Patriarhul ortodox Ioachim n-a avut de unde sa plateasca suma pentru ca crestinii ortodocsi erau putini in Ierusalim si doar 100 de preoti, caci erau religii altele, de tot felul. Dar sunt doua strazi de armeni in Ierusalim, mosieri, bogati mari, ei au zis: Platim noi taxa! Dar turcii i-au intrebat: “De ce iese Sfanta Lumina numai la ortodocsi si nu iese si la voi?” Armenii au zis: “Pentru ca ortodocsii numai ei slujesc la Mormantul lui Hristos si pe noi ne-au dat la o parte”. “Dar, daca veti sluji voi va veni Lumina?” Noi platim si taxa – au zis armenii – Lumina va veni la noi la armeni!

Turcii au zis: “De nu iese lumina la voi o s-o patiti!” Noi ii scoatem pe ortodocsi din Mormant – si l-au luat pe Patriarhul Ioachim si l-au inchis in Manastirea Sf. Sava, din Ierusalim, cu toti preotii.

A zis Patriarhul: Daca nu ne lasati sa facem, slujba la Mormantul lui Hristos, o sa facem la Biserica Sf. lacob, care este aproape de Mormant, iar turcii le-au dat voie ortodocsilor la aceasta. Dar, turcii au pus de paza peste ei doi turci, generali de armata, ca sa nu vina vreun crestin la Mormant. Crestinii au inceput a plange si au zis ca s-a suparat Dumnezeu pe ei si I-a indepartat de la Mormantul lui Hristos, dar patriarhul le-a zis: “Nu va temeti, ca are sa se faca minune mare.”

Armenii ziceau, ca Lumina la ei o sa vina. Iar Patriarhul zicea, ca de va vrea Hristos sa iasa Lumina la ei n-avem noi ortodocsii ce face. Armenii au facut slujba si ziua si noapte-a, dar n-a mai venit Sfanta Lumina. Turcii le-au zis: De ce n-a venit Sfanta Lumina, ca ati platit taxa? In acelasi timp, ortodocsii faceau slujba tocmai a doua zi, pe cand rasarea soarele si cand a zis patriarhul: “Hristos a inviat!” un stalp de marmora din Biserica Sf. Iacob a crapat si a iesit Sfanta Lumina in varful Stalpului. Patriarhul a pus o scara si au luat Sfanta Lumina din varful stalpului si in acest fel Sfanta Lumina a iesit tot la ortodocsi.

Generalul turc de pe varful stalpului, care pazea acolo pe stalp, a strigat: “Cred in Hristos!” Celalalt general de langa el i-a si taiat pe loc cu sabia capul, celui ce a strigat ca crede in Hristos. Moastele acestui general turc convertit si martir al Sfintei Lumini le-am sarutat si eu, sunt acolo in Ierusalim si acest turc este martirul Sfintei Lumini.

Vazand turcii ca Sf. Lumina a iesit tot la ortodocsi, au pus un ciuber cu murdarie inaintea usii Sf. Mormant si fiecare armean trebuia sa manance cate o lingura de murdarie si in acest fel i-au spurcat turcii pe armeni. Anul 1326. De atunci a ramas o zicala: “Este bine sa te duci cu armenii la Biserica, dar sa nu mananci cu ei, ca ei cauta sa te spurce, asa cum i-au spurcat turcii pe ei, cand n-a venit Sf. Lumina”. Distanta de la Sf. Mormant pana la Biserica Sf. Iacob unde s-a aprins Sf. Lumina este de 100 m. Stalpul este fotografiat si sapat din marmura fiind pus in Altarul Bisericii Sf. Iacob. Aceasta este minunea cu armenii, din anul 1326. Generalul turc convertit si martir al Sfintei Lumini este pus in Biserica Sf. Iacob. De aici se vede, ca Iisus Hristos numai o Biserica a intemeiat – pe cea Ortodoxa – aceasta este mantuirea, lumii. Sf. Lumina este dovada sigura, ca numai ortodocsii sunt pe calea adevarului pur al lui Hristos, drum ce duce sigur la ceruri.

- extras din “Pelerinul Roman” -

Întrebare : Voieşti să te lepezi de toată rătăcirea schismati­cilor şi de împreună-petrecerea cu ei, în care ai fost până acum ?

Răspuns : Voiesc cu adevărat.

Întrebare: Voieşti cu adevărat să fii în toate ascultător Sfintei Biserici Ortodoxe a Răsăritului şi în unire cu credinţa ortodoxă şi statornic să petreci într-însa până la sfârşitul vieţii tale?

Răspuns : Voiesc cu adevărat.

Şi după aceea preotul, binecuvîntîndu-l de trei ori pe frunte, zice: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Apoi punând dreapta pe capul lui, zice rugăciunea : Doamne, Dumnezeule atotţiitorule… Şi sfârşind rugaciunea, zice: Scoală-te şi te întoarce către apus şi te leapădă de toată rătă­cirea şi greşelile catolice, în care ai fost până acum.

Şi, întorcându-se către apus, îl întreabă :

Întrebare : Te lepezi de toată rătăcirea şi greşeala adunării catolice, în care ai fost până acum ? .

Răspuns : Mă lepăd de toată rătăcirea şi greşeala adunării catolice, în care am fost până acum.

Întrebare : Afuriseşti toate eresurile şi dezbinarea lor, ca pe ale unor potrivnici ai lui Dumnezeu şi ai adevărului, şi ai Sfintei Lui Biserici ?

Răspuns : Afurisesc toate eresurile şi dezbinarea lor, ca pe ale unor potrivnici ai lui Dumnezeu şi ai adevărului, şi ai Sfintei Lui Biserici.

După aceasta zice către dânsul:

Întoarce-te către răsărit şi te închină Domnului la Care ai venit.

Iar el, întorcându-se către răsărit, se închină până la pământ o dată, zicând aşa :
Mă închin Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, unuia Dumnezeu Care este în Treime sfânt, nedespărţit, slăvit şi închinat.

Preotul zice:

Binecuvântat este Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină ; binecuvântat fie în veci. Amin.

Şi îndată îi dă lui capătul epitrahilului în dreapta, zicând :

Intră în Biserica lui Dumnezeu, Care te-a depărtat de la dez­binarea catolică şi să ştii că te-ai izbăvit din laţurile morţii şi din pieirea cea veşnică; să urăşti toată dezbinarea şi tot eresul; calcă toată nedreptatea şi rătăcirea eresului şi schis­mei ; cinsteşte cu dreaptă credinţă pe Dumnezeu Tatăl atot-ţiitorul şi pe Iisus Hristos Fiul Lui şi pe .Duhul Sfânt, unul, adevăratul, viul Dumnezeu : Preasfânta şi nedespărţita Treime.

Şi acestea zicând, îl duce pe el în biserică, şi ţinându-se acela de capătul epitrahilului, până la masa unde este pusă Sfânta Evanghelie şi Sfânta cruce ; iar el apropiindu-se de masă, îndată lasă din mână capătul epitrahilului. Şi în acest timp, la strană se citeşte Psalmul 26.

Iar după sfârşitul psalmului, preotul îi porunceşte lui să îngenuncheze înaintea Sfintei Evanghelii şi citeşte rugăciunea aceasta:

Domnului să ne rugăm.

Doamne, Doamne, Făcătorule şi Stăpâne a toate, izvorul tuturor bunătăţilor şi Mântuitorul oamenilor, dar mai ales al celor credincioşi; Cel ce n-ai trecut cu vederea pe om ca să fie aruncat în adâncul pierzării şi al înşelăciunii, ci cu mântui-toarea întrupare a Unuia-Născut Fiului Tău, a Domnului, Dum­nezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe acesta l-ai cercetat şi l-ai mântuit şi către Tine l-ai adus; însuţi, Stăpâne iubitorule de oameni, şi acum caută spre robul Tău (N); care este oaie din cuvântătoarea Ta turmă, pe care l-ai învrednicit a se ridica din adâncul înşelăciunii şi al dezbinării şi a scăpa, la sfânta Ta apostolească şi sobornicească Biserică; cu sme­renie Te rog: plineşte în inima lui lumina harului Preasfântului Tău Duh, spre luminarea cunoaşterii adevăratei Sfintei Tale Evanghelii. Aprinde în el scânteia mântuitorului Botez, care zace în sufletul lui, ca să aprindă într-însul văpaia harului Tău celui duhovnicesc spre plinirea poruncilor Tale şi spre depărtarea de toată înşelăciunea diavolească. Dă-i lui ca, fără făţărnicie, ne­clintit şi fără vicleşug, să se unească cu Sfânta Ta soborni­cească Biserică şi să se scârbească de toată înşelăciunea cea pierzătoare de suflet, lepădând eresurile şi dezbinarea. Fă-l pe el ca totdeauna cu adevărat să mărturisească şi tare să ţie dreapta credinţă ortodoxă a Răsăritului. Fă-l părtaş turmei Tale celei alese şi uneşte-1 cu Biserica Ta cea sfântă. De­părtează de la el toate gândurile şi faptele cele rele şi deprin­derile cele neplăcute lui Dumnezeu. Iartă-i lui toate greşelile cele de voie şi cele fără de voie. Curăţeşte-1 pe el de toată întinăciunea trupului şi a sufletului. Fă-1 pe el vas cinstit şi locaş Preasfântului Tău Duh, ca prin Acela totdeauna fiind po­văţuit şi îndreptat să păzească mântuitoarele Tale porunci; şi făcând voia Ta cu bunăplăcere şi desăvârşit, să se învredni­cească a câştiga şi bunurile Tale cele cereşti, împreună cu toţi care din veac au bineplăcut Ţie. Că Tu eşti Dumnezeul milei, al îndurărilor şi al iubirii de oameni, Care voieşti ca toţi oa­menii să se mântuiască, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

După sfârşitul rugăciunii îi porunceşte preotul să se ridice, zicându-i:

Scoală-te şi stând bine şi cu frică, mărturiseşte cu adevărat credinţa ortodoxă cea sobornicească şi afuriseşte toate eresu­rile şi schisma, ca să fii iertat şi dezlegat din legătura oricărui jurământ şi de toată dezbinarea, şi să te faci părtaş Bisericii care este trupul Iui Hristos.

