Biserica, în decursul primului mileniu al existenței sale, și-a păstrat unitatea în Răsărit și în apus cu toate tangajele conjuncturale pe care le-au creat ereziile, schismele și feluritele neânțelegeri. Ruperea Creștinătății apusene din trupul Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, așa cum ea s-a definitivat în 1054, a constituit sfârșitul tragic al unor lungi procese de alterare în spațiul Europei Apusene, pe trei planuri strâns legate între ele: a) teologic, b) bisericesc și c) politic.

A.În plan teologic

Germenii diferențierii teologice a Apusului se află în scrierile fericitului Augustin (354 – 430), episcopul Ipponiei din Nordul Africii. Fericitul Augustin a ignorat limba greacă și Părinții greci, pe care s-a sprijinit teologia primelor Sinoade Ecumenice (Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Grigore de Nyssa ș.a.). Influențat de neoplatonism și de principiile Dreptului roman, el a formulat în operele sale teologice unele puncte de vedere străine de trăirea Bisericii din primele veacuri, cum ar fi, de pildă, indentificarea ființei cu energiile în Dumnezeu, purcederea Sfântului Duh și de la Fiul (Filioque) ș.a.

B.În plan bisericesc

Biseica veche accepta, în mod onorific, ca primul în ordine, în relațiile cu ceilalți episcopi, să fie episcopul Romei, de vreme ce orașul acesta era capitala Imperiului Roman. Însă în cadrul instituției sinodale, papa nu a încetat să fie egal cu toți ceilalți episcopi (primus inter pares = primul între egali). Mai târziu, după ce capitala imperiului s-a mutat în Răsărit, Sinodul al IV-lea ecumenic (451) a recunoscut tronului episcopal al Constantinopolului ,,privilegiu de cinste” întocmai cu cel al Romei.

Însă duhul expansionist și centralizator al Vechii Rome i-a influențat pe mulți papi, care nu au întărziat să ia primatul de cinste drept primat de putere și stăpânire, intervenind sub aspect pastoral în alte biserici Locale și pretinzând hegemonia peste toată Biserica. Totuși, în primele veacuri, aceste ambiții de stăpânire ale papilor constituiau abateri incidentale și exprimau de obicei niște slăbiciuni personale.

C.În plan politic

De la sfârșitul secolului al IV-lea, până în secolul al VI-lea, diferite rase germane în stare primitivă (francii, goții, longobarzii, vandalii ș.a) au inundat și au cucerit eparhiile prospere ale Imperiului Roman de Apus, luând în robie populațiile băștinașe și schimbând radical situația social-culturală din zonă.

Coloniștii barbari – între care rolul principal l-au jucat francii -, în încercarea lor de a se civiliza, îmbrățișează Creștinismul, însă îl amestecă cu elemente idolatre. Cu acest fel de creștinism problematic intră și în cler, îndepărtîndu-i treptat pe ierarhii romani de la conducerea bisericească. Acești episcopi franci trăiesc însă ca ,,nobilii” mireni ai epocii lor (conții, ducii ș.a.): dețin funcții lumești, participă la expediții militare, poartă uniforme militare etc. Iată cum descrie Sfântul Bonifatie, în Epistola sa către papa Zaharia, în 741, situația bieseicească din Galia Romană, unde predominau episcopii franci: ,,Credința este călcată în picioare. Timp de opzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat în sinod și nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune episcopale se dau mirenilor iubitori de argint sau clericilor adulteri, care participă la incursiuni militare îmbrăcați cu echipament militar complet, ucigând cu mâinile lor fără deosebire creștinii și idolatri.”

În fața acestui peisaj sumbru, pe care l-a creat invazia barbară, episcopul Romei stă, de obicei, la înălțimea misiunii sale duhovnicești și își asumă rolul de conducător al națiunii pentru protecția romanilor înrobiți. Unii papi, însă, pentru a-și întări tronul lor, au urmat o tactică lumească. Scot în evidență cu emfază autoritatea lor bisericească, prezintă tendințe de supremație și se înconjoară de stăpâniri politice. De pildă, în 754 papa Ștefan II acceptă autonomia politică a Bisericii Romei pe care i-o oferă regele francilor, Pepin cel Scurt. Astfel se întemeiază primul stat papal. Mai târziu, Nicolae II (858-867), primul papă roman francofil, concentrează în persoana sa cea mai înaltă stăpânire bisericească și politică. ,,Nicolae se consideră pe sine împăratul întregii lumi”, mărturiseau contemporanii lui.

În secolul al VIII-lea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), unește cu puterea armelor aproape toate popoarele Europei apusene și se ambiționează să formeze o nouă împărăție, revendicând numele și strălucirea Imperiului Roman de Răsărit. Pentru împlinirea acestui scop organizează sistematic ciocnirea Apusului cu Răsăritul printr-o strategie care cuprinde următoarele două laturi:

1) Lepădarea Ortodoxiei și crearea unui creștinism diferit, care va accentua particularitatea culturală a noii împărății. Acest creștinism franc, pe care îl proiectează consilerii lui Carol cel Mare, se bazează pe formulările teologice ale fericitului Augustin și se exprimă prin noi chipuri și forme ale practicii bisericești: botezul prin stropire, celibatul obligatoriu la clerici, privarea mirenilor de la împărtășirea din Potir, bărbieritul clericilor ș.a.
În cadrul tacticii antiortodoxe, episcopii franci, în anul 794 (Conciliul de la Frankfurt), au condamnat hotărârile Sinodului VII ecumenic (787) pentru închinarea acordată icoanelor, iar în 809 (Conciliul de la Aachen) adaugă Filioque la Sfântul Simbol al Credinței. Aceste două evenimente constituie prima etapă a schimei dintre francii cuceritori și ortodocșii romani.

2) O politică antielenă, deoarece elenismul constituia trupul istoric al Ortodoxiei și un element constitutiv al Imperiului Roman. Francii, dezavantajați cultural, încep să denigreze cultura elenă ca fiind o cultură a înșelăciunii și îi numesc pe eleni, greci, dând acestui vechi nume al lor un conținut batjocoritor (grec=eretic, escroc).

Sub atacul sistematic al francilor, Biserica Romei se luptă să rămână credincioasă tradiției creștine primare și continuității elene, păstrând comuniunea bisericească cu toate Patriarhiile din Răsărit.
Astfel, de pildă, în 816, papa Leon III a lepădat adaosul Filioque și, ca să păstreze Simbolul Credinței neatins de falsificările introduse de franci, a poruncit ca textul autentic al lui să fie scris pe niște plăci de argint, care au fost puse pe pereții Bisericii Sfântului Petru cu inscripția: ,,Pe acestea, eu, Leon, le-am așezat din dragoste și pentru păstrarea Credinței Ortodoxe”.
Mai târziu, reprezentații papei Ioan VIII-lea au participat la Sinodul din Constantinopol (879-880), care pentru Ortodoxie este al VII-lea Sinod Ecumenic, și în care, sub președinția Sfântului Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile francilor referitoare la icoane și la Filioque.

În secolul al X-lea francii intensifică polemica împotriva romanilor ortodocși din Apus, având ca scop să cucerească tronul papal. În cele din urmă, în 1009, ei ocupă Patriarhia Ortodoxă a Romei și-l urcă pr tron pe papa franc Sergiu IV, care adaugă la Simbolul Credinței termenul eretic Filioque.
Patriarhiile Ortodoxe din Răsărit răspund prin ștergerea numelui acestuia din Dipticele Bisericii Ortodoxe și astfel Schisma devine o realitate.

La 16 iulie 1054, conducătorul reprezentanței papale, cardinalul Humbert a așezat pe Sfânta Masă a Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol afurisirea Creștinătății răsăritene.
Prin această faptă, Creștinătatea francă definitiva separarea de Biserica Ortodoxă. Acesta nu a fost începutul, ci confirmarea unei schisme care fusese bine plănuită cu 260 de ani mai înainte la curtea lui Carol cel Mare; a unei schisme care ,,nu s-a făcut între romeii (romanii) apuseni și răsăriteni” (Pr. Prof. Ioannis Romanidis).

Calea și evoluția papismului

Din momentul în care Patriarhia cu scaun de întâietate a Romei s-a rupt de Trupul lui Hristos, s-a lipsit de dumnezeiescul Har, acest fapt având drept consecință descompunerea treptată a ei. Sfântul Nectarie al Pentapolei consemnează în acest sens: ,,Biserica Apuseană a pierdut libertatea ei duhovnicească, și-a pierdut podoaba, s-a zguduit din temeliile, s-a lipsit de bogăția Harului Sfântului Duh, de prezența lui Hristos. În cele din urmă a ajuns un trup mut, fără duh și suflet”. De aceea, în secolele următoare alunecă pe un povârniș denaturant, străin, fără nici o speranță de întoarcere, conducându-l pe omul Apusului la deznădejde, la vid existențial și la impas.

La numai câțiva ani după Schismă, în 1075, papa Grigore al VII-lea scoate în evidență – în renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) – pretențiile scaunului papal pentru stăpânirea absolută a lumii:

,,Biserica Romană a fost întemeiată de Însuși Dumnezeu. Papa este stăpânul absolut al Bisericii Universale. Rânduiește și caterisește episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecumenic. Reprezentații lui sunt mai presus decât episcopii. Numai el folosește însemne împărătești. Principii sunt datori să-i sărute picioarele. El are dreptul să-i destituie pe împărați. Fără aprobarea lui nici o carte nu este valabilă. Hotărârile lui nu pot fi anulate de nimeni; numai el poate anula hotărârile tuturor celorlalți.
Papa nu poate fi judecat de nimeni.
Sfințenia lui este aigurată datorită virtuțile Sfântului Petru. Biserica Romană nu greșește niciodată și nici nu va greși vreodată.”

Cu aceste poziții ale papei Grigore al VII-lea încep luptele dure ale ,,Bisericii” Romei pentru impunerea religioasă, politică și socială a ei asupra poparelor Occidentului (cearta pentru investitură), care durează vreo 200 de ani. În cele din urmă, papa concentreză în mâinile sale orice stăpânire – spirituală, politică, legislativă, juridică. Este prima apariție a totalitarismului în Europa.

În 1905 papa Urban al II-lea, prin lozinca ,,Aceasta o vrea Dumnezeu”, a ridicat întrega Creștinătate apuseană să pornească un ,,război sfânt” împotriva musulmanilor care ocupaseră Locurile Sfinte. Este vorba despre Cruciade, pe care Răsăritul le-a trăit ca pe un coșmar, fiind asemenea incursiunilor barbare (vom citi mai târziu când vom ajunge, la capitolul Crime ale papismului).

În secolele al XII-lea și al XIII-lea ,,Biserica” Latină întemeiază în mănăstirile marilor orașe școli speciale unde se învață teologia scolastică. Teologii scolastici trec cu vederea credința de sus revelată și trăită a Bisericii, se sprijină pe filozofia aristotelică și încearcă să cerceteze tainele lui Dumnezeu cu logica și cugetarea omenească. Iar aceasta are drept rezultat apariția credinței într-un dumnezeu denaturat, închipuit, de care omul Occidentului este chemat să se apropie prin capacitățile sale intelectuale. Drept urmare, credința creștină se transformă dintr-o legătură vie de trăire cu Dumnezeu într-un principiu metafizic abstract, pe care ,,Biserica” stat se angajează să-l îmbrace cu autoritatea ei și să-l protejeze sau chiar să-l impună cu puterea ei. În cele din urmă, prin scolasticism, Occidentul se depărtează pentru totdeauna de autenticitatea vieții bisericești și în civilizația lui domină intelectualismul, raționalismul și individualismul. S-a spus foarte potrivit că ,,Creștinismul apusean nu este Biserica lui Dumnezeu -Cuvântul, ci religia cuvântului rațional” (Pr.Mihail Kardamakis).

În secolul al XIII-lea se formulează de către teologii scolastici principiul potrivit căruia conducerea bisericească este infailibilă. În aceeași epocă (1233), papa Grigorie IX întemeiază instituția Sfintei Inchiziții, pentru persecutarea și neutralizarea organizată a tuturor celor ce se îndoiesc de autoritatea papală. Un mecanism ce răspândește frică și groază se întinde treptat în toată Europa. Totodată, stăpânirea clerului se întărește, în timp ce poporul este ignorat și se afundă în neștiință (clericalism).

Profunda scularizare a ,,Bisericii” Apusene a zdruncinat credința milioanelor de creștini și de aceea s-au creat valuri de împotiviri. Comerțul papei cu indulgențe a dat prilejul ca, în 1517, să erupă ca un vulcan mișcările care cereau schimbarea. Monahul Martin Luther conduce acum o revoltă ce a cuprins nenumărate mulțimi de creștini, care se desprind din ,,Biserica” papală – cunoscuta Reformă. Cei care s-au rupt au fost numiți protestanți. Repede s-au format și alte asemenea grupări protestante. Între papistași și protestanți s-a creat o prăpastie pricinuită de o ură neâmblânzită, cu ciocniri, războaie și crime. În Franța, în înfricoșătoarea Noapte a Sfântului Vartolomeu (23 spre 24 august 1572), papistașii au ucis mii de protestanți. Apogeul războaielor religioase a fost Războiul de 30 de ani (1618 – 1648), care a cutremurat întreaga Europă Apuseană.

În decursul veacurilor, popoarelor Europei au trăit sub masca papismului un creștinism care nu eliberează ființa umană, ci o asuprește și mai mult. De aceea, ele s-au îndreptat foarte repede spre agnosticism și ateism. Renașterea, la început, (secolele al XIV-lea – al XVI-lea) și mai târziu Iluminismul (secolul al XVIII-lea) leapădă ,,dumnezeul” francilor, însă păstrează orientarea antropocentristă a papismului și propovăduiesc autoîndumnezeirea omului. În secolul al XIX-lea se aude limpede de la Nietzsche și de la urmașii lui predica morții lui Dumnezeu: ,,Dumnezeu a murit, credința în Dumnezeul creștin nu mai este credibilă…” Mulți au sesizat foarte corect că toate sistemele ateiste contemporane ale Occidentului – filozofice, sociale, politice – sunt roadele metafizicii scolastice și ale totalitarismului papal.

În ultimele două secole, Roma, în loc să învețe din greșelile trecutului, se întărește și mai mult în poziția ei.

Conciliul Vatican I (1870) impune ca dogmă de credință inviolabilă primatul de stăpânire și infailibilitatea papei. Este vorba despre căderea definitivă a ,,Bisericii” Apusene.
Hristos, singurul Cap infailibil al Bisericii, este izgonit de pe pământ, iar locul Lui îl ocupă pontiful idolatrizat al Romei! La protestul unui cardinal împotiva introducerii acestei dogme neconforme cu tradiția, papa Pius al IX-lea îi răspunde cu proverbialul său cuvânt: ,,Tradiția sunt eu!”. Dintre latinii care nu sunt de acord cu dogmatizarea absolutismului papal, o parte însemnată se desparte și formează. ,,Biserica Veche Catolică”

Conciliul Vatican II (1962 – 1965) cu toate că anunță reînnoire, păstrează infailibilitatea papei și o extinde în toate hotărârile lui. În același timp, același Conciliu îi cheamă pe toți creștinii de orice confesiune la o unitate pancreștină, dar cu centrul la Roma și având drept conducător pe papa (ecumenism papocentric).

La sfârșitul secolului al XX-lea, în sânurile ,,Bisericii” papale izbucnește o nemaipomenită criză de dezorganizare. ,,Așteptam ca după Conciliu (II Vativan) să resară o zi însorită pentru Biserică spune Papa Paul al VI-lea, dar ne-am trezit în cea mai mare furtună”.

Câțiva teologi papistași renumiți își exprimă deschis opoziția lor față de infailibilitatea papală. Mii de clerici, printre care și oameni de bază ai Vaticanului, renunță la preoție, iar mulți dintre ei și la credință. Vocațiile pentru viața monahală și preoțească cunosc o înfricoșătoare scădere. Numai în Belgia, între anii 1995 – 2007, nu a fost hirotonit nici un preot. În facultățile lor de teologie, chiar și în mănăstirile papistașe, introduc meditația transcendentală și psihanaliza pentru a depăși impasurile existențiale pe care le creează rigorismul și celibatul obligatoriu.

Dar și turma papistașă este condusă în chip tragic la decolorare religioasă și cunoaște o înfricoșătoare criză morală. Bisericile papistașe care se închid sau se vând, islamul și religiile orientale care câștigă teren, credințele oculte și satanismul, care își măresc numărul de adepți și multe altele dau mărturie despre poziția dificilă a ,,,Bisericii” Latine. În ultimele decenii se înmulțește numărul apusenilor care caută autenticitatea vieții creștine în Ortodoxie. Interesul pentru Teologia patristică, pentru viața liturgică ortodoxă, pentru monahismul răsăritean, dar și revenirile la Biserica Ortodoxă sunt realități însemnate. Cu toate aceste, mecanismele absolutiste al Vaticanului, nu se văd dispuse să se lepede de trecutul lor.

În 2005 profesorul filo-ortodox Joseph Ratzinger a urcat pe tronul Romei ca papa Benedict al XVI-lea, însuflețind nădejdile tuturor celor care așteptau înnoirea ,,Bisericii” Apusene. Dar curând acțiunile și declarațiile șocante ale noului papă au arătat ruperea de propriile-i convingeri anterioare și neputința sa de a înțelege cerințele vremurilor.
Din păcate, fiecare papă este obligat să urmeze calea ,,infailibilă” a înaintașilor lui și să se conformeze pretențiilor preaputernicei Curii Papale, care de asemenea deține și își impune ,,infailibilitatea” ei.

Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și Dumnezeu – Sfânta Mânăstire Paraklitu
Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos – 2010

SURSA – Catehetica: Calea si Evolutia Papismului

Cititi si: ADEVARUL ORTODOXIEI FATA DE CATOLICISM: ORIGINILE ISTORICE ALE SCHISMEI PAPALE (Clark Carlton)

La invitaţia ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, din cadrul Patriarhiei României, de a aduce sfintele moaşte ale Sfântului Policarp, care se păstrează în Sfânta Mănăstire a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Ampelakiotissa, la Iaşi în România, cu prilejul marelui praznic local al Sfintei Parascheva din Epivata, mi s-a dat prilejul să vizitez pentru a treia oară această Sfântă Mitropolie şi îndeosebi oraşul Iaşi.
Prima dată a fost în anul 2003, când l-am însoţit pe fericitul întru adormire Arhiepiscop al Atenei şi a toată Elada, Hristodulos, în vizita sa irenică, pe când mitropolit al Moldovei era actualul Patriarh Daniel. A doua oară, anul trecut (2010), când împreună cu un grup de pelerini am vrut să cunosc mănăstirile în care a trăit Cuviosul Paisie Velicikovski, acest mare isihast ucrainean; iar a treia oară a fost anul acesta, la praznicul Sfintei Parascheva din Epivata.

Această vizită mi-a dat posibilitatea să privesc mai mult în inima creştinilor ortodocşi români, să văd dragostea lor faţă de Biserică, faţă de Sfânta Parascheva şi faţă de episcopul lor. Hramul Sfintei Parascheva din Epivata este cel mai mare praznic din România şi mii de pelerini vizitează Iaşii pentru a se închina sfintelor ei moaşte.
Mi s-a confirmat că cca. un milion de creştini sărută sfintele moaşte ale Sfintei Parascheva în perioada manifestărilor cultice. Este vorba despre un praznic care mobilizează întregul oraş. Municipalitatea preia sarcina găzduirii multor pelerini, dar şi creştinii din oraş oferă găzduire altor pelerini sau cel puţin le oferă ajutor, ca să le facă plăcută şederea acestora în oraşul lor. Astfel, se dezvoltă prietenii între pelerini, care ţin ani la rând.