Iar el sculându-se, zice în auzul tuturor : Cred întru unul Dumnezeu…

Şi sfîrşindu-l, citeşte mărturisirea de credinţă (caut-o la pag. 696), apoi i se dă să sărute Sfânta Evanghelie şi Sfânta cruce, după aceasta, preotul zice:

Binecuvântat este Dumnezeu, Care a binevoit aşa.

Şi iarăşi zice preotul către el:

Pleacă-ţi genunchii tăi înaintea Domnului Dumnezeu pe Care L-ai mărturisit, şi vei lua iertarea păcatelor tale şi dezlegare de orice jurământ.

Şi el, plecându-şi capul şi genunchii, priveşte în jos; iar preotul, având de la arhiereu binecuvântare, citeşte peste dânsul cu mare umilinţă, rugăciunea aceasta :

Domnului să ne rugăm.

Stăpâne mult milostive, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Care cu harul Tău ai voit a se da Apostolului Petru şi celorlalţi Apostoli ai Tăi toată puterea ca să fie legate şi în cer, câte de dânşii vor fi legate pe pământ; asemenea să fie dezlegate şi în cer, câte de dânşii pe pământ vor fi dezlegate. Cel ce şi pe noi smeriţii şi nevrednicii, prin nespusa Ta iubire de oameni, ne-ai învrednicit a avea puterea cea dată lor, ca şi noi asemenea să legăm şi să dezlegăm cele ce se întâmplă în poporul Tău; însuţi, preabunule împărate, primeşte cu milos­tivire acum pe robul Tău acesta (N), care s-a sculat din înşe­lăciunea dezbinării ca din somnul piericiunii şi la cunoştinţa adevărului a venit, dorind să se unească cu Sfânta Ta Biserică, pentru că Tu, ca un iubitor de oameni şi bun Păstor, ai zis : şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta ; şi pe acestea Mi se cade a le aduce ; şi glasul Meu vor auzi şi va fi o turmă şi un păstor. Şi prin mine, nevrednicul robul Tău, dezleagă-1 pe dânsul de toată legătura păcatului şi de toată dezbinarea, şi orice a greşit el ca un om în această viaţă, sau cu cuvântul, sau cu lucrul, sau cu gândul, iartă şi lasă lui, spălîndu-1 pe el de toată prihănirea sufletului cu harul Tău ; ca, ducîndu-1 curat în curţile Tale şi unindu-l pe el cu turma oilor Tale cele alese, să-l uneşti pe el cu Sfânta Ta Biserică şi să-1 faci vas cinstit şi locaş Preasfântului Tău Duh, ca, prin Acela totdeauna fiind povăţuit şi îndreptat, să păzească mântuitoarele Tale porunci ; şi făcând voia Ta cu deplină bunăplăcere să se în­vrednicească a lua şi bunurile Tale cele cereşti împreună cu toţi care din veac au bineplăcut Ţie. Că Tu eşti Cel ce ne miluieşti şi ne mântuieşti pe noi şi Tu singur eşti Dumnezeul tuturor
oamenilor celor ce vor să se mântuiască şi la cunoştinţa adevă­rului să vină, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Părintelui Tău celui fără de început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Şi după rugăciune, îndată îl dezleagă pe el, citind rugăciunea de dez­legare : Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos… (caut-o la pag. 683). Şi sfârşind rugăciunea, zice :

Scoală, frate, şi ca un credincios roagă-te împreună cu noi lui Hristos să te învrednicească pe tine, prin ungerea Sfântului Mir, să iei darul Sfântului Duh.

Şi el, ridicându-se, stă cu toată umilinţa ; iar preotul îndată începe rânduiala ungerii cu Sfântul Mir şi o săvârşeşte precum este scris la primirea ereticilor (caută la pag. 684).

SĂ SE ŞTIE: Pentru ungerea cu Sfântul Mir a schismaticilor sau a ereticilor, lămurit n-a legiuit Biserica. Asemenea şi pentru armenii, care sunt soborniceşte excluşi ca nişte eretici, şi care se întorc şi se leapădă de eresurile lor, ca şi pe alţii care sunt dezbinaţi de Biserica noastră, îi primim şi îi ungem cu Sfântul Mir. Se cuvine însă a-i boteza din nou pe cei care după mărturisirile lor de credinţă nu se botează în numele Sfintei Treimi: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, nici prin trei afundări, ca socinienii, unitarienii şi alţii.

Crestinii au avut intotdeauna constiinta responsabilitatii lor fata de nefirescul starii de dezbinare. De aceea, in decursul istoriei nu au incetat incercarile de unire. Secolul nostru a marcat, insa, o intensificare fara precedent a eforturilor crestinilor pentru restabilirea unitatii. S-a creat un spirit ecumenic, apoi o miscare ecumenica. Foarte repede, aceste eforturi s-au materializat in crearea de organisme crestine internationale, regionale si locale sau in institutionalizarea dialogurilor bi- sau multilaterale. Toata lumea stie de existenta Consiliului Ecumenic al Bisericilor, infiintat in 1948, de Conferinta Bisericilor Europene, infiintata in 1959, de existenta Consiliilor Ecumenice nationale sau a Conferintelor Interconfesionale. Lucrurile aveau sa avanseze si in spatiul relatiilor dintre ortodocsi si catolici. In 1965, Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului si Papa Paul al VI-lea ridicau concomitent anatemele aruncate reciproc in 1054, pentru ca in 1980 sa debuteze dialogul teologic oficial intre cele doua Biserici.

Frecventa dialogurilor, a intalnirilor intercrestine din ultimii cincizeci de ani si mai bine a fost si continua sa fie atat de mare, incat pe drept cuvant secolul al XX-lea a fost numit ,secolul ecumenismului”. Unitatea tuturor crestinilor este un deziderat declarat al tuturor Bisericilor si confesiunilor crestine, constiente de imperativul si adevarul poruncii dumnezeiesti ,ca toti sa fie una”. Cu toate acestea, nu s-ar putea spune ca s-au inregistrat progrese evidente in directia realizarii unitatii. Parerile sunt, desigur, impartite: unii sustin ca rezultatele sunt datatoare de speranta, altii considera ca ecumenismul, in forma in care s-a desfasurat pana acum, este nu numai un esec, dar mai mult decat atat, o noua mare ratacire a lumii crestine.
Unitate? Da! Dar ce fel de unitate? Unitate in ce? Unitate in cine? Fiecare din marile traditii crestine, cea ortodoxa, cea romano-catolica si cea protestanta, a propus propria viziune asupra unitatii izvorata din invatatura si traditia fiecareia.
Biserica Romano-Catolica vede unitatea realizata prin raportarea tuturor crestinilor la un unic centru de autoritate eclesiala si, mai mult, prin reducerea acestei autoritati la o singura persoana, convinsa fiind ca numai centrarea, adunarea tuturor, la modul formal, exterior, sub sceptrul unei singure persoane, poate asigura unitatea. Acest model de unitate cuprinde in sine si motivatia expansionismului si imperialismului catolic pe care l-a cunoscut istoria mai veche si chiar mai noua.

La extrema cealalta, Bisericile si confesiunile protestante, fidele principiului care le-a generat, propun un model de unitate in diversitate, fiecare Biserica ramanand cu invatatura sa, cu structura proprie, aºa cum se afla, dar unindu-se prin ,alaturare”, prin asociere intr-o structura de unitate atotcuprinzatoare care sa aiba la baza o trasatura comuna minimala. Pentru protestanti, un organism crestin mondial precum Consiliul Ecumenic al Bisericilor ar putea constitui modelul de unitate mai mult decat multumitor.

Biserica Ortodoxa nu concepe unitatea decat centrata in Hristos, Dumnezeu-Omul. Ea refuza unitatea bazata pe un centru unic ce tine de aceasta lume, deci pe o persoana umana, cu credinta ca acest model de unitate ignora natura insasi a Bisericii, care depaseste limitele istoriei, ale lumii acesteia, fiind ancorata organic in realitatea dumnezeiasca, avand drept cap pe Hristos Insusi.

Biserica Ortodoxa considera ca necesitatea unui centru unic uman care sa asigure unitatea Bisericii vine din slabirea credintei ca Hristos este prezent si lucreaza in lume pana la sfarsitul veacurilor, dupa propria fagaduinta (Matei 28, 20). De aici si nevoia unui ,loctiitor”, a unui vicar al lui Hristos pe pamant, asa cum este considerat Papa. Sucomband, in cele din urma, presiunilor intelepciunii omenesti in dauna intelepciunii celei dumnezeiesti, teologia catolica a sfarsit prin a decreta ireductibila distanta dintre creat si necreat, dintre spirit si materie, dintre finit si infinit, deci, dintre Dumnezeu si creatie. Conform acestei teologii, nu pot salaºlui impreuna doua lumi, doua realitati definite de notiuni contrare, care se resping sau anuleaza reciproc. Marginitul, unindu-se cu nemarginitul, sau devine nemarginit, sau anuleaza nemarginitul, asimilandu-l. In felul acesta, teologia catolica isi refuza un punct de sprijin si un principiu al unitatii in afara universului inchis al acestei lumi, renuntand la orice posibilitate de comunicare reala, acum si aici, pretutindeni si totdeauna, intre lumea lui Dumnezeu si lumea noastra. Inchis in sine, catolicismul a trebuit sa descopere si sa cultive parghii de mentinere a coerentei interioare in legile acestei lumi.

Asa a aparut necesitatea primatului papal absolut, ca centru unic, singurul capabil sa asigure unitatea Bisericii, asa a aparut infailibilitatea papei, ca garant al ramanerii in Adevar. Astfel, punctul de sprijin s-a mutat din Hristos, Dumnezeu-Omul, deci din sanul Sfintei Treimi, intr-un om, in unul din oamenii acestei lumi. De aici pana la viziunea protestanta nu mai era mult. Pasul fundamental fusese facut: era cel al ,separarii” de Dumnezeu. Daca un om putea fi garant al Adevarului si al unitatii, atunci putea fi oricare dintre oameni, sau, mai concret, daca poate unul, atunci pot toti, fiecare in parte.

Inceputul schismelor a fost aceasta ,dezlipire” de Hristos, Dumnezeu-Omul, si inchidere in propria lume, in propriul univers, cu riscul asfixierii, reprezentand pe plan eclesial pacatul protoparintilor, acela al implinirii prin propriile forte. Singura salvare de la asfixiere s-a considerat a fi evadarea din aceasta lume inchisa, creand o alta noua, condamnata insa la nesfarsit aceleiasi asfixieri si aceleasi evadari, intrucat se incapataneaza sa se considere suficienta siesi si sa-si caute resortul subzistentei in sine.

Catolicismul nu a putut renunta la alimentarea dintr-o putere dumnezeiasca, dar, deoarece nu mai putea concepe ca posibila comunicarea reala prezenta cu Dumnezeu, a descoperit o modalitate de a include acest izvor in limitele creatiei, vorbind despre harul dumnezeiesc creat, gratia creata. Acest har creat lasat de Hristos Bisericii asigura legatura orizontala cu Hristos cel istoric; de aici si necesitatea de a-si fundamenta primatul papal pe pretinsa investire a Sfantului Petru si a tuturor urmasilor acestuia in fruntea Bisericii universale.

Refuzand autoritatea Papei, socotita de catolici ca venind de la Hristos, protestantii nu s-au putut lipsi de un fundament dumnezeiesc. Ei au facut o singura miscare, ramanand de fapt la acelasi principiu. Au renuntat la un papa-om in favoarea unui ,papa de hartie”, cum s-a spus, acesta fiind in viziunea lor Biblia, careia i-au asigurat primatul absolut si infailibilitatea. Numai ca Biblia nu poate vorbi si nici nu se poate interpreta singura, fiind supusa lecturii si autoritatii fiecarui cititor. Ipocrit pana peste poate, constient sau inconstient, omul se instaura lejer in locul lui Hristos, nemaiavand nevoie de prezenta si de lucrarea Lui din moment ce ii lasase ,puterea” necesara si adevarul in cuvintele Sfintei Scripturi.

In Biserica Ortodoxa crestinii nu pot fi una decat in Hristos, in Dumnezeu, asa cum Insusi Mantuitorul spune: ,Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una.”(Ioan 17,21). Pentru a-si pastra unitatea, Biserica trebuie sa se pastreze in Hristos, iar pentru a se pastra in Hristos trebuie sa nu se rataceasca de la semnele prezentei si lucrarii lui Hristos in istorie, acum si aici, in trecut si viitor, pana la sfarsitul veacurilor. Biserica cea nedespartita a primului mileniu si continuarea ei in istorie, Biserica Ortodoxa, crede ca Biserica este la modul cel mai real si propriu Trupul lui Hristos, formulandu-si invatatura eclesiologica in prelungirea dogmei hristologice, care arata ca in Hristos salasluiesc impreuna firea dumnezeiasca si cea omeneasca intr-o unire perfecta, fara confuzie si fara amestecare. Biserica este dumnezeiasca si omeneasca in acelasi timp, fiind o realitate sacramentala. Lucrarea Bisericii este lucrarea lui Dumnezeu prin oameni. Episcopul, care poarta plenitudinea harului preotiei sacramentale, nu savarseste in locul lui Hristos lucrarea de sfintire, ci el insusi este savarsitorul, ca semn vazut al lui Hristos. Iisus este prezent in orice lucrare a Bisericii Sale. In Biserica nedespartita a primului mileniu, garant al Adevarului, aparator al dreptei credinte era sinodul tuturor episcopilor adunati in numele lui Hristos, care lucrau cu credinta asistentei si luminarii Duhului Sfant. Invatatura crestina ne trimite la Adevar, dar nu este Adevarul insusi, acesta fiind Hristos. Pastrarea integritatii Evangheliei este insa o conditie absolut necesara pentru a nu rataci de la Hristos. De aceea, Biserica lupta din rasputeri sa-si pastreze invatatura nestirbita de ambitiile trufase ale omului, pentru ca ratacirea de la invatatura cea adevarata aduce cu sine ratacirea de la Hristos, iar ratacirea de la Hristos inseamna ruperea de Biserica, deci sfasierea trupului Bisericii. Confuzia din sutele de confesiuni si secte adevereste deficienta propriilor modele de unitate prin ,negocierea” Adevarului. Civiliza_ia secolului nostru, care a subordonat adevarul utilului, invita si Bisericile sa realizeze reconcilierea si unitatea inainte de a constientiza Adevarul. Orice astfel de forma de unitate nu poate fi valabila, si deci nici trainica.

Miscarea ecumenica este inteleasa de ortodocsi ca o cale de cautare a unitatii. In momentul in care ecumenismul este asimilat unei forme de unitate, atunci el este cea mai crunta ratacire de la adevar, cea mai mare erezie. Vom fi una atunci cand vom marturisi acelasi Adevar. Hristos Insusi Se roaga Tatalui Ceresc in acest sens: ,Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar” (Ioan 17, 19). Nu forme de unitate trebuie, de fapt, cautate, ci cai de a-L redescoperi pe Hristos cel adevarat. Nu unitatea trebuie cautata, ci Hristos.

>> DESCARCA PDF <<

Iata mai jos doua fragment din carte:

“Ecumenismul este o miscare ce naste o multime de întrebari: si toate întrebarile acestea, în întemeierea lor, izvorasc dintr-o singura dorinta si se varsa într-o singura dorinta – si aceasta dorinta vrea un singur lucru: adevarata Biserica a lui Hristos. Iar adevarata Biserica a lui Hristos poarta – si trebuie sa poarte – raspunsuri la toate întrebarile si sub-întrebarile pe care le pune Ecumenismul; caci, daca Biserica lui Hristos nu dezleaga vesnicele întrebari ale duhului omenesc, atunci ea nu e de nici un folos. Iar vatra duhului omenesc arde pururea în vesnicele întrebari chinuitoare. Si orice om arde în ele, cu stiinta sau fara stiinta, de voie sau fara de voie: îi arde inima, îi arde mintea, îi arde constiinta, îi arde sufletul, îi arde întreaga fiinta. “Si nu este pace întru oasele lor”. Între planete, planeta noastra este cetatea de scaun a tuturor vesnicelor probleme chinuitoare: ale vietii si ale mortii, ale binelui si ale raului, ale faptei bune si ale pacatului, ale lumii si ale omului, ale nemuririi si ale vesniciei, ale raiului si ale iadului, ale lui Dumnezeu si ale diavolului. Între toate fiintele, omul este cea mai complicata si mai enigmatica; si, mai presus de toate, cea mai chinuita. Tocmai pentru aceasta S-a pogorît Dumnezeu pe pamînt, pentru aceasta s-a facut om pentru noi ca Dumnezeu-Om: ca sa raspunda la toate chinuitoarele, vesnicele noastre întrebari. Din aceasta pricina a si ramas întreg pe pamînt, în Biserica Lui, careia El îi este cap, iar ea este trupul Lui. Ea e adevarata Biserica a lui Hristos, Biserica Ortodoxa, si în ea este întreg Dumnezeu-Omul, cu toate bine- vestirile Sale si cu toate desavîrsirile Sale.”

“Urmand pe Sfintii Apostoli, Parintii si Dascalii Bisericii marturisesc cu dumnezeiasca intelepciune serafimica si ravna heruvimica unitatea si unicitatea Bisericii Ortodoxe. Ca atare, este de inteles ravna inflacarata a Sfintilor Parinti ai Bisericii fata de orice despartire de Biserica si cadere din Biserica si atitudinea lor aspra fata de erezii si schisme. In aceasta privinta, de exceptionala insemnatate divino-umana sunt sfintele Sinoade Ecumenice si Locale. Potrivit duhului si pozitiei lor de hristica intelepciune, Biserica Ortodoxa este nu numai una, ci si unica. Dat fiind ca Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, in El nu pot fi mai multe Biserici. Din punct de vedere ontologic, despartirea sau impartirea Bisericii este cu neputinta. Ca atare, niciodata nu a existat vreo impartire a Bisericii, ci au existat si vor exista despartiri de Biserica, asa cum vitele care de buna voie raman sterpe si cad uscate din Via divino-umana cea vesnic vie (Ioan 15, 1-6). Din Biserica cea una, unica si de nedespartit a lui Hristos s-au despartit si au cazut in felurite vremuri ereticii si schismaticii, si prin aceasta au incetat a mai fi madulare ale Bisericii si de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au cazut mai intai gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofizitii, iconomahii, romano-catolicii, protestantii, uniatii, precum si toti ceilalti care alcatuiesc legiunea eretico-schismatica.”

>> DESCARCA MP3 <<

Conferinţa a început printr-un cuvânt al Preasfinţiei Sale Mitropolitul Antim al Tesalonicului. Au participat mulţi Mitropoliţi şi Episcopi, precum şi primarul Tesalonicului (Dl Panayiotis Psomiadis), membri ai Parlamentului Grec şi profesori ai Universităţii, care au urat bun-venit participanţilor la conferinţă.

În cele cincizeci de zile ale Conferinţei, 60 de vorbitori respectaţi, incluzând ierarhi ai diferitor Biserici Ortodoxe, au analizat fiecare dintre aspectele Ecumenismului, în faţa unei audienţe numeroase, între care s-au aflat mulţi teologi, profesorii ai ambelor Facultăţi de Teologie şi studenţi ai Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic.