Sfânta Parascheva s-a născut în Epivata Traciei, a fost o mare pustnică, ce a trăit după Predania isihastă în rugăciune şi lacrimi, şi cu o mare dragoste faţă de Dumnezeu şi de oameni. Moaştele ei s-au aflat de-a lungul vremurilor la Târnovo – Bulgaria, la Belgrad –Serbia, în Constantinopol şi în cele din urmă la Iaşi; de aceea se şi zice că e o sfântă care uneşte toţi Balcanii. A adormit la începutul veacului al XI-lea d.Hr., la vârsta de doar 27 de ani şi este prăznuită în fiecare an pe 14 octombrie. În timpul manifestărilor praznicale sunt invitaţi arhierei din toate ţările Balcanilor şi în felul acesta se exprimă unitatea creştinilor ortodocşi din zonă.
În fiecare an, la praznicul Sfintei Parascheva, se aduc pentru a onora acest hram şi moaştele unui alt sfânt. Aşa că anul acesta, în urma invitaţiei ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, am adus la Iaşi mâna dreaptă a Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei, un mare Părinte apostolic din Biserica Primară, care a fost considerat Dascăl a toată Asia şi a devenit martir pentru dragostea lui Hristos. Moaştele mâinii lui drepte se păstrează în Sfânta Mănăstire a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Ampelakiotissa.
Astfel, însoţit de Egumenul Sfintei Mănăstiri, Părintele Arhimandrit Policarp şi de predicatorul Sfintei Mitropolii, Părintele Arhimandrit Calinic, am vizitat Iaşul – România, în urma unor anume proceduri necesare. Spre informarea cititorilor revistei Sfintei Mitropolii, voi expune câteva impresii personale din vizita mea de trei zile la Iaşi, atrăgând atenţia asupra câtorva staţii.

1. În avion şi în aeroportul din Bucureşti

Televiziunile din România, cea de stat şi cea bisericească, a Patriarhiei, precum şi radiourile, au anunţat sosirea sfintelor moaşte ale Sfântului Policarp, prezentând în acelaşi timp şi viaţa şi mucenicia lui. Acest lucru a contribuit la mediatizarea vizitei noastre din prima clipă, lucru care ne-a pricinuit o surpriză.

2. „Calea sfinţilor”

Când avionul a aterizat la Iaşi ne aştepta încă o surpriză. În frig şi ploaie, ne aştepta mitropolitul Teofan al Moldovei, însoţit de alţi episcopi şi clerici şi de un cor de psalţi, împreună cu autorităţile oraşului şi mireni. Tineri şi tinere, îmbrăcaţi tradiţional, ţineau daruri simbolice – pâine şi sare, pentru întâmpinarea oficială, după obicei. Emoţionant era faptul că-şi exprimau respectul în ciuda condiţiilor atmosferice dificile.
În continuare, împreună cu clericii, mirenii şi autorităţile oraşului, ne-am îndreptat spre catedrala oraşului, unde, în procesiune, prin mijlocul preoţilor, care erau îmbrăcaţi cu sfintele veşminte şi ţineau făclii aprinse, şi a multor pelerini, am aşezat Sfintele Moaşte ale Sfântului Policarp alături de sfântul trup al Sfintei Parascheva, într-un baldachin special în afara sfintei biserici. O altă surpriză! Zugrăviseră icoane cu Sfântul Policarp şi Sfânta Parascheva împreună şi brodaseră icoanele acestor doi sfinţi. Preoţii, psalţii şi oamenii psalmodiau troparele lor. Peste puţin timp a început procesiunea de seară, numită „calea sfinţilor”. Este vorba de un obicei: să se întâlnească doi sfinţi şi să se facă procesiune cu ei prin oraş, procesiune care ţine circa două ore.
Această procesiune este diferită de procesiunile care se fac în ţara noastră. Nu există fanfare muzicale, nici detaşamente militare, ci premerg şi urmează sfintelor moaşte, clerul şi poporul. Peste o sută de preoţi îmbrăcaţi în veşminte la fel de frumoase şi ţinând lumini aprinse, preoţi care ţineau pe umerii lor Sfintele Moaşte ale Sfintei Parascheva şi ale Sfântului Policarp, mulţi diaconi, zeci de copii paracliseri cu făclii, cu sfeşnice, ripide, steaguri şi cădelniţe mari. Un cor numeros de tineri psalmodiau şi împreună cu ei, tot poporul, troparele sfinţilor în melos bizantin. Din când în când cântau şi în greceşte: Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…, Sfinte Dumnezeule…etc. Au fost mii de oameni la procesiune şi au participat cu multă evlavie şi respect, cântând împreună cu psalţii, în ciuda condiţiilor climaterice urâte şi a frigului. După procesiune a urmat sărutarea de către popor a Sfintelor Moaşte. Aşa cum am menţionat mai sus, după aprecierile celor competenţi, s-au închinat Sfintelor Moaşte circa un milion de credincioşi.
Presa locală a scris că pelerinii care au aşteptat cu răbdare să se închine au ocupat pe lăţimea trotuarului o coadă de 3 km, iar o artistă a amintit că în trecut i-au trebuit 32 de ore, ca să ajungă la raclă şi să sărute Sfintele Moaşte. Poate mi-ar fi părut incredibilă această informaţie, dacă nu m-aş fi convins personal, deoarece în ziua în care am plecat din Iaşi, la 5 dimineaţa, în frig, i-am văzut cu ochii noştri pe pelerini, întinzându-se de pe trotuar pe trotuar şi din pătrat în pătrat, într-un şir de circa 2 km.
Am văzut fiindu-le alături voluntari ai Sfintei Mitropolii, ambulanţe, oameni gata să le ofere apă şi mâncare şi orice altceva le-ar fi trebuit. Ordinea o supravegheau poliţiştii. Este un fenomen pe care nu-l întâlnim cu uşurinţă şi la o astfel de dimensiune în ţara noastră.

3. Manifestări praznicale

Sfânta Mitropolie a Moldovei cu prilejul praznicului Sfintei Parascheva pregăteşte diferite manifestări, pentru ca pelerinii să se folosească şi în general să se facă lucrarea pastorală a Sfintei Mitropolii în cel mai bun mod. Anul acesta au fost programate printre altele trei manifestări importante.
Prima a fost sfinţirea expoziţiei de la muzeul Sfintei Mănăstiri Trei Ierarhi (în biserica în care s-a proclamat revoluţia grecească la anul 1821, de către Alexandru Ipsilanti), în cadrul căreia au fost prezentate vechi sinaxare, cărţi liturgice, icoane şi ediţii ale cărţilor despre Sfânta Parascheva din Epivata. A avut loc prezentarea unei cărţi editate recent, în care sunt expuse minunile pe care le săvârşeşte Sfânta Parascheva şi a fost recitat de către un cunoscut artist-prezentator din ţară, un poem-rugăciune către sfânta, alcătuit de o monahie.
A doua a fost sfinţirea librăriei extinse a Sfintei Mitropolii pentru a pune la dispoziţie obiecte bisericeşti. Este vorba despre o librărie de bun gust, modernă, care deserveşte nevoile bisericeşti din zonă. Sfânta Mitropolie dispune de o editură prin care pune în circulaţie cărţi cu conţinut teologic, bisericesc şi duhovnicesc pentru hrana duhovnicească atât a creştinilor mitropoliei, cât şi ai întregii Românii. Într-o anexă specială erau aşezate şi cărţile mele, de vreme ce până astăzi din cărţile mele au fost traduse în limba română paisprezece.
A treia manifestare a fost sfinţirea unui nou etaj la spitalul Sfintei Mitropolii. În urmă cu câţiva ani, a început funcţionarea Centrului de Diagnostic al Sfintei Mitropolii de către Mitropolitul de atunci al Moldovei şi actualul Patriarh Daniel, care a fost extins în spital cu multe clinici, de toate specializările şi cu două blocuri operatorii, prin grija actualului Mitropolit Teofan. Din tot ce au spus responsabilii, acest spital dispune de 120 de paturi pentru bolnavi. Este un important serviciu al Bisericii pus la dispoziţia poporului ei.
În acest punct ar trebui să mă refer la personalitatea Mitropolitului Teofan al Moldovei, pe care l-am cunoscut cu zece ani în urmă ca mitropolit al Olteniei. Este un cleric deosebit, educat, inteligent, dar îndeosebi sensibil la problemele sociale, plăcut în cuvânt şi cu o mare dragoste faţă de Dumnezeu şi de Biserică. Am văzut modul în care comunică cu lumea, se comportă cu simplitate şi dragoste, lucru de care oamenii au nevoie. Mi-a mărturisit diferite programe pe care le-a implementat şi planurile pe care şi le-a făcut pentru pregătirea viitorilor clerici şi a oamenilor care au intense întrebări duhovniceşti.
Sfânta Mitropolie a Moldovei, prima Mitropolie în Diptice în Patriarhia Română, este destul de mare şi cu multe probleme. Dispune de cca. 1 200 de clerici, 2 000 de monahi şi monahii şi foloseşte pentru lucrarea ei administrativă şi spirituală cca 600 de funcţionari, pe care trebuie să-i şi plătească. Există şcoli bisericeşti, o facultate de teologie şi alte activităţi. Oricine îşi dă seama ce presupune lucrarea pe care trebuie să o facă un arhiereu în această zonă, dar şi poziţia pe care o are în Biserica Locală, pe care o împlineşte cu vrednicie actualul mitropolit.

4. Dumnezeiasca Liturghie de hram în ziua praznicului

Punctul culminant al tuturor manifestărilor din aceste zile a fost săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii în prezenţa a mii de pelerini. Deoarece este vorba despre un praznic pan-românesc, ea a fost transmisă de către Televiziunea Naţională de Stat şi de către diferite posturi de radio. Săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii a avut loc pe o estradă specială în faţa uşilor centrale ale catedralei. Au co-liturghisit cca. douăzeci de arhierei, mulţi preoţi şi diaconi, iar un cor numeros a psalmodiat minunat în stil bizantin.
Pentru că era imposibil ca întregul popor să aibă un contact optic, în toată piaţa catedralei au fost montate ecrane gigant, aşa încât credincioşii prezenţi să poată să vadă cele ce se săvârşeau, act ce demonstrează mulţimea de credincioşi ce a fost prezentă. Uimitor a fost că Dumnezeiasca Liturghie a ţinut trei ore, de la 9 până la 12, şi tot poporul a rămas în picioare, nemişcat şi tăcut, cu mult timp înainte de începerea Dumnezeieştii Liturghii şi a participat cu evlavie pe toată durata ei. Şi ceea ce a fost mai surprinzător: starea vremii a fost foarte dificilă, a fost foarte frig (3o C) şi sufla un vânt rece.
Aşa cum şi altădată constatasem, în România, în astfel de situaţii, modul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii este foarte fastuos, adică arhiereii şi diaconii se îmbracă în veşmintele lor în clădirea Sfintei Mitropolii de lângă catedrală şi procesiunea se îndreaptă spre spaţiul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii. Ierarhii merg prin mijlocul poporului, care le cere binecuvântarea. La fel se întâmplă şi după apolisul Dumnezeieştii Liturghii. Toţi credincioşii prezenţi încearcă să primească binecuvântare, fie sărutând mâinile arhiereilor, fie atingând veşmintele lor, cu credinţa că preotul a intrat în slava lui Dumnezeu şi, prin urmare, şi ei vor să primească o binecuvântare oarecare. La un moment dat a fost nevoie să intervină poliţia, ca să mă desprindă de cordonul pelerinilor care-mi cereau binecuvântare.
Mitropolitul Teofan mi-a cedat locul de onoare, ca să conduc Dumnezeiasca Liturghie şi să vorbesc poporului în legătură cu praznicul. Îmi pregătisem o predică potrivită, dar în cele din urmă, văzându-i pe oameni rugându-se şi cu totul angajaţi, am preferat să-mi schimb subiectul şi să vorbesc din inimă. Astfel, m-am referit în general la viaţa celor doi sfinţi şi, în special, la valoarea şi mesajul teologic pe care-l transmit sfintele moaşte, răspunzând la întrebarea de ce creştinii iubesc moaştele sfinţilor.