Participanţii la conferinţă au ajuns la următoarele concluzii, întemeiate pe numeroasele prezentări şi pe discuţiile care au urmat:

A. Constatări

1. Ecumenismul: o creaţie a papismului şi a protestantismului, care ascunde înstrăinarea de Adevărata Biserică

Ecumenismul s-a născut în sânul Protestantismului la începutului secolului al XX-lea, ca un efort de redobândire a unităţii pentru o lume protestantă împărţită în nenumărate grupări şi ramificaţii. Ecumenismul nu are absolut nici o legătură cu ecumenicitatea şi catolicitatea Bisericii, care este pe deplin păstrată, atât geografic cât şi ecleziologic, în Una, Sfântă, Sobornicească[1] şi Apostolească Biserică, adică Biserica Ortodoxă, care continuă să creadă ceea ce a fost crezut „întotdeauna, pretutindeni şi de către toţi.” Existenţa ereziilor nu neagă nici unitatea, nici ecumenicitatea şi nici catolicitatea Bisericii. Biserica continuă să fie una şi universală. Erezii şi schisme ca „bisericile” „catolice” şi protestante ale Apusului sau cele anti-calcedoniene ale Răsăritului nu sunt bisericile locale autentice şi legitime ale acelor ţinuturi; aceste biserici redobândesc unitatea şi catolicitatea, devin adevărate biserici, doar atunci când sunt reintegrate în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe Soborniceşti (Catolice), care nu este doar adevărata Biserică, ci şi singura Biserică. Prin urmare, de la bunul lui început şi până în ziua de astăzi, aşa-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”, ca vehicul (purtător) al ecumenismului protestante, este, într-un adevărat sens ecleziologic, un „Conciliu Mondial al ereziilor şi schismelor.”

Papismul s-a îndepărtat de unitatea şi catolicitatea Bisericii la începutului celui de-al doilea mileniu prin schisma din 1054 şi îmbrăţişarea unor erezii precum „filioque”-le şi „primatul papal.” Biserica pe atunci ortodoxă a Romei, care a strălucit mulţi sfinţi, mucenici şi mărturisitori, a fost trasă în erezie şi înşelare. Ruptă de una şi adevărata Biserică, Biserica locală a Romei, fiind captivă a scolasticismului şi a năzuinţelor lumeşti ale papilor, nu numai că a eşuat în a păstra creştinătatea apuseană unită, ci chiar a devenit o sursă de noi erezii şi schisme, cum ar fi Reforma protestantă a veacului al XVI-lea în diferitele ei forme, Anglicanismul sau Vechiul Catolicism. Ea a denaturat caracterul teantropic al Bisericii, schimbând-o într-o instituţie omenească cu stăpânire totală asupra credincioşilor, şi a dus la „des-creştinarea” şi „des-bisericirea” Europei. Vorbitorii şi participanţii la conferinţă au acceptat drept cea mai potrivită definiţie a ecumenismului pe cea lăsată nouă de Cuviosul Părinte Iustin Popovici: „Ecumenismul este numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele (creştinismele mincinoase) şi pseudo-bisericile (bisericile mincinoase) ale Europei Apusene. Înăuntrul lui se găseşte inima tuturor umanismelor europene, al căror cap este papismul. Şi toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-Biserici, nu sunt altceva decât erezie după erezie. După Evanghelie, numele lor de obşte este panerezie.”[2]

Încercările de unire dintre Roma şi Constantinopol pe parcursul a cinci secole, de la schismă până la căderea din 1453 a Constantinopolului în mâna turcilor, şi toate dialogurile teologice care le-au însoţit, au eşuat din pricină că nu erau însoţite de adevărată pocăinţă, de dispoziţia de renunţare la înşelare şi de întoarcere la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Renunţările şi compromisurile în materie de credinţă făcute pentru înfăptuirea unirii, au fost întotdeauna respinse de pururi-veghetoarea şi treaza conştiinţă a turmei credincioşilor. În ciuda scopurilor lumeşti şi a văditei manipulări politice, aceste încercări nu au sfârşit niciodată în minimalismul dogmatic, nivelarea sincretistă şi lumeasca vorbire despre dragoste, cum au făcut dialogurile ecumenice ale veacului al XX-lea. A câştigat principiul apostolic şi patristic care spune că „nu este loc de compromis în ceea ce priveşte credinţă”.

S-a încercat să se înfăptuiască prin ecumenismul protestant ceea ce nu s-a reuşit vreme de secole de către papism; şi ecumenismul papist, la rândul lui, a sprijinit aceste eforturi de la Conciliu II Vatican (1963-1965). Atât papismul cât şi protestantismul pierd mereu din prestigiul şi autoritatea lor în America, Europa, şi în întreaga lume. Prin ecumenism, ele încearcă să se acopere, să îşi ascundă înstrăinarea lor de una, adevărata Biserică a lui Hristos, să întărească cea mai mare erezie ecclesiologică care a existat vreodată; anume, că Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică nu există, că a încetat să existe, că toate confesiunile creştine păstrează aspecte ale Bisericii, aşa încât credincioşii lor nu trebuie nici să se neliniştească nici să se necăjească să caute adevărata Biserică şi mântuirea lor.

2. Pricinile pentru care se susţine participarea ortodoxă nu corespund adevărurilor lucrurilor, ci sunt găsite mincinoase

Din nefericire, Biserica Ortodoxă, la iniţiativele nesăbuite ale Patriarhiei Ecumenice, a fost implicată încă de la început în pan-erezia ecumenismului, cu toate gravele ei urmări soteriologice. Prin bine-cunoscutele enciclice din 1902, 1920 şi 1952, Patriarhia Ecumenică a intrat în modus operandi ecumenist, şi, într-adevăr, şi-a asumat un rol de frunte în cadrul lui. Atitudinea ei apostolică şi patristică onorabilă împotriva ereziilor şi a schismelor a fost radical modificată începând din 1902 sub presiunea evenimentelor politice mondiale. Într-adevăr, din timpul Patriarhului Athenagoras până astăzi aceasta a devenit poziţia oficială a Bisericii din Constantinopol, în care alte biserici autocefale au fost trase puţin câte puţin, deşi cele mai multe dintre ele la început au întâmpinat respectivele iniţiative cu ezitare şi rezerve până la mijlocul veacului XX. La Conferinţă a devenit limpede, din diferitele prezentări şi discuţii, faptul că bisericile autocefale nu au fost motivate să participe la Mişcarea Ecumenică din motive duhovniceşti, ci mai degrabă din interese politice, sociale şi naţionaliste. Prin participarea lor, fiecare biserică căuta independent fie să-şi asigure apărarea şi sprijinul, fie să evite mânia atotputernicei lumi apusene, întocmai după cum se întâmplase la sinoadele unioniste în timpul cruciadelor şi la scurt timp înainte de căderea Constantinopolului.

Din cauza lipsei unei motivări teologice şi duhovniceşti, adevăratul cuvânt evanghelic şi adevărul mântuitor nu a fost oferit heterodocşilor; desigur, susţinătorii ecumenismului nu vor recunoaşte aceasta, deşi e adevărat că între ei au fost şi importante figuri teologice, cu motivări binevoitoare şi mărturie ortodoxă, mai ales în vremea de început a ecumenismului. Există două cauze teologice şi duhovniceşti care au fost folosite atât în prezent cât şi în trecut pentru a îndreptăţi participarea ortodoxă în dialogurile teologice bilaterale şi multilaterale şi în aşa-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”: de a arăta dragoste faţă de heterodocşi şi de a mărturisi credinţa ortodoxă. Cu toate acestea, dragostea nu poate fi despărţită de adevăr. Când dialogul dragostei nu este însoţit de dialogul adevărului şi nu duce la o întâlnire şi acceptare a adevărului mântuitor cu Hristos şi Biserica Lui, el devine o cursă periculoasă care duce la indiferenţă sincretistă şi o despărţire de unitatea credinţei şi comuniunea (părtăşia) cu Duhul Sfânt; el desparte pe om de mântuire. Nimic nu este mai rău decât lipsirea cuiva de mântuire, şi singurul lucru care nu poate fi spus, este acela că aceasta ar fi o faptă de dragoste. Este oare posibil ca dragostea să fie întoarsă împotriva adevărului? Erezia este minciună, înşelare, demonizare, ură, o dragoste de minciună şi o răstălmăcire a adevărului Bisericii. În dialogurile ecumenice, cuvântul dragoste a fost „folosit” din abundenţă, în timp ce adevărul a fost pierdut – adevărul care a fost privit ca obiect de cercetare, care nu poate fi găsit în nici una dintre biserici. Biserica Ortodoxă Sobornicească (Catolică) nu caută adevărul. Ea îl are. Din dragoste trebuie să îl dea şi heterodocşilor care sunt lipsiţi de el sau l-au strâmbat. Adevărul este preferat dragostei, după cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă vezi evlavia suferind undeva, să nu preţuieşti înţelegerea mai mult decât adevărul, ci să înduri vitejeşte chiar până la moarte… să nu trădezi nicicând adevărul.”[3] Mai mult, el sfătuieşte cu tărie: „să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei.”[4] Ecumenismul cade în păcat de moarte, atât din cauză că neagă adevărul, pentru care mulţi heterodocşi s-au luptat atât de greu să-l găsească, şi pentru că încearcă să închidă uşa tuturor celor care caută adevărul. Cu adevărat, cuvintele lui Hristos către farisei li se potrivesc şi ecumeniştilor: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, căci închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre.”[5]

Iar cât priveşte mult căutata „mărturie a credinţei,” chiar dacă constituie o bună speranţă şi aşteptare, în realitate s-a dovedit a fi falsă. În orice caz, cineva nu poate presupune că va mărturisi şi va propovădui credinţa ortodoxă începând cu o trădare a credinţei. Însăşi participarea la „Conciliul Mondial al Bisericilor” şi dialogurile teologice cu papiştii, protestanţii şi monofiziţii eretici constituie o negare a unicităţii Bisericii, o egalizare care pune Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică în rând cu ereziile şi schismele. După cum s-a spus, este cea mai mare erezie ecclesiologică din istoria Bisericii. Pururea-pomenitul Mitropolit de Samos, Înalt Preasfinţitul Irineu, exprimând poziţia ortodoxă a multor ierarhi, a pus întrebarea: „Cum se poate ca ierarhi ortodocşi să ia parte la o organizaţie bisericească în care Sfânta Treime este lepădată, participanţii cred că Biserica lui Hristos a fost spulberată în bucăţele, că fiecare erezie este parte a unui întreg, şi că Biserica Ortodoxă din Răsărit este asemenea doar una dintre bucăţi.”[6] Cu adevărat, nu este nici măcar unul dintre Sfinţii Apostoli şi Părinţi ai Bisericii, a căror învăţătură, viaţă sau lucrare să poată fi folosită drept pildă care să îndreptăţească participarea şi rămânerea noastră în adunarea nelegiuită a ereticilor, cum este „Conciliul Mondial al Bisericilor,” şi alte asemenea concilii şi adunări.

Cum rădăcina ecumenismului a fost şi este rea, la fel sunt şi roadele lui: „căci copacul este cunoscut după roade.”[7] Ecumenismul există de aproape un secol, şi şi-a arătat limpede identitatea, astfel că putem să-l judecăm cu toată siguranţa. Într-adevăr, chiar şi cei mai conştiincioşi apărători ortodocşi ai ecumenismului sunt îngrijoraţi de cursul pe care îl ia şi de fundătura la care a ajuns; ei încearcă să găsească diferite căi pentru a preveni plecarea multor Biserici Ortodoxe, un exod care deja a început şi care este pe cale să se mărească şi să se răspândească. La conferinţă, mulţi vorbitori au vorbit despre roadele devastatoare ale dialogurilor teologice şi ale participării noastre la „Conciliul Mondial al Bisericilor.” Înainte de a prezenta pe scurt rezultatul dialogurilor teologice, este important să menţionăm părerea exprimată de vorbitorii şi participanţii la conferinţă, anume că de la naşterea şi răspândirea mişcării ecumenice şi prezenţa ortodocşilor în „Conciliul Mondial al Bisericilor” de aproape şaizeci de ani, ecumeniştii nu au reuşit să întoarcă nici măcar un singur heterodox la credinţa ortodoxă. Dimpotrivă, întoarcerile (convertirile) au avut loc în ciuda tendinţei care predomină între ecumenişti, anume ca fiecare să rămână în confesiunea sa, în vederea aşteptatei uniri a „bisericilor”. Episcopii din Diaspora au refuzat să primească heterodocşi care vroiau să se întoarcă (convertească) la Biserica Ortodoxă. Pe ce se întemeiază, atunci, mult-licitata mărturie a credinţei ortodoxe? Dimpotrivă, în loc să dăm mărturie pentru adevăr, suntem martori ai ereziei şi ai înşelării. Din această lungă asociere cu ereticii, unică în istoria noastră bisericească, s-a produs o asemenea înstrăinare de, şi tocire a, „phronem-ei” (gândirii, minţii) ortodoxe, încât clericii şi teologii semnează cu uşurinţă texte care rezultă din dialoguri în care dogmele apostolice şi patristice sunt călcare în picioare şi încălcate, în care erezia e arătată drept adevăr, în care ereticii par să fie ortodocşi, şi botezul şi celelalte taine ale lor sunt recunoscute drept autentice. Astfel, pas cu pas trecem de la rugăciunea împreună la comuniunea (părtăşia) în taine.

3. Dialogul cu Romano-catolicii este dezavantajos şi păgubitor

Să începem cu papismul; s-a arătat că cei douăzeci de ani de dialog teologic au început prin folosirea unei metodologii fără precedent, care a lucrat de la lucrurile care unesc, mai degrabă decât de la cele care despart; aceasta a avut rezultatul de a-i linişti pe credincioşii Romei, astfel ca ei să nu caute adevărul în altă parte. De vreme ce[, se susţine,] nu sunt diferenţe majore şi toţi aparţin aceleiaşi Biserici, clericii papali pot să justifice adunările şi rugăciunile în comun cu ortodocşii în mass media, şi astfel pot să încurajeze ruşinoasa şi necinstita instituţie a Uniei printre poporul ortodox, prin care se profită de acest popor, sărăcit şi împovărat de nefericite evenimente politice şi sociale, în chiar sărăcia şi lipsa lui. Uniatismul, deşi răspunzător pentru întreruperea dialogului teologic, continuă să se bucure de sprijin pe diferite căi din partea Vaticanului. Un număr semnificativ de lucrări ale acestei conferinţe s-au concentrat asupra activităţii contemporane a Uniatismului, ajungându-se la concluzia că Roma nu a abandonat ambiţiile ei prozelitiste şi expansioniste în detrimentul Bisericii Ortodoxe, pe care o numeşte în chip ipocrit „biserică soră.” În timpul în care Roma discută şi dialoghează, ea îşi întinde lacom mâna asupra turmelor ortodoxe şi întemeiază episcopii şi jurisdicţii cu scopul de a face prozelitism în jurisdicţiile ortodoxe şi nu face nici un efort în a-şi ascunde dorinţa de a dobândi mai multe drepturi asupra Preasfintelor Locuri de Pelerinaj ale Ţării Sfinte. Mai mult, Roma nu a vrut să accepte condamnarea Uniatismului care a fost semnată unanim de către o comisie comună de teologi ortodocşi şi papişti, membrii ai „Comisiei comune internaţionale pentru dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano Catolică” în timpul celei de a şasea Adunări a Sesiunii Plenare din Freising, Monaco (6-15 iunie, 1990); aceasta este o demonstraţie clară a gradului în care ea respectă şi dă curs hotărârilor oricărui dialog care atinge năzuinţele ei. Pentru a scăpa de această condamnare în întregime, Roma i-a atras pe ortodocşi la noi discuţii asupra acestei chestiuni la Balamand, Liban (17-24 iunie, 1993), unde Unia a fost achitată şi recunoscută ca legitimă cu semnăturile reprezentanţilor a nouă biserici autocefale şi autonome (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Rusia, România, Cipru, Polonia, Albania, Finlanda). Şase biserici au respins metodologia acestui demers şi nu au participat (Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia şi Cehoslovacia).

Totuşi, cel mai important aspect al înţelegerii de la Balamand nu stă în reabilitarea şi legitimizarea Uniei, ci în compromisurile serioase în materie de credinţă făcute de reprezentanţii ortodocşi. Pentru prima dată şi încălcând nu doar o sfântă şi neschimbată tradiţie patristică, veche de secole întregi, ci chiar şi „Declaraţiile” contemporane, teologii ortodocşi au negat că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, şi au recunoscut că ea constituie Biserica cea Una împreună cu Biserica Romano Catolică, cu care ea este împreună-răspunzătoare pentru păstrarea Bisericii în credincioşie faţă de iconomia dumnezeiască. Din această cauză, aşadar, păstorii ortodocşi şi romano-catolici ar trebui să fie reciproc recunoscuţi drept adevăraţi păstori ai turmei lui Hristos. Mai mult, textul conţine o recunoaştere reciprocă a tainelor, a succesiunii apostolice şi a mărturisirii credinţei apostolice. După înţelegerea de la Balamand, în care în esenţă a fost semnat un nou tip de Unia, vizitele papei în „bisericile surori” ale României, Bulgariei, Georgiei şi Greciei au devenit pe deplin îndreptăţite. Îndreptăţită este, de asemenea, şi acceptarea aşa-numitei „teologii baptismale” a Conciliului II Vatican de către mulţi teologi ortodocşi. După această teorie, botezul săvârşit de eretici în afara Bisericii este valid per se. Mai mult, botezul este cel care defineşte marginile Bisericii, şi nu Biserica care validează botezul. Prin botez, toţi creştinii, din orice biserică ar face parte, devin membri ai Bisericii lui Hristos. Din această cauză „rebotezarea” heterodocşilor de către ortodocşi a fost deja interzisă în textul semnat la Balamand. Totuşi, din lucrările prezentate la Conferinţă, cât şi din discuţiile care au urmat, a fost întărită părerea potrivit căreia tainele heterodocşilor sunt invalide şi inexistente. Lucrând cu acrivie, acei heterodocşi care vin la Biserica Ortodoxă trebuie să fie botezaţi.

S-a arătat limpede, mai mult, faptul că „mişcarea liturgică,” cultivată de anii de zile în cadrul papismului şi adoptată de Conciliul II Vatican (1963-65), a influenţat şi clericii şi teologii ortodocşi. Sub chipul „reînnoirii liturgice,” aceasta ţinteşte la unirea ortodocşilor sub papă după exemplul uniaţilor. După pregătirea psihologică a acceptării ei, această mişcare a încercat să impună progresiv o închinare (un cult) care este „neutru” dogmatic, adică fără referire la dogme, erezii sau sfinţi mărturisitori, astfel ca noua Unia să poată fi acceptată de toţi. În această lumină poate fi explicat planul propus de o „curăţare” a textelor liturgice.

4. Participarea în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi dialogurile cu protestanţii

În ceea ce priveşte „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi în general dialogurile teologice cu diferitele confesiuni protestante, luteranism, anglicanism, reformaţi şi aşa mai departe, s-a arătat că situaţia este la fel de tristă, dacă nu chiar mai mult. Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a fost umilită şi banalizată prin participarea la „Consiliul Mondial al Bisericilor,” şi statutul Bisericii a fost redus şi înjosit la a fi doar o porţiune, o parte, a unei adunări de erezii şi schisme cu mulţi membri. Această „reducere aritmetică” a făcut-o practic inexistentă în ceea ce priveşte votarea şi astfel a eliminat posibilitatea ca ea să aibă o voce hotărâtoare în diferitele adunări. Chiar mai mult, aceasta a încurajat pe protestanţii liberali să introducă şi să discute teme care neagă însăşi Evanghelia şi Tradiţia Bisericii, şi chiar creştinătatea însăşi. Astfel de teme includ hirotonirea femeilor, căsătoria homosexualilor şi participarea în diferite exprimări de credinţă şi închinare păgâno-animistice.