5. Omilie la Universitate despre Părintele Ioannis Romanidis

În după-amiaza aceleiaşi zile, adică pe 14 octombrie, ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei programase să cuvântez la universitate cu tema pe care am ales-o: „Teologia empirică la Părintele Ioannis Romanidis”. Părintele Ioannis Romanidis este cunoscut în România, deoarece au fost traduse diferite cărţi ale lui şi deja au prezentat interes şi se traduc cele două volume ale Dogmaticii Empirice, pe care le-am scris. În diferite puncte ale oraşului au fost puse afişe speciale, care anunţau evenimentul.
Omilia a avut loc în sala centrală a Universităţii şi au fost prezenţi aproape toţi profesorii Facultăţii de Teologie, mulţi studenţi şi multă lume. Se umpluseră spaţiul amfiteatrului, balconul şi un alt spaţiu unde se urmărea omilia pe nişte ecrane.

În omilie am prezentat punctele centrale ale învăţăturii Părinţilor Bisericii, aşa cum le prezenta Părintele Ioannis Romanidis şi cum sunt menţionate în Teologia Empirică. În introducere am amintit că teologia Bisericii este cea care este exprimată de Hristos şi de Sfinţi şi este o experienţă, conform cu definiţia pe care o dă Sfântul Grigorie Teologul, că teologii sunt cei care au ajuns la vederea dumnezeiască, după ce mai întâi s-au cercetat pe sine şi şi-au curăţit trupul sau pe scurt cei curăţiţi. În acelaşi timp, există şi teologia ca ştiinţă, cea care analizează învăţătura Părinţilor, manuscrisele, istoria bisericească, cultura, care s-a dezvoltat în Biserică etc. Cea mai importantă însă este teologia ca experienţă.
În continuare, am prezentat pe scurt un scurt rezumat biografic al Părintelui Ioannis Romanidis; m-am referit la centrele unde a studiat teologia ca ştiinţă, la cum a cunoscut teologia ca experienţă şi cum a dat mărturisirea credinţei sale pentru această teologie empirică vie în congrese, universităţi şi oriunde se afla. În continuare, am prezentat elementele de bază ale teologiei empirice, aşa cum o preda, că Dumnezeu se descoperă sfinţilor Săi, în Lumină şi este Lumina cea întreit strălucitoare a unei Dumnezeiri, că l-a creat pe om să trăiască în această Lumină, că omul s-a îndepărtat de Lumina lui Dumnezeu şi s-a întunecat, că profeţii Vechiului Testament au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu în Lumină, dar nu puteau să învingă moartea, că Hristos a venit în lume să-l învingă pe diavol, păcatul şi moartea şi să-l readucă pe om în această stare luminoasă, că în Biserică, prin Sfintele Taine, trecem prin curăţire la luminare şi la îndumnezeire, cu scopul mai îndepărtat, ca atunci când Se va arăta Hristos în Lumină să putem rezista Luminii şi nu focului iadului şi că această experienţă a comuniunii cu Lumina cea întreit strălucitoare a unei Singure Dumnezeiri, sfinţii au formulat-o în dogme şi predania bisericească, constituind aşa-numită civilizaţie romaică etc.
Referatul a provocat interesul ascultătorilor şi s-au formulat multe întrebări care au fost grupate de către preotul profesor moderator în cinci grupe: în prima grupă au intrat cele referitoare la relaţiile dintre minte, inimă şi logică; în a doua despre cum se înţelege trăirea crucii în viaţa duhovnicească; în a treia – care este diferenţa dintre teologia Părintelui Ioannis Romanidis şi teologia Părintelui Antonie Bloom şi a Părintelui John Meyendorff; în a patra despre cât de des trebuie să ne împărtăşim, iar în a cincia despre psihoterapia ortodoxă în comparaţie cu psihoterapiile umaniste.
Referatul împreună cu întrebările au ţinut circa trei ore, iar apoi, preţ de o oră întreagă, s-a format un rând, ca să le semnez cărţile pe care le cumpăraseră. A fost foarte emoţionantă întreaga manifestare, deoarece arăta râvna lor pentru teologia Bisericii, cum această teologie va fi trăită în viaţa noastră personală şi vom dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu. Vorbesc adesea despre astfel de teme la fel de fel de ascultători, însă mi-am dat seama că acest auditoriu nu era unul obişnuit şi simţeam energia şi puterea cu care cei de faţă mă urmăreau. În perioada sejurului meu la Iaşi am acordat interviuri la postul de radio al Mitropoliei şi la posturile de radio de stat.

6. Întoarcerea la Bucureşti

Marea surpriză pe care am trăit-o a fost că la aeroportul din Bucureşti, unde aveam să aşteptăm vreme de două ore zborul de întoarcere la Atena, am întâlnit acolo persoane care fuseseră la Iaşi, care călătoriseră toată noaptea, circa 6 ore, după sfârşitul omiliei, ca să ajungă la aeroportul din Bucureşti şi să-şi ia rămas-bun de la mine. A fost ceva nesperat. Dragostea oamenilor de multe ori te înrobeşte, dar te şi smereşte. Mi s-a dat posibilitatea ca în spaţiul aeroportului, în afara paraclisului să discutăm despre alte teme teologice şi duhovniceşti circa două ore.
M-am emoţionat profund de dragostea oamenilor. Nu suntem vrednici să slujim astfel de oameni binecuvântaţi şi vom da seama în faţa lui Dumnezeu de modul cum abordăm această sete şi dragoste a lor. Nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar şi îmi doresc să răspund acestui mare dar al lui Dumnezeu de a ne fi făcut slujitori ai unui popor atât de binecuvântat.
În general, a fost o călătorie foarte binecuvântată. Experienţa de a călători cu moaştele unui sfânt este cutremurătoare. Moaştele Sfântului Policarp au avut locul lor în avion, li s-a scos bilet pe numele lui şi le-am avut lângă noi. După mărturisirea comună, în aeroportul din Bucureşti, din Sfintele Moaşte a izvorât o puternică bună-mireasmă. De asemenea, a fost o experienţă specială faptul că am cunoscut copii şi roade duhovniceşti ale Sfântului Isihast Paisie Velicikovski şi ale Părintelui Cleopa, care au trăit în acele părţi şi au semănat cuvântul teologiei ortodoxe şi prin urmare au lăsat roade.
Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru darul pe care mi l-a făcut şi îi mulţumesc din inimă ÎPS Mitropolit Teofan al Moldovei, ales frate în Hristos, pentru bucuria pe care mi-a făcut-o.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)

Sursa: http://acvila30.wordpress.com

MEDJUGORJE, DOSARUL UNEI MISTIFICARI

Ioan Butiurca

La un sfert de secol dupa ce a devenit unul dintre cele mai faimoase centre de pelerinaj din intreaga lume, Medjugorie a ajuns un spatiu al „schismei, dezordinii religioase, neascultarii si activitatii anti-ecleziastice”. Caracterizarea, care apartine lui Ratko Peric, episcopul romano-catolic al asezarii bosniace, pune intr-o lumina sumbra Medjugorie, considerat de milioane de persoane locul ales de Dumnezeu pentru a transmite mesaje intregii omeniri, prin intermediul Fecioarei Maria. In realitate, evenimentele au demonstrat ca fenomenul Medjugorie face parte din tendinta lumii contemporane de a imbratisa apostazia generala, proces cauzat de slabirea discernamantului duhovnicesc.

Pentru cei care se intreaba cum a fost posibil ca zeci de milioane de oameni sa accepte ca fiind reale evenimentele de la Medjugorie, cel mai plauzibil raspuns poate fi gasit intr-o carte cu valoare premonitorie, aparuta in 1972. In „Ortodoxia si religia viitorului”, ieromonahul Seraphim Rose avertiza ca lumea se afla in zorii unei noi ere, cea a revarsarii unui duh strain de Duhul Sfant, rezultat al actiunilor demonice care imita constant lucrarea lui Dumnezeu. Parintele Seraphim Rose identifica acest duh in continutul miscarii harismatice, care luase un avant considerabil in confesiunile neoprotestanta si catolica si incepuse sa se infiltreze in sanul Bisericii Ortodoxe. Pornind de la faptul ca una din caracteristicile fundamentale ale inselaciunilor demonice este aceea ca ele imita lucrarea lui Dumnezeu, autorul enumera cateva trasaturi ale manifestarilor „supranaturale” harismatice: receptarea directa a „mesajelor de la Dumnezeu” in forma „profetiilor” si a „talmacirilor”, spiritul ecumenic, cu deviza „Dumnezeu este mai presus decat credintele noastre si nici una dintre confesiuni nu detine monopolul asupra Lui”, increderea in sine, indrazneala si mandria receptorilor mesajelor divine.

Deloc surprinzator, toate aceste caracteristici se vor regasi ulterior in cadrul fenomenelor de la Medjugorie si in randurile celor implicati direct in propagarea lor. Nu in ultimul rand, un rol important in perpetuarea falselor fenomene mistice din localitatea bosniaca l-au avut balbaielile si calculele oportuniste ale elitei teologice de la Vatican, care a incercat, fara succes, sa impace exigentele doctrinare cu fervoarea oarba a maselor de pelerini. Roadele funeste ale unei astfel de abordari au fost subliniate zilele trecute de insusi Ratko Peric, episcopul diocezei Mostar-Duvno din Bosnia-Hertegovina, in care se afla parohia Medjugorie. Inainte insa de a intra in culisele controversatului fenomen, sa zabovim putin asupra cronologiei evenimentelor din localitatea bosniaca.