Această apostazie a protestanţilor de la credinţa şi viaţa creştină dovedeşte în mod incontestabil că presupusa mărturie a credinţei ortodoxe prin participarea în dialogurile teologice este un mit şi o închipuire. Reacţia la apostazia protestanţilor a fost aceea că multe Biserici Ortodoxe au luat hotărâri definitive şi irevocabile de a se retrage din „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi din dialogurile teologice. Prima Biserică care a făcut acest pas a fost Mama Bisericilor, străvechea şi venerabila Patriarhie a Ierusalimului, căreia i-au urmat Biserica Georgiei şi Biserica Bulgariei, şi alte Biserici Ortodoxe au înclinat spre retragere de asemenea. Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe a decis în iunie 1997 să se retragă din „Consiliul Mondial al Bisericilor;” din păcate, această decizie nu a fost pusă în practică. Biserica Ciprului, de asemenea, într-o adunare a Sfântului ei Sinod, a fost împărţită în două referitor la retragerea ei sau nu, şi doar greutatea votului arhiepiscopului a pecetluit hotărârea de a rămâne în „Consiliul Mondial al Bisericilor” în speranţa de a evita consecinţele politice negative pentru poporul insulei. Sub fosta ei conducere Biserica Greciei a simţit de asemenea o mare îngrijorare şi nelinişte pentru continuarea participării, după cum a făcut şi Biserica Rusiei, unde îngrijorarea a ajuns chiar în rândul credincioşilor.

Aceste progrese din rândul ortodocşilor, care demonstrează (şi ar fi arătat şi mai limpede dacă ar fi fost duse la îndeplinire) că Biserica cea Una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească continuă să fie martorul şi paznicul credincios al credinţei şi vieţii ortodoxe, a fost oprită de gândul, şoptit de străvechiul şi vicleanul vrăjmaş al mântuirii, că unitatea inter-ortodoxă [asupra acestui lucru] nu trebuie ruptă, că hotărârea ar trebui luată împreună, de către toate bisericile, în ciuda bine-cunoscutului fapt că hotărârea de a participa nu a fost niciodată luată la unison; fiecare biserică a luat hotărârea singură. Doamne feri ca Sfinţii Părinţi şi sinoadele ortodoxe să fi aşteptat să ia hotărâri împreună cu ereticii sau cu prietenii ereticilor sau cu cei înclinaţi spre erezie.

Astfel, la cererea bisericilor Serbiei şi a Rusiei, la iniţiativa Patriarhiei Ecumenice a fost convocată „Adunarea inter-ortodoxă” din Tesalonic (29 aprilie-2 mai 1998), care a îngheţat toate progresele asupra acestui lucru. Într-adevăr, ea a recunoscut dreptul [bisericilor] de a se opune şi de a lua hotărâri, însă a făcut un apel ca ele să rămână în Consiliul Mondial al Bisericilor în nădejdea că lucrurile se vor îmbunătăţi. Anunţul recunoaşte că „după un întreg secol de implicare ortodoxă în mişcarea ecumenică şi jumătatea de secol de participare în Consiliul Mondial al Bisericilor, nu poate fi afirmat că s-a făcut vreun progres mulţumitor în dialogurile multilaterale dintre teologii creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi a devenit mai mare din pricina sporirii anumitor tendinţe [limbaj inclusiv, hirotonirea femeilor, drepturilor „minorităţilor sexuale”, sincretismul religios] în sânul anumitor confesiuni protestante.”

Pentru a da acestei hotărâri greşite o îndreptăţire teologică şi pentru a pune la dispoziţie argumente ecumeniştilor şi ecumenizanţilor, cât şi pentru a împăca neliniştea Bisericilor Ortodoxe, la Tesalonic, în iunie 2003, a fost întrunit un „Simpozion academic internaţional”, avându-l ca participant pe Înalt Preasfinţia sa Hristodul Arhiescopul Atenei şi a toată Grecia. Deşi ţinută oficial sub egida Facultăţii de Teologie, în realitatea simpozionul a fost sponsorizat doar de anumiţi profesori ecumenişti ai acelei Facultăţi şi de către „Consiliul Mondial al Bisericilor,” care şi-a trimis reprezentanţii. Încă o dată a fost întărit mitul potrivit căruia credinţa ortodoxă este mărturisită. În concluziile acestui simpozion, teologia ortodoxă este pusă sub semnul întrebării şi poziţia ei referitor la hirotonirea femeilor este călcată în picioare, în timp ce tradiţia canonică liturgică a Bisericii în ceea ce priveşte rugăciunea în comun [cu ereticii] este răsturnată. Hotărârile conferinţei vorbesc despre „slăbiciunea argumentelor teologice ortodoxe împotriva hirotonirii femeilor.” În privinţa rugăciunii în comun se înaintează părerea că „singura rugăciune în comun interzisă explicit este rugăciunea euharistică.” Într-adevăr, concluzia trasă din aceste poziţii este aceea că, de vreme ce suntem lipsiţi de argumente în ceea ce priveşte hirotonia femeilor, şi că rugăciunea în comun este îngăduită – cu acea singură excepţie – retragerea anumitor Biserici Ortodoxe din „Consiliul Mondial al Bisericilor a fost greşită şi de nesusţinut teologic. Pe această bază, participanţii la conferinţă au lansat un apel către Bisericile Georgiei şi ale Bulgariei de a se întoarce „la larga şi universala familie ecumenică.” Acest argument teologic în întregime neîntemeiat şi superficial a fost acceptat, s-ar părea, de către Arhiepiscopul Atenei şi a toată Grecia, care a fost prezent la şedinţe şi care a declarat – fără sprijin sinodal – că vede că „şansele Bisericii noastre (Bisericii Greciei) de a se retrage din WCC sunt tot mai mici.”

În privinţa acestor două chestiuni foarte importante – hirotonirea femeilor şi rugăciunea în comun cu heterodocşii – actuala „Conferinţă teologică inter-ortodoxă” a adus, în contrast, o argumentare copleşitoare, prin multe lucrări şi discuţii relevante, care au consolidat şi întărit imposibilitatea hirotonirii femeilor în Biserica Ortodoxă şi interzicerea de către sfintele canoane a oricărui fel de rugăciune în comun [cu ereticii], şi nu doar euharistică. Ne rugăm pentru heterodocşi, ca să se întoarcă la Biserică; cu toate acestea, nu ne rugăm cu heterodocşii.

5. Dialogul cu monofiziţii

O imagine identică de desăvârşită neproductivitate şi de compromisuri serioase în materie de credinţă, există şi în dialogurile teologice cu cei care până de curând erau socotiţi (şi sunt) monofiziţi, dar care acum, din „dragoste”, sunt numiţi „anti-calcedonieni”, „pre-calcedonieni”, „străvechile Biserici Răsăritene,” sau, în cele din urmă, pur şi simplu „ortodocşi.” La conferinţă s-a stabilit că dialogul purtat nu a adus nici un rezultat pozitiv. Cele trei „Declaraţii” comune ale ortodocşilor şi anti-calcedonienilor sunt inacceptabile din punct de vedere ortodox. Dintre cele mai dureroase greşeli sunt intercomuniunea sacramentală cu monofiziţii [din Siria] acceptată de Patriarhia Antiohiei [1991], recunoaşterea parţială de către Patriarhia Alexandriei a tainelor monofiziţilor şi propunerile pentru revizuirea textelor liturgice şi stabilirea unui tipic pentru împreună-slujirea (con-celebrarea) ortodocşilor şi a monofiziţilor. Din punctul de vedere al cercetării teologice, unii s-au coborât atât de jos încât au ajuns la punctul de a cere Departamentului de Teologice al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic să aprobe două teze de doctorat care susţin că monofiziţii Dioscor şi Sever nu au fost eretici defel, ci mai degrabă au fost condamnaţi din cauze ne-teologice – aceasta ar fi de neconceput şi hulitor la adresa Sfintelor Sinoade şi a Sfinţilor Părinţi.

6. Dialogul cu vechii catolici

Singurul dialog teologic care a dus la semnarea de poziţii ortodoxe a heterodocşilor este dialogul cu Vechii Catolici. Documentele semnate condamnă toate înşelări de bază ale papismului, din cadrul căruia aşa-numiţii „Vechi Catolici” s-au retras în urma Conciliului I Vatican din 1870, în semn de protest faţă de declararea ca dogmă a învăţăturii despre infailibilitatea papei. Neputând evident să accepte un asemenea progres, care a fost socotit foarte nefavorabil şi peste puterea ei de control, Roma a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a se asigura că acest dialog încheiat cu succes nu va duce la unirea Vechilor Catolici cu Biserica Ortodoxă. Ar fi fost pentru prima dată când o parte a creştinătăţii apusene s-ar fi întors la trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească; în acest fel, ei ar fi dat o pildă care ar fi putut arăta calea de întoarcere pentru întregul apus, papist şi protestant. Vechii Catolici, totuşi, de asemenea au greşit în dialogul lor cu Anglicanii, alăturându-se lor în privinţa hirotonirii femeilor, negând astfel tot ceea ce acceptaseră cu ortodocşii; au fost ridicate piedici serioase pentru orice viitor progres pozitiv.