„Gospa” se arata

Medjugorie este un orasel din inima Hertegovinei, populat de cateva mii de croati, cuibariti intre doua dealuri, Krizevac si Podbrdo („Medjugorje” inseamna „intre munti”). Timp de secole, regiunea a fost scena unei rivalitati intense intre calugarii din Ordinul Franciscan, administratori ai parohiei Medjugorie, si ierarhia diocezei condusa de Episcopul de Mostar, care detine jurisdictia asupra Medjugorie. Dupa cum vom vedea mai incolo, animozitatile dintre cele doua tabere aveau sa joace un rol important in alimentarea fenomenului Medjugorie. Potrivit istoriei oficiale, totul a inceput in seara zilei de 24 iunie 1981, cand sase tineri, Ivanka Ivankovic (n. 21 iulie, 1966), Mirjana Dragicevic (n. 18 martie, 1965), Vicka Ivanovic (n. 3 septembrie, 1964), Ivan Dragicevic (n. 25 mai, 1965), Ivan Ivankovic si Milka Pavlovic au urcat pe un deal din jurul oraselului. La un moment dat, ei au vazut o femeie tanara cu un copil in brate. Fara sa spuna vreun cuvant, aceasta le-a facut semn sa se apropie insa tinerii, surprinsi si speriati, nu au avut curajul sa se indrepte spre neobisnuita aratare. Crezand ca femeia din vedenie este Fecioara Maria, a doua zi, primii patru tineri s-au reintors pe deal, impreuna cu alti doi prieteni, Marija Pavlovic (n. 1 aprilie, 1965) si Jakov Colo (n. 6 martie, 1971). Brusc, cei sase au fost orbiti de o raza de lumina, iar in fata le-a aparut femeia din ajun, de data aceasta fara copil. Tinerii au ingenuncheat si au inceput sa se roage, dupa care Ivanka a intrat in dialog cu ciudata faptura, intreband-o despre mama ei, care murise in urma cu doua luni. In final, femeia i-a binecuvantat si le-a spus ca se vor intalni din nou. A treia zi, aratarea le-a marturisit tinerilor ca este Fecioara Maria si a avut un mesaj special pentru Marija: „Pacea trebuie sa domneasca intre om si Dumnezeu si intre toti oamenii!”. Vestea despre viziunile tinerilor s-a raspandit cu repeziciune, astfel ca pe 28 iunie, 1981, la Medjugorje s-au adunat 15.000 de pelerini. Preotul parohiei, calugarul franciscan Jozo Zovko, i-a luat pe tineri sub aripa sa ocrotitoare, iar intalnirile acestora cu presupusa Fecioara Maria, denumita „Gospa” in limba croata, au continuat. Uneori aparitiile durau doua minute, alteori pana la o ora. Cu timpul, vedeniile s-au inmultit, iar misterioasa creatura a inceput sa se infatiseze si pelerinilor veniti la Medjugorie, indiferent de varsta, rasa, educatia sau modul lor de viata. De asemenea, contactele dintre „Gospa” cu cei sase tineri au devenit tot mai complexe. Faptura din cealalta lume li s-a aratat pe campuri, in biserica parohiei sau in propriile case, transmitandu-le o avalansa de sfaturi, mesaje si avertismente pentru omenire. Practic, cei sase au continuat sa aiba intalniri regulate cu „Gospa” de-a lungul ultimilor 25 de ani si, dupa marturisirile vizionarilor, in tot acest timp au existat doar cinci zile in care nu au vazut-o pe “Fecioara”.

Cele zece secrete

Fara indoiala, unul dintre factorii care au contribuit la amplificarea notorietatii fenomenului Medjugorie a fost si ramane puternica sa amprenta „profetico-apocaliptica”. Inca din primele zile ale aparitiilor, cei sase „vizionari” au afirmat ca „Gospa” le-a promis ca le va dezvalui zece secrete privind evenimente viitoare care vor afecta Biserica si intreaga lume. Pana in prezent, trei dintre „vizionari”, Mirjana, Ivanka si Jakov, au declarat ca au primit toate cele zece mesaje, in timp ce Ivan, Marija si Vicka au spus ca au receptionat doar noua. Secretele au fost scrise pe un pergament special, continand cronologia si descrierea fiecarui eveniment, documentul fiind pastrat in casa Mirjanei. Cei sase „vizionari” au spus ca vor ajunge, in final, sa cunosca toate cele zece secrete, dar nici unul nu le-a divulgat, exceptand faptul ca ele contin pedepse aspre pentru lume si vor incepe in timpul vietii „clarvazatorilor”. Potrivit acestora, al treilea dintre secrete implica un „semn supranatural vizibil si permanent, frumos si indestructibil”, care va fi lasat pe locul unde ar fi aparut pentru prima data „Fecioara Maria”. „Vizionarii” pretind ca „Gospa” le-a transmis in acest sens urmatorul mesaj: „Acest semn va fi dat ateilor. Voi, credinciosii, aveti deja semne si ati devenit voi insiva un semn pentru atei. Voi, credinciosii, nu trebuie sa asteptati mesajul pentru a va converti: convertiti-va degraba. Acest timp este un timp al gratiei pentru voi. Cand semnul va veni, va fi prea tarziu. Ca si mama, va avertizez, pentru ca va iubesc. Secretele exista. Copiii mei, nimic din toate acestea nu este cunoscut, dar atunci cand vor fi cunoscute, va fi prea tarziu. Intoarceti-va la rugaciune, nimic nu este mai important decat aceasta. As dori, daca Domnul mi-ar permite, sa va dezvalui cateva din aceste secrete, dar toate acestea pe care El le face pentru voi reprezinta deja o Gratie, ceea ce este aproape prea mult.” Una dintre „vizionare”, Mirjana, a mai declarat ca inainte cu zece zile de implinirea primei si celei de-a doua profetii, va dezvalui detalii despre acestea preotului franciscan Petar Ljubicic din Medjugorje. Potrivit Mirjanei, parintele Ljubicic va posti si se va ruga sase zile, iar cu trei zile inainte de producerea evenimentelor, preotul va face un anunt public referitor la ceea ce urmeaza sa se intample. Avertismentul „clarvazatoarei” este sumbru: dupa ce respectivele evenimente vor avea loc, cei care vor supravietui vor avea putin timp la dispozitie pentru a se converti. In numarul viitor, amanunte despre modul in care atitudinea ambigua a oficialilor de la Vatican a intretinut fenomenul Medjugorie, in ciuda concluziilor negative exprimate de cei doi episcopi de Mostar si de conferinta episcopilor din fosta Iugoslavie.

***

Aminteam în numarul anterior ca proliferarea fenomenului Medjugorie nu ar fi fost posibila fara ezitarile, bâlbâielile si chiar duplicitatea oficialilor de la Vatican, care, în dorinta de a valorifica valul de fervoare oarba a maselor de pelerini, au ignorat sau minimalizat semnalele de avertisment trimise de episcopii catolici din zona Mostar si din fosta Iugoslavie. Prima atentionare a venit din partea episcopului de Mostar în anii 80, Pavao Zanic, un ierarh a carui devotiune ferventa fata de Fecioara Maria era arhicunoscuta, fiind concretizata prin numeroase pelerinaje la Lourdes, loc recunoscut oficial de Biserica Romano-Catolica ca spatiu al unor aparitii mariane miraculoase. La început, episcopul Zanic a crezut si el în validitatea misterioaselor vedenii de la Medjugorie, însa foarte curând convingerile sale au facut loc scepticismului. El a început sa puna la îndoiala credibilitatea martorilor aparitiilor dupa ce a observat o multime de neconcordante si inexactitati în declaratiile celor care pretindeau ca o vad pe „Gospa”.Contradictii si false profetiiAstfel, la o luna dupa începerea aparitiilor, episcopul Zanic a plecat la Medjugorie pentru a sta de vorba cu cei sase tineri „vizionari”. Iata cum îsi aminteste Zanic discutiile: „Le-am poruncit tuturor sa jure pe cruce ca vor spune numai adevarul. Prima a depus marturie Mirjana Dragicevic, care a afirmat: <> (referire la episodul din 24 iunie 1981, când tinerii au vazut-o pe „Gospa” pentru prima data, pe dealul de lânga Medjugorie -n.r.), când dintr-o data, vicarul parohiei a întrerupt-o si mi-a zis ca tinerii se dusesera sa fumeze pe deal, pentru a se ascunde de parinti. <>. <>.

Treptat, Zanic a remarcat o sumedenie de contradictii si neadevaruri flagrante în declaratiile si comportamentul principalilor actori ai evenimentelor de la Medjugorie.

Batista însângerata

Un alt episod ciudat mentionat de episcopul Zanic se refera la o întâmplare relatata în jurnalul lui Vicka Ivanovic, referitoare la „batista însângerata”. La un moment dat, în Medjugorie s-a vorbit despre un taximetrist care a calcat un barbat plin de sânge. Acesta i-a dat soferului o batista plina de sânge si i-a spus sa o arunce în râu. În timp ce se îndrepta spre apa, taximetristul ar fi fost oprit de o femeie îmbracata în negru care i-a cerut sa-i dea o batista. Soferul i-a oferit propria batista, dar în acel moment a auzit-o pe femeie spunând: „nu aceasta, ci batista însângerata”. Taximetristul i-a îndeplinit dorinta, moment în care a auzit urmatoarele cuvinte: „Daca ai fi aruncat batista în râu sfârsitul lumii ar fi venit instantaneu”. Vicka Ivankovic a notat în jurnalul ei ca a întrebat-o pe „Gospa” daca acest eveniment este adevarat, iar aparitia i-a raspuns: „Da, este adevarat. Barbatul plin de sânge a fost fiul meu, Isus, iar eu eram femeia în negru”. Comentariul episcopului, mentionat în raportul sau, „Adevarul despre Medjugorie”, este elocvent: „Ce fel de teologie este aceasta? Din aceasta marturie reiese ca Iisus vrea sa distruga lumea daca o batista este aruncata în râu, iar Fecioara Maria este cea care salveaza lumea!”.

„Gospa” ecumenica

Alte nenumarate episoade cel putin ciudate au întarit convingerea episcopului Zanic ca aparitiile de la Medjugorie nu au nimic de-a face cu Fecioara Maria. Astfel, unele din declaratiile „Gospei” erau în contradictie flagranta cu dogmele catolice, mergând pâna la subminarea autoritatii bisericii, în timp ce altele erau de-a dreptul hilare, confirmând parca definitia „Tratatului de Teologie Mistica” din 1923, scris de Parintele Farges, potrivit caruia „în timp ce viziunile divine poarta atributele gravitatii si maiestatii lucrurilor divine, figurile diabolice au ceva nedemn de Dumnezeu, ceva ridicol, extravagant, dezordonat sau irational în ele”.O scurta trecere în revista este edificatoare în acest sens. În cartea parintelui Yanko Bubalo este mentionat ca în 25 iunie, 1981, Mirjana i-a cerut „Fecioarei” un semn… si acele ceasului ei s-au inversat; 27 iunie, 1981 – „vizionarii” au declarat ca „Gospa” a disparut de mai multe ori pentru ca oamenii au calcat pe voalul ei; 2 august, 1981 – cei prezenti au atins unul câte unul „voalul, capul, mâna si hainele aparitiei. La sfârsit Fecioara parea murdara, plina de pete” (p.73-74); toamna lui 1981 – Jakov a întrebat-o pe „Fecioara” daca Dinamo, echipa de fotbal din Zagreb, va câstiga titlul de campioana. Aceasta întrebare a fost urmata de hohote de râs din partea celorlalti „vizionari”.O serie de afirmatii facute de „Gospa” se bat cap în cap cu dogma Bisericii Catolice, conform careia mântuirea se obtine numai în cadrul ei, prin credinta în Hristos, fiul lui Dumnezeu, si în primatul papal: „Toate religiile sunt egale în fata lui Dumnezeu” (Chronological Corpus of Medjugorje, p. 317), „Dumnezeu conduce toate confesiunile asa cum un rege îsi conduce supusii, prin intermediul slujitorilor sai”(Aparitiile de la Medjugorie – Svat Kraljevic, 1984, p. 58), „Musulmanii si ortodocsii, la fel ca si catolicii, sunt egali în fata Fiului meu si a mea, pentru ca toti sunteti copiii mei” (Fecioara Maria apare în Iugoslavia – Pr. Marjan Ljubic). Merita amintite si raspunsurile la întrebarile: „Când primeste bebelusul un suflet viu?” – Gospa: „La patru luni si jumatate”, si „Sunt adevarate manifestarile OZN?” – Gospa: „Da”. Atac la episcopNu în ultimul rând, se cuvin mentionate si manifestarile care submineaza autoritatea Bisericii Catolice, acesta fiind unul din cele mai clare semne în teologia catolica atestând falsitatea unei aparitii. La 21 iunie, 1983, „Gospa” transmite prin Ivanka Ivankovic: „Spune-i Parintelui Episcop (Zanic) ca îi solicit acceptarea urgenta a evenimentelor din parohia Medjugorie… Îi trimit penultimul avertisment. Daca nu se converteste, judecata mea, la fel ca a fiului meu Isus, îl va lovi”. Cu un an înainte, în luna ianuarie, „Gospa” declarase prin Vicka Ivanovic ca doi preoti franciscani, exclusi din ordinul lor si suspendati de episcop, pot continua sa oficieze Liturghia si sa primeasca confesiuni.Cât priveste vindecarile miraculoase despre care adeptii fenomenului Medjugorie sustin ca abunda în zona aparitiilor Gospa, episcopul Zanic a scris în raportul sau ca „au fost mentionate 50 de vindecari miraculoase, apoi 150, 200, 300 si asa mai departe. Laurentin ( Rene Laurentin, unul din cei mai mari specialisti catolici în mariologie, adept al fenomenului Medjugorie – n.r.) a ales 56 de dosare si le-a trimis la Bureau medical de Lourdes. În buletinul din aprilie 1984, doctorul Theodore Mangiapan i-a raspuns ca aceste dosare n-au valoare practica. Nici macar o singura vindecare n-a fost validata.”În fine, un ultim motiv pentru care episcopul Zanic a refuzat sa creada în valabilitatea aparitiilor de la Medjugorie a fost incredibila lor frecventa si longevitate. Atfel, daca la Lourdes (februarie-iulie 1858) si la Fatima (mai-octombrie 1917), presupusele viziuni ale Fecioarei Maria au durat câte sase luni, înregistrându-se un numar de 18, respectiv 6 aparitii, la Medjugorie viziunile zilnice dateaza de peste 25 de ani si înca nu au încetat, cifrându-se deja la peste 30 000.În numarul urmator, detalii despre modul duplicitar în care ierarhia catolica a reactionat fata de masurile luate de episcopul Zanic pentru stoparea fenomenului Medjugorie, precum si despre rolul jucat de calugarii franciscani din zona în propagarea „aparitiilor” din localitatea bosniaca.

***

Aminteam în numerele anterioare ca proliferarea fenomenului Medjugorie nu ar fi fost posibila fara duplicitatea oficialilor de la Vatican care, în dorinta de a valorifica valul de fervoare oarba a maselor de pelerini, au ignorat sau minimalizat semnalele de avertisment trimise de episcopii catolici din zona Mostar si din fosta Iugoslavie. Primul înalt ierarh care a transmis un mesaj ambiguu în legatura cu Medjugorie a fost însusi cardinalul Ratzinger, actualul Papa Benedict al XVI-lea, care în anii ‘80 detinea functia de presedinte al Congregatiei pentru Doctrina Credintei.

În urma cercetarilor facute în parohia aflata sub jurisdictia sa, episcopul Pavao Zanic i-a înmânat lui Ratzinger, în aprilie 1986, un raport negativ despre aparitiile de la Medjugorie. Trei saptamâni mai târziu, în luna mai, cardinalul Ratzinger a dizolvat comisia episcopului Zanic si a ordonat Conferintei Episcopilor Iugoslavi sa înfiinteze una noua. Ratzinger nu a oferit nici o explicatie pentru actiunea sa, fara precedent în istoria Vaticanului, Sfântul Scaun lasând întotdeauna în grija epicopului locului investigatiile de acest gen.

Verdict negativ

O prima reactie a Conferintei Episcopilor Iugoslavi s-a înregistrat în luna ianuarie 1987, când cardinalul Franjo Kuharic a declarat ca „nu este permisa organizarea de pelerinaje sau alte manifestari motivate de caracterul supranatural care ar putea fi atribuit evenimentelor de la Medjugorie”. Au urmat trei ani de cercetari asidue, timp în care membrii noi comisii, formata din profesori de teologie si medici, au adunat si studiat mii de interviuri, jurnale, scrisori si documente. Rezultatul anchetei, pastrat secret de Vatican, a fost publicat de agentia de stiri italiana ASCA la 2 ianuarie 1991. Cu 19 voturi pentru si o singura abtinere, verdictul comisiei – „non constat de supernaturalitate”-, a reiterat concluziile episcopului Zanic, afirmând ca, dupa aproape zece ani de presupuse aparitii la Medjugorie, „nu se poate afirma ca este vorba de aparitii supranaturale sau de revelatii”. Cu toate acestea, presedintele Conferintei Episcopilor Iugoslavi, cardinalul Kuharic, a lasat sa se înteleaga ca nu se opune pelerinajelor facute la Medjugorie, cu conditia ca venerarea Maicii Domnului sa fie facuta în conformitate cu învataturile si credinta Bisericii Catolice. Ambiguitatea lui Kuharic, ca si lipsa unei luari de pozitie oficiale din partea Vaticanului, au dat nastere unei situatii paradoxale: milioane de pelerini din toata lumea au continuat sa vina la Medjugorie pentru a se închina într-un loc considerat de episcopii autohtoni lipsit de sacralitate.

Ambiguitatea Vaticanului

Absurditatea acestei situatii a fost sesizata de numerosi episcopi din afara spatiului iugoslav, care au cerut Sfântului Scaun sa-si exprime un punct de vedere fara echivoc. Astfel, în februarie 1996, episcopul francez de Langres, Leon Taverdet, a trimis mai multe scrisori Congregatiei pentru Doctrina Credintei, întrebând-o care este pozitia Vaticanului fata de Medjugorie si daca este autorizat pelerinajul în localitatea bosniaca.
Raspunsul dat la 23 martie, 1996, prin vocea secretarului Congregatiei, Arhiepiscopul Tarcisio Bertone, s-a încadrat în aceeasi nota de ambiguitate generala întretinuta de Vatican. Dupa ce a reamintit concluzia negativa a Conferintei Episcopilor Iugoslavi, Bertone a adaugat totusi ca „numeroasele grupuri de credinciosi veniti din diferite parti ale lumii la Medjugorie necesita atentia si grija pastorala a episcopului diecezei si a altor episcopi, astfel ca tot ce are legatura cu o devotiune sanatoasa fata de Fecioara Maria sa fie încurajat în conformitate cu învataturile Bisericii”. Arhiepiscopul a recomandat Comisiei episcopilor iugoslavi sa continue investigarea evenimentelor de la Medjugorie si a încheiat scrisoarea spunând ca „organizarea de pelerinaje oficiale la Medjugorie, subînteles ca un loc al unor autentice aparitii Mariane, nu este permisa la nivel de dieceza sau de parohie, pentru ca acest lucru ar fi în contradictie cu ceea ce episcopii fostei Iugoslavii au afirmat în declaratia lor din 1991.”