7. Adevăratul dialog şi premizele lui

În concluzie, în ceea ce priveşte dialogurile teologice, a fost întărit faptul că Biserica nu evită dialogurile. Biserica este deschisă tuturor şi îi cheamă pe toţi să vină la Ea şi să fie mântuiţi. Aceasta este premiza necesară şi condiţia de neîncălcat a oricărui dialog: adevărul mântuitor al Bisericii nu este supus discuţiei şi dezbaterii. În cazul în care heterodocşii nu sunt în stare să înţeleagă acest cadru mântuitor, sau îl neagă, durata dialogului nu ar mai trebui prelungită, ci mai degrabă păstrându-se în limitele de timp necesare, după cum au făcut Sfinţii Părinţi la sinoade, dialogul ar trebui întrerupt. Aceasta urmează pildei Mântuitorului Însuşi cu cei ce nu vroiau să înţeleagă învăţătura Lui şi deveniseră nemulţumiţi: „Nu cumva şi voi vreţi să vă duceţi?”[8] Aceasta este singura nădejde că heterodocşi îşi vor da seama de înşelarea lor, astfel că şi ei să răspundă astăzi la fel Bisericii – care este Hristos prelungit de-a lungul veacurilor: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.”[9] Această atitudine exemplară şi memorabilă a fost ţinută de Patriarhul Ieremia al II-lea (Tranos) în cel de-al treilea său „Răspuns” (1581) al dialogului cu teologii protestanţi din Tubingen. Când a înţeles că ei stăruie în înşelarea lor şi refuză să primească învăţătura Sfinţilor Părinţi – „luminătorii şi teologii Bisericii” – el a încetat corespondenţa cu ei şi i-a lăsat să meargă pe calea lor: „Astfel, din partea voastră, vă rugăm să ne sloboziţi de grijile acestea. Astfel, mergeţi pe calea voastre; nu ne mai scrieţi în ceea ce priveşti dogmele; dar dacă ne scrieţi, scrieţi-ne doar de dragul prieteniei.”[10]

La conferinţă s-a subliniat faptul că metodologia de a purta dialoguri întemeiată nu pe diferenţe, pe ceea ce desparte, ci mai degrabă pe asemănări, pe ceea ce uneşte, este nesănătoasă, neîndreptăţită şi unică în întreaga istorie a Bisericii. Ce sens are să discutăm lucrurile pe care le primim şi asupra cărora suntem de acord? Doar mascăm diferenţele şi slujim altor interese; ascundem prăpastia şi îi liniştim pe eterodocşi, precum şi uşurăm eforturile de prozelitism în defavoarea ortodocşilor. Este, de asemenea, necesar ca fiecare şi toate deciziile luate în legătură cu relaţiile cu heterodocşii să aibă aprobare sinodală, ca întreg trupul Bisericii să fie informat, de vreme ce există o lipsă serioasă de sinodalitate adevărată.

În cele din urmă, participanţii la conferinţă au salutat şi au lăudat gândirea acelor Biserici Ortodoxe care s-au retras sau intenţionează să se retragă din „Consiliul Mondial al Bisericilor” cât şi din dialogurile teologice. Această este cel mai limpede exprimat în istorica şi foarte ortodoxa scrisoare a Bisericii din Ierusalim din 22 iunie 1992 adresată celorlalte Biserici autocefale, în care vestea că întrerupe dialogul teologic „cu heterodocşii în general, convinsă că dialogul nu este doar ne-avantajos, ci chiar păgubitor atât pentru Biserica Ortodoxă în general, cât şi pentru Sfânta Biserică a Ierusalimului în particular.”

8. De la sincretism inter-creştin, la sincretism inter-religios

S-a mai stabilit de asemenea că ecumenismul, după succesul realizat în dialogurile inter-creştine prin producerea unor idei precum „teoria ramurilor”, „biserici surori” şi „teologie baptismală,” a trecut deja la următorul obiectiv „New Age”: unitatea inter-religioasă. În aceasta se poate întâlni ideea cu adevărat demonică că Hristos nu este singura cale de mântuire, viaţa, lumina şi adevărul; ca celelalte religii sunt căi spre mântuire, astfel ca în cele din urmă religia unită a lui Antihrist să poată fi impusă în contextul globalizării şi a Noii Ordini Mondiale. Adunările şi dialogurile inter-religioase, cel mai adesea sprijinite de conducătorii creştini, inclusiv unii ortodocşi, au dus la un sincretism intolerabil; ele constituie o negare a Evangheliei şi o jignire la adresa Sfinţilor Mucenici şi Mărturisitori ai credinţei, a căror mucenicie şi mărturisire a unicului şi singurului adevăr este răpită de orice înţeles, în timp ce mucenicii înşişi sunt transformaţi în „fundamentalişti” ignoranţi.

B. Propuneri

După aceste concluzii şi aprecieri ale „Conferinţei teologice inter-ortodoxe”, s-au formulat următoarele propuneri:

1. În măsura în care este universal mărturisit, după mai bine de un secol de participare a Bisericii la „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi la dialogurile inter-creştine şi inter-religioase, în termeni care nivelează diferenţele inter-confesionale şi fac toate religiile egale, că o astfel de participare este nefolositoare şi păbugitoare, se propune ca Bisericile autocefale rămase să se retragă de asemenea din „Consiliul Mondial al Bisericii” şi să pună capăt acestui fel de dialoguri. Pentru aceasta, o decizie pan-ortodoxă nu este necesară, de vreme ce hotărârea de început de participare a fost luată separat. Singurul dialog care poate fi îndreptăţit de Evanghelie şi de Tradiţia Patristică este acela de a răspunde întrebărilor puse de acei heterodocşi şi persoane de alte religie care se apropie de bună voie pentru a afla mântuirea: „Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?”[11] sau „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”[12]

2. Bisericile Ortodoxe, şi mai ales Biserica Constantinopolului, care este prima în cinste şi întâietate, să-şi revadă şi să-şi reconsidere relaţiile cu papismul, pe care toţi Sfinţii Părinţi, de la Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu al Efesului, Părinţi colivazi (Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Atanasie din Paros, Sfântul Macarie din Corint) până la, inclusiv, Sfântul Nectarie din Eghina şi Părintele Iustin Popovici, l-au considerat eretic şi nu „biserică soră.”

3. Să fie respectate canoanele Bisericii care opresc rugăciunea în comun cu heterodocşii în general, în orice situaţi, şi nu doa

Cea mai inalta invatatura a teologiei crestine este cea a Tri-Unitatii divine: Dumnezeu Se releveaza ca Unul in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Avand aceeasi fiinta, cele Trei Persoane sau Ipostasuri sunt un singur Dumnezeu, insa Ele difera prin proprietatile personale si alcatuiesc astfel o Treime. Tatal este fara inceput, Fiul se naste din Tatal, Duhul Sfant purcede din Tatal. “Proprietatea specifica Tatalui este nenasterea, cea a Fiului nasterea si cea a Duhului Sfant purcederea”. [24] “Numai prin aceste proprietati personale cele trei Ipostasuri difera intre ele”. [25]

Cu constiinta binecuvantata a acestei teologii, deopotriva unitiva si distinctiva, Parintii Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol (381) au fixat credinta in Duhul Sfant astfel: “si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul. Care de la Tatal purcede. Care impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci”. Enuntand atributul propriu Persoanei Sfantului Duh, ei nu au adaugat nimic Evangheliei in care Iisus Hristos Domnul declara cu propria Sa gura: “Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu Il voi trimite de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (In. 15,26).

Biserica Ortodoxa n-a adaugat nimic, n-a omis nimic in legatura cu acest punct: fidela “Crezului” Niceo-Constantinopolitan normativ pentru intreaga Biserica, ea a invatat intotdeauna ca Duhul Sfant purcede numai de la Tatal, dupa cum a invatat intotdeauna ca Fiul se naste numai din Tatal, deoarece despre acesta din urma Crezul spune: “Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii”. Spunand ca Duhul Sfant purcede din Tatal si din Fiul (in latina Filioque) si incorporand aceasta doctrina in “Crez”, Biserica Romano-Catolica a introdus o inovatie contrara invataturii unanime a Apostolilor, a Parintilor si a Sinoadelor. Biserica Ortodoxa, deci, ii reproseaza doua lucruri:

a) insertia lui Filioque in Crezul Niceo-Constantinopolitan, in vreme ce, asa cum vom vedea, Parintii au pecetluit “Crezul”;

b) dogma insasi, adica ideea ca Sfantul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul, idee care nu numai ca nu se afla in Traditie dar pe care scrierile Parintilor o resping in mod explicit.

Papii Inocentiu III, la Conciliul IV Lateran in 1215, Grigorie X la Conciliul II de la Lyon in 1274 si Eugeniu IV la Conciliul de la Florenta in 1439 au proclamat Filioque ca adevar de credinta. Ei credeau ca fara acesta nu putea fi mantuire. [26] Pentru faptul ca ii acuza pe ortodocsi de a fi scos pe Filioque din “Crez”, legatul Papei, cardinalul Humbert, a depus in 1054 pe altarul catedralei Sfintei Sofii la Constantinopol o scrisoare care excomunica pe patriarhul ortodox al Constantinopolului, Mihail Kerularios, act care a fost la originea schismei definitive intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica.

Fiind vorba de o dogma atat de fundamentala, vizand Persoana Duhului Sfant, era de asteptat ca si Catehismul s-o reia explicand-o mai clar si justificand-o cu mai multa siguranta decat au facut-o alti autori catolici din trecut, caci de-a lungul secolelor Biserica catolica a incercat sa-si legitimeze pozitia prin tot felul de argumente pe care din partea lor teologii ortodocsi le-au respins .

Asadar, ce invata Catehismul cu privire la prima greseala pe care o reprezinta Filioque, adica cea a falsificarii Crezului?