Cum multi dintre credinciosii catolici au interpretat ultima fraza a comunicatului lui Bertone în sensul – „Daca mergi la Medjugorje, esti în neascultare”, Vaticanul a reactionat rapid, mentinând confuzia în legatura cu statutul aparitiilor din localitatea bosniaca. În declaratia publicata la 21 august, 1996, purtatorul de cuvânt al Sfântului Scaun, Joaquin Navarro-Valls, a precizat ca, „citind ceea ce a scris arhiepiscopul Bertone, cineva poate avea impresia ca de acum înainte totul este interzis, ca nu exista nici o posibilitate pentru catolici sa calatoreasca la Medjugorie. În realitate, nimic nu s-a schimbat, nimic nou nu a fost spus. Problema este ca daca organizezi sistematic pelerinaje, cu ajutorul episcopului si al bisericii, confirmi canonic faptele de la Medjugorie. Acest lucru este diferit de grupurile care merg împreuna cu un preot pentru a se marturisi acolo.” Navarro-Valls si-a încheiat interventia spunând: „Am fost îngrijorat de faptul ca spusele Arhiepiscopului Bertone ar putea fi interpretate într-un mod prea restrictiv. Se opune Biserica sau Vaticanul vizitarii Medjugorie de catre catolici? Nu. Nu le poti spune oamenilor ca nu pot sa mearga acolo, în afara de cazul ca se dovedeste ca fenomenul este fals. Acest lucru nu s-a spus. Prin urmare, oricine doreste sa mearga acolo, se poate duce”.

În numele Papei

Unda verde data de Vatican a avut drept consecinta transformarea oraselului Medjugorie într-unul din cele mai aglomerate locuri de pelerinaj în lume. În 25 de ani, localitatea a fost vizitata de peste 20 de milioane de oameni, printre care mii de cardinali si episcopi catolici si sute de mii de preoti romano-catolici. La amplificarea aurei mistice a asezarii a contribuit si perceptia marelui public potrivit careia Papa Ioan Paul al II-lea ar fi avut o atitudine îngaduitoare fata de Medjugorie, perceptie alimentata de numerosi ierarhi catolici. Astfel, episcopul Paul Hnilica a afirmat ca, în timpul unei întâlniri cu suveranul pontif, acesta i-ar fi spus: „Daca n-as fi fost Papa, as fi vizitat deja Medjugorie”. La rândul sau, cardinalul Gordon Gray a afirmat ca decizia Papei Ioan Paul al II-lea de a declara 1987 an Marian a fost inspirata de Medjugorie. Potrivit arhiepiscopului Felipe Santiago Benitez, Papa i-ar fi zis în octombrie 1994: „Permite orice are legatura cu Medjugorie.”

Una din cele mai categorice marturii despre pozitia favorabila a Papei Ioan Paul al II-lea fata de Medjugorie apartine episcopului sud-coreean Kim Nam Soo. Într-un interviu publicat în 11 noiembrie în saptamânalul „Stiri Catolice”, Kim a povestit cum a decurs audienta papala la care a participat împreuna cu alti sase episcopi: „Am adresat cuvinte de lauda Papei în legatura cu schimbarile produse în Europa de Est. Papa a replicat, zâmbind, ca nu a facut prea multe, si ca mai degraba a fost lucrarea providentei, îndeplinita în acord cu promisiunea Fecioarei de la Fatima… El a folosit, deasemenea, exemplul aparitiilor Fecioarei în Medjugorie si a comentat cât de minunat este faptul ca, în ciuda opozitiei unor episcopi, multi oameni viziteaza locul si sunt convertiti de gratia divina.” În fata acestei avalanse de declaratii pro-Medjugorie, precizarea facuta la 22 iulie 1998 de cardinalul Raztinger a trecut aproape neobservata: „Singurul lucru pe care îl pot spune referitor la afirmatiile despre Medjugorie atribuite Sfântului Parinte si mie este ca sunt nascociri totale.”

Nici pâna astazi Vaticanul nu a luat o pozitie oficiala clara fata de evenimentele de la Medjugorie, iar rezultatele acestei abordari ambigue aveau sa fie dovedite, printre altele, de comportamentul rebel al comunitatii franciscane din parohia localitatii bosniace, despre care vom vorbi în numarul viitor.

***

Intr-o predica rostita in luna iunie 2006, la 25 de ani de la debutul fenomenului Medjugorie, Ratko Peric, episcop de Mostar-Duvno, din Bosnia-Hertegovina, a atras atentia ca „ceva similar cu o schisma” s-a produs in biserica parohiala unde se pretinde ca au loc aparitiile Fecioarei Maria. Episcopul Peric le-a reamintit credinciosilor sai de restrictiile pe care le-a impus asupra activitatilor din Medjugorje: biserica parohiala nu este in mod oficial un „sanctuar” si nu trebuie sa fie prezentata ca atare, pelerinajele la biserica sunt descurajate, iar preotii de acolo „nu sunt autorizati sa isi exprime pareri personale contrare cu pozitia oficiala a Bisericii cu privire la asa-numitele „aparitii” si „mesaje”, nici in cadrul celebrarii Sacramentelor, nici in timpul altor acte comune de pietate, si nici in media catolice”. Peric a mentionat ca unii dintre preotii franciscani care au fost numiti in parohia din Medjugorje au fost exclusi din Ordinul lor din cauza refuzului de a accepta autoritatea Bisericii. Cu toate acestea, a adaugat episcopul, preotii respectivi „nu numai ca au activat ilegal in aceasta parohie, ci au si administrat Sacramentele, unele in mod sacrileg, iar altele invalid”. Ca urmare, episcopul a precizat ca se simte obligat sa ii avertizeze asupra greselii lor pe credinciosii „care isi marturisesc in mod invalid pacatele la acesti preoti si participa la Liturghii sacrilege”. Atentionarea episcopului de Mostar-Duvno a pus in evidenta una din cele mai tulburatoare caracteristici ale evenimentelor de la Medjugorie, subliniata de autorul catolic, Donal Anthony Foley, in cartea sa „Intelegand Medjugorje – viziuni ceresti sau iluzii religioase?”. Este vorba de nesupunerea flagranta a calugarilor franciscani din zona fata de autoritatea religioasa a locului – episcopul numit de Roma, un lucru total neobisnuit in conditiile disciplinei stricte din interiorul Bisericii Catolice. Aceasta atitudine arunca o umbra sumbra asupra „fructelor bune” invocate de adeptii fenomenului Medjugorie – convertiri, vindecari, cresterea zelului religios -, cata vreme se stie ca neascultarea este tocmai „fructul” care a provocat iesirea omului din comuniunea cu Dumnezeu. Dupa cum vom vedea, nesupunerea franciscanilor fata de ierarhia locala, izvorata dintr-o lupta fratricida pentru putere, intinsa pe durata a mai mult de un secol, avea sa joace un rol important in evenimentele de la Medjugorie.

Originea conflictului

Prezenta calugarilor franciscani in Bosnia este atestata inca din anul 1339, acestia fiind trimisi aici pentru a combate erezia bogumila care ameninta sa cuprinda regiunea. Misionarii s-au bucurat de succes si s-au adaptat rapid mentalitatii locului, castigand numerosi adepti. De-a lungul dominatiei otomane (1440-1878), franciscanii au fost singurii preoti catolici care s-au ocupat de nevoile spirituale ale enoriasilor, infruntand cu stoicism persecutiile la care ii supuneau turcii. Odata cu ocuparea Bosniei-Hertegovina de catre austrieci, populatia catolica a obtinut libertati religioase depline, iar relatiile dintre francisani si clerul diecezan referitoare la obligatiile pastorale in parohia Hertegovina aveau sa fie reglementate prin Decizia Sfantului Scaun din 1899. Potrivit Deciziei, parohiile urmau sa fie impartite egal intre preotii seculari si franciscani, insa cum la acea vreme erau prea putini prelati diecezani, parohiile care le apartineau de drept acestora le-au ramas franciscanilor. Astfel, intre cele doua razboaie mondiale, calugarii franciscani au administrat 40 din cele 43 de parohii din dieceza Mostar-Duvno. Situatia avea sa se schimbe in timpul episcopului Petar Cule, primul episcop diecezan de Mostar-Duvno (1942-1989), sub a carui conducere a crescut numarul clerului secular. In 1968, Sfantul Scaun a ordonat franciscanilor sa predea cinci parohii preotilor seculari, dar calugarii au refuzat, renuntand in cele din urma la numai doua. Sapte ani mai tarziu, Vaticanul a emis un decret prin care stabilea returnarea celorlalte trei parohii. Opozitia franciscanilor a fost totala, acestia denuntand decretul in mod public si colectiv, cu toate ca pastoreau peste 80 la suta din credinciosii diecezei Mostar. In fata acestui act de nesupunere generala, Sfantul Scaun a hotarat indepartarea din functie a administratorilor provinciali franciscani, iar conducatorul suprem al Ordinului Franciscan de la Roma a primit dreptul de a conduce direct calugarii din Mostar. Nici macar aceste sanctiuni dure nu au reusit sa-i linisteasca pe franciscani. Atunci cand Pavao Zanic a devenit episcop de Mostar, la 14 septembrie, 1980, si a incredintat 80 la suta din parohiile orasului clerului secular, multe din parohiile franciscane au refuzat sa treaca sub autoritatea episcopului. Zanic a reusit sa obtina suspendarea a doi preoti franciscani, dar conflictul dintre cele doua tabere avea sa continue tot mai intens, atingand punctul culminant in parohia din Medjugorie. Aliatul franciscanilor In iunie 1981, data primelor „viziuni” de la Medjugorie, preotul franciscan din localitate, Jozo Zovko, se afla in toiul disputelor administrative cu episcopul de Mostar. Pe 27 iunie, la trei zile dupa debutul aparitiilor, Zovko a inceput sa-i intervieveze pe cei sase tineri care pretindeau ca sunt contactati de Fecioara Maria. El a insistat ca adolescentii sa vina in biserica din Medjugorie si sa-i ceara „Gospei” sa apara in lacasul de cult. Dupa mesa, parintele Zovko, un adept fervent al miscarii harismatice catolice, a anuntat ca Fecioara si-a facut aparitia, oferindu-si astfel girul presupuselor aparitii, fara sa mai astepte opinia superiorilor sai, asa cum prevad regulamentele Bisericii Catolice. Lui Zovko i s-a alatuat un alt calugar franciscan, parintele Tomislav Vlasic, care, invocand o experienta harismatica petrecuta in luna mai, 1981, la Roma, a devenit ulterior indrumatorul spiritual al celor sase tineri „vizionari”. Evolutia evenimentelor avea sa-i determine pe autori catolici ca E. Michael Davies si Michael Jones sa presupuna ca asa-zisele aparitii de la Medjugorie au fost folosite de franciscani pentru a pune sub semnul intrebarii autoritatea episcopului diecezei. Intr-adevar, la scurt timp dupa ce episcopul Zanic si-a exprimat dubiile fata de veridicitatea viziunilor, trei dintre adolescenti au raportat aparitii in cadrul carora „Fecioara” ar fi dezavuat atitudinea episcopului si a luat apararea franciscanilor. Enormitatea acestor luari de pozitii, considerate adevarate aberatii in teologia catolica, l-a infuriat pe prefectul Congregatiei pentru Doctrina Credintei, cardinalul Franjo Seper, care a afirmat ca va lua in consideratie fenomenele de la Medjugorie „atunci cand franciscanii se vor supune decretelor Sfantului Scaun, nu inainte”. Spiritul vremurilor Cu toate acestea, franciscanii au ramas la fel de refractari. Doua decenii mai tarziu, din cele 54 de parohii situate in provincia episcopului de Mostar, doar patru fusesera predate preotilor diecezei, iar doua dintre acestea se aflau inca sub controlul franciscanilor. O multime de biserici au fost construite si binecuvantate de franciscani, fara ca episcopul locului sa fi fost macar informat, fapt ce contravine legii canonice si insasi regulamentelor Ordinului Francisan. De asemenea, peste zece preoti franciscani activeaza in dieceza Hertegovina, desi nu au autorizatie canonica pentru a primi marturisirea pacatelor credinciosilor, in timp ce aproximativ 40 de calugari din parohia Medjugorie desfasoara activitate pastorala, fara sa aiba acest drept. In plus, mai multe comunitati religioase, precum „Beatitudes”, „Kralijice, mira, potpuno tvoji”, „Cenacolo”, „Oasi di pace” si „Franjevke pomocnice svecnika” actioneaza in parohia Medjugorie fara permisiunea autoritatilor Bisericii. Acelasi lucru se intampla cu publicatiile „Glad mira” si „Press Bulletin” din Medjugorie, care proclama „autenticitatea aparitiilor” si vorbesc despre „sanctuarul marian”, desi nu exista nici o declaratie oficiala a Bisericii Catolice in acest sens. In ciuda acestei avalanse de „sacramente invalide, neascultare, violenta, sacrilegiu, dezordine, iregularitati”, cum a caracterizat episcopul Ratko Peric fructele fenomenului Medjugorie, „nici macar unul din zecile de mii de mesaje ale aparitiilor nu a avut drept tinta eliminarea problemelor existente. Din pacate pentru episcopul Peric si pentru predecesorul sau, Pavao Zanic, care avertiza, inca din 1985, ca prin fenomenul Medjugorie „o mare rusine se va abate asupra Bisericii”, ierarhia catolica nu a fost capabila sa sesizeze si sa combata pericolul reprezentat de adevarata cauza a „aparitiilor” - miscarea harismatica contemporana, rod al apostaziei aproape generalizate, al acelor „duhuri demonice” ale vremurilor din urma, prin ale caror minuni lumea este pregatita pentru falsul Mesia. Despre toate acestea, in numarul viitor.