1. “Crezul” relativizat

Expunerea istorica a paragrafelor 186 si 196 ale Catehismului omite referinta fundamentala la Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) care a interzis sa se prezinte oricui ar voi sa intre in Biserica un alt “Crez” decat cel Niceo-Constantinopolitan. Iar Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451) spune in cea de-a cincea sa sesiune: “Sfantul Sinod Ecumenic a hotarat sa nu fie ingaduit nimanui sa faca public, adica sa scrie, sa alcatuiasca sa invete sau sa prezinte o alta credinta. Iar cei ce ar indrazni sa scrie, sa compuna sau sa prezinte o alta credinta, daca sunt episcopi sau clerici sa fie depusi primii din episcopat, cei de-al doilea din rangul lor din cler; iar daca sunt laici, sa fie anatematizati”. Motivul pentru care Sinodul a interzis alcatuirea unei alte credinte, adica a unui alt text al Crezului decat cel Niceo-Constantinopolitan, este acela ca prezenta mai multor versiuni ii favoriza pe eretici care puteau astfel sa-si introduca pe furis propriile lor crezuri false. Existenta unei singure formule de credinta pentru intreaga Biserica facea imposibila aceasta manevra.

Sfantui Chiril al Alexandriei, participant la cel de-al III- lea Sinod Ecumenic, a dat toate explicatiile asupra acestei interdictii in Scrisoarea sa catre Ioan al Antiohiei: “Nu acceptam sub nici un chip sa vedem schimbata credinta, adica Simbolul credintei pe care l-au expus Parintii nostri si nu ingaduim ca noi sau altcineva sa schimbe vreun cuvant din ceea ce se afla aici, nici chiar sa lase sa cada vreo silaba, amintindu-ne de Cel ce a spus: “Nu muta hotarele vesnice pe care le-au asezat parintii tai” (Deut.19,14). Caci nu ei au vorbit, ci Duhul lui Dumnezeu Tatal, Care de la El purcede si Care nu este strain de Fiul dupa fiinta”. [27]

Este adevarat, deci, ca la origini, in Biserica au existat mai multe simboluri de credinta venerabile si ca explicarea Simbolului Niceo-Constantinopolitan ramane ingaduita; dar este interzisa referirea la un alt Crez decat acesta atunci cand se intentioneaza a se vorbi in numele Bisericii.

Cine le-a dat autorilor Catehismului dreptul de a da intaietate Simbolului Apostolilor (§ 196) care este venerabil, dar care nu este totusi “Crezul”? De ce se lasa astfel deoparte lucrarea Sinoadelor, a Parintilor si a papilor anteriori?

2. “Crezul” desigilat

Catehismul citeaza apoi in mod fals la pagina 51 “Crezul” Niceo-Constantinopolitan. Un text de ambitia teologica a Catehismului Bisericii Catolice ar fi trebuit sa practice cel putin regulile strictei obiectivitati si sa prezinte textele cu rigoare si exactitate. Ori citarea care se face in cazul “Crezului” Niceo-Constantinopolitan (provenit de la Sinoadele Ecumenice I si II tinute in 325 si 381) introduce in text, impotriva oricarui adevar istoric, dubla purcedere a Duhului Slant de la Tatal si de la Fiul sau Filioque (§ 184, p.51). Cum poate oare Catehismul sa afirme pe de o parte ca Simbolul Niceo-Constantinopolitan “este comun si astazi tuturor marilor Biserici din Orient si Occident” (§195) si sa-l citeze intr-o versiune inexacta, pentru ca Filioque nu figura in Simbolul Niceo-Constantinopolitan; el a aparut numai injurul secolului VI-lea, a fost combatut de Papii Romei Leon III si Ioan VIII, adaugarea sa la Crez e socotita de Biserica Ortodoxa drept o erezie si ea a fost in secolul al XI-lea cauza rupturii comuniunii cu Roma a tuturor celorlalte Patriarhate ale Bisericii vechi. Cum pot fi trecute sub tacere fapte al caror adevar este stiut de toti cei ce au cat de cat stiinta de istoria Bisericii?

De altfel Catehismul se tradeaza el insusi, caci la cateva pagini dupa ce a citat Simbolul Niceo-Constantinopolitan, recunoaste ca Filioque este o “traditie latina” (§ 246), ca “nu figura in simbolul marturisit in 381″ si ca “a fost admis treptat in liturghia latina (intre secolele VIII si IX)” (§ 247). Daca, asa cum recunosc teologii romani, “introducerea lui Filioque in Simbolul Niceo-Constantinopolitan de catre liturghia latina constitute, totusi, pana astazi un diferend cu Bisericile ortodoxe” (§ 247), cum pot aceeasi autori scrie cateva pagini mai sus ca acesta mai “este comun si astazi tuturor Bisericilor Orientului si Occidentului?” Caci: sau e vorba de un articol secundar si atunci nu se intelege de ce a fost si a ramas cauza principala a separatiei Bisericii din Rasarit de cea din Apus timp de aproape o mie de ani; sau e vorba de o problema dogmatica, cum si este de fapt si, vizand esentialul, atunci nu se poate pretinde ca marturisim acelasi Crez. Contradictia este pe cat de totala pe atat de subtil disimulata.

Paragraful 247 declara ca “urmand o veche traditie latina si alexandrina, Sfantul Papa Leon il marturisise (afirmarea lui Filioque) deja in mod dogmatic inca din 447″, fara a adauga, cum ar fi fost cinstit, ca istoricii catolici cei mai eminent au recunoscut ei insisi ca aceasta traditie este eronata. [28] Istoricul lui Filioque, Kyriakos Lamprillos trimite in legatura cu acest punct la Pagi si Ffulkes. [29] Fara a desfasura toate argumentele, vom cita un text incontestabil aflat in toate colectiile Actelor Conciliilor, si apartinand Conciliului de la Aachen din 809. Karol cel Mare trimisese pe Smaragdus si pe alti teologi la Papa Leon III. Or primul lucru pe care ei il spun Papei este ca problema lui Filioque este recent ivita (nuper exorta). Dupa toate cronicile france (Adon de Vienne, etc.) ea a fost agitata pentru prima data intr-un conciliu in 767. Daca Papa marturisise aceasta doctrina din 447, cum mai putea fi ea recenta in 809?

Papa Leon III s-a opus adaugirii lui Filioque si a pus sa se scrie pe doua table de argint, in latina si in greaca, Crezul Niceo-Constantinopolitan neschimbat impreuna cu aceste cuvinte: “Eu Leon, am pus sa se graveze aceasta din iubirea si spre apararea credintei ortodoxe”. [30] Ortodocsii se tin de invatatura care a fost si cea a Papilor ortodocsi ai Romei, cei pe care ii enumera Sfantul Patriarh Fotie cel Mare in Mystagogia sa: Damasus, Celestin, Leon cel Mare, Vigil, Agaton, Grigorie, Zaharia, Benedict, Ioan VIII, Adrian si toti ceilaiti pana in secolul al IX-lea cel putin.

Si pentru a incheia acest punct, sa citam in fine cuvintele Sinodului VII Ecumenic: “Pazim legile Bisericii, pastram definitiile Parintilor si ii anatematizam pe cei care adauga sau scot ceva in Biserica”.

[26] Anatemele acestor doua “concilii” pseudo-unioniste, sau maj curand “talharii”, n-au fost ridicate niciodata de papalitate. Cea din 18 mai 1274 proclama:”Condamnam si respingem pe cei ce cuteaza a nega ca Duhul Sfant purcede vesnic de la Tatal si de la Fiul”; cea din 4 februarie 1442, in bula de unire cu coptii, condamna si declara straini de Bisenci pe cei ce refuza sa spuna ca Duhul Sfant purcede vesnic si fara de inceput din Tatal si din Fiul.

[27] P.G.77, 180D.

[28] Catehismul trimite in acest punct (nota 55 p.64) la cartea lui H.Denzinger-Schonmetzer, Enchiridion Symbolorum 284. Textul de referinta e o scrisoare socotita a fi fost scrisa de Leon I episcopului Turribius de Astroga la 21 iulie 447. Ori savantul editor semnaleaza el insusi ca asupra acestui text exista cele mai mari indoieli (“Kunste in Antipriscilliana“, Freiburg, 1905, afirma ca aceasta scrisoare a fast compusa de un falsificator dupa conciliul de la Braga din 563 pe a carui anateme se intemeiaza”. Daca insa acest text e un fals si daca tot ce se poate spune e ca e posterior anului 563, atunci el nu dovedeste nimic aici.

[29]. La pag. 23 din noua editie a lucrarii sale La Mystification Fatale. Etude orthodoxesw le Filioque, L’Age d’Honune, Lausanne 1987.

Noi toţi care suntem fii ai Uneia, Sfinte, Apostolice şi Soborniceşti Biserici nu trebuie să ne călăuzim în probleme referitoare la dogmele credinţei noastre după propria noastră raţiune, întrucât raţionamentele noastre pot fi greşite.

Mai degrabă, în astfel de situaţii trebuie să ne călăuzim după canoanele şi dogmele Bisericii. Aceste canoane sunt cuprinse într-o carte numită „Pidalionul”. Aceasta este o colecţie de canoane ale Sfinţilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade ecumenice şi locale şi cele ale câtorva Sfinţi Părinţi.

La sfârşitul acestei cărţi, în capitolul „Cu privire la apostazia Romei – cum s-a despărţit ea de Credinţa Ortodoxă şi de Sfânta Biserică de Răsărit”, papa de la Roma dimpreună cu cei ce i se supun, care se numesc catolici, sunt consideraţi eretici.

Cu privire la alte confesiuni creştine protestante, nu se poate spune nimic, întrucât aceştia s-au îndepărtat şi mai mult de Ortodoxie.

In aceeaşi carte, „Pidalionul”, în capitolul al X-lea, canonul al şaselea al Sinodului local din Laodiceea, Sfânta Biserica rosteşte această judecată asupra ereticilor în general. „Ereticii nu au voie să intre în Casa lui Dumnezeu, atât timp cât persistă în erezia lor”.

Iar în canonul 33 al aceluiaşi sinod din Laodiceea se afirmă: „Nu se îngăduie a te ruga cu ereticii şi schismaticii”, cu alte cuvinte de cei ce s-au despărţit de Biserica Ortodoxă.

Dar aici avem o întrebare: Care este opinia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe cu privire la erezie?