***

Asa cum precizam in numarul anterior, radacinile fenomenului Medjugorie se gasesc in miscarea harismatica contemporana, aparuta la inceputul secolului XX si care a luat un mare avant in ultimele decenii, raspandindu-se in intreaga lume. In cartea sa „Intelegand Medjugorje – viziuni ceresti sau iluzii religioase?”, autorul catolic Anthony Foley detaliaza legaturile dintre evenimentele din localitatea bosniaca si miscarea „Reinnoirea Harisma-tica” din cadrul Bisericii Romano-Catolice, demonstrand ca Medjugorie a fost inca din primele clipe sub influenta „harismaticilor”. Astfel, Jozo Zovko si Tomislav Vlasic, parintii franciscani care i-au luat sub aripa lor ocrotitoare pe cei sase „vizionari”, erau adepti ai miscarii harismatice, in timp ce teologul René Laurentin, principalul promotor al Medjugorie, este unul din membrii fondatori ai miscarii harismatice catolice. Mai mult, in zilele de 23-25 august 1983, la Medjugorie au fost tinute slujbe harismatice in cadrul carora tinerii „vizionari” si un numar de preoti si calugarite au primit „botezul in Spirit”. Secolul „harismatic” Pentru a intelege mai bine sensul si implicatiile miscarii „harismatice”, este esential sa identificam modul ei de manifestare, precum si terenul pe care a aparut aceasta. Astfel, printre caracteristicile fenomenelor harismatice (kharisma – „dar”, „favor divin” in limba greaca) se numara vorbirea in limbi, transmiterea de mesaje profetice, accentul pus pe experientele emotionale, egalitatea sa-cerdotala a femeii cu barbatul, contactul cu fiinte din alta lume sau mesajul ecumenist. Trasatura fundamentala a experientei harismatice este accentul pus pe discernamantul personal ca autoritate suprema; revelatiile individuale si interpretarea lor subiectiva inlocuiesc calauzirea traditio-nala pe care Biserica a oferit-o de-a lungul secolelor. In aceste conditii, nu este de mirare ca primele manifestari „harismatice” au aparut in sanul miscarii protestante din Statele Unite, chiar in anul 1900. Pornita din interiorul confesiunii metodiste, ai carei adepti au experimentat asa-numita „vorbire in limbi” ca semn al primirii Duhului Sfant, miscarea harismatica sau penticostala, asa cum mai este cunoscuta, s-a raspandit incet, dar sigur. Ascensiunea viguroasa a fenomenului a inceput in anii ’60, cand „renasterea harisma-tica” a castigat aprobarea oficiala sau neoficiala a majoritatii confesiunilor neoprotestante si s-a imprastiat rapid atat in America, cat si in afara ei. Unda „harismatica” a atins Biserica Catolica in anul 1967, dupa ce o mana de profesori de teologie si studenti de la Universitatea Duquesne din Pittsburgh, Pennsylvania (SUA) a expe-rimentat aceleasi trairi propovaduite de penticostalii neoprotestanti. Doi ani mai tarziu, episcopii romano-catolici din SUA au aprobat miscarea harismatica, iar tarile romano-catolice europene au devenit si ele entuziast „harismatice”, dupa cum o atesta conferinta „harismatica” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoti irlandezi. Nu cu mult inainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a declarat, la intalnirea cu o de-legatie „harismatica”, ca si el este penticostal. Ulterior, atat Papa Ioan Paul al II-lea, cat si Benedict al XVI-lea, si-au exprimat sprijinul fata de Reinnoirea Harismatica Catolica, ce numara astazi peste 120 de milioane de adepti in intreaga lume. Duhul din umbra In fata acestei veritabile explozii „harisma-tice”, fara precedent in istoria umanitatii, se pune firesc intrebarea: ce sau cine este acest duh care este pe cale sa cuprinda intreaga planeta?

Care sa fie explicatia unui succes atat de spectaculos al reinnoirii harismatice „crestine” intr-o lume occidentala care a dezertat in masa din biserici? Cum se explica intensitatea acestui duh deosebit de puternic, in stare sa produca o multitudine foarte variata de fenomene „harismatice”, inclusiv vindecari, vorbiri in limbi, talmaciri, profetii, la baza tuturor acestora aflandu-se „botezul” cu, sau in, sau al “Duhului Sfant”? Un preambul al raspunsului, care va fi detaliat in urmatoarea aparitie a Ziarului de Mures, a fost formulat in documentarul Tv „Viziuni la cerere: Conspiratia Medjugorie”, realizat de jurnalistul american E. Michael Jones. Redam in continuare un fragment sugestiv din documentar: ‹‹ „Medjugorje reprezinta planul diavolului pentru cei piosi.” Nu am fost surprins sa aud un preot vorbind despre Medjugorie in acest mod. Dar a fost surprinzator sa aud un parinte fransciscan vorbind astfel, mai ales la Medjugorie. Acest om era aici de zece ani si in tot acest timp a trecut de la credinta ca Medjugorie este vizitat de Maica Domnului, la convingerea ca este vorba de o inselatorie demonica. „Ideea de baza, mi-a spus el aratand spre Biserica Sfantului Iosif, este sa iei un oracol uman si sa-l promovezi la un rang cvasi-divin, iar apoi sa-i excomunici pe toti cei care nu-l cred. Avem de-a face cu un alt Iisus.”›› Concluzia preotului franciscan consoneaza cu cea a teologului catolic Donal Anthony Foley, cercetator al fenomenului Medjugorie: „Diavolul este dispus sa tolereze cateva lucruri bune, atata timp cat spera sa realizeze un rau mai mare pe termen lung”. Cu alte cuvinte, in batalia pentru castigarea sufletelor oamenilor, diavolul isi poate permite sa piarda cateva batalii daca acest pret ii va permite sa castige in final razboiul. El va produce cateva „fructe” bune… va apela chiar la semne si minuni, miracole si vindecari, va converti si intoarce suflete spre cre-dinta in transcendent, cata vreme le va determina sa creada minciuni si sa le orbeasca in privinta adevarului.

„Pana la sfarsitul acestui veac nu vor lipsi de pe pamant alesii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar in vremurile din urma, cei care intr-adevar Il vor sluji pe Dumnezeu cu credinta, o vor face reusind sa se ascunda de oameni, in mijlocul carora nu se vor mai lucra semne si minuni dumnezeiesti ca in ziua de azi. Acei alesi ai vremurilor din urma isi vor lucra mantuirea din mijlocul lumii si ascunsi de ea, in smerenie, iar in Imparatia Cerurilor, ei vor fi mai mari decat Parintii facatori de minuni din vechime. Caci in acele timpuri, nimeni nu va mai lucra semne minunate in fata ochilor oamenilor, care sa incalzeasca inimile lor de focul dumnezeiesc si sa-i indem-ne pe calea anevoioasa a mantuirii. Multi dintre oameni, stapaniti fiind de duhul necurat al nestiintei, vor cadea in prapastie, ratacind pe calea cea larga pe care multi merg”. – Profetia Sf. Nifon de Constantiana, din insula Cipru.

***

Asa cum aminteam in numarul precedent, intensitatea si amploarea experientelor „harismatice” din lumea contemporana, in care se includ si „viziunile” de la Medjugorie, nu pot fi puse pe seama Duhului lui Dumnezeu, ci a vrajmasului Sau, Satan. In acest sens, este foarte semnificativ faptul ca „semnele” si „minunile” care se revarsa intr-un numar tot mai mare peste omenire au un numitor comun - dimensiunea lor spiritualist-ecumenista. Nu intamplator, miscarea harismatica, pornita din lumea neoprotestanta, s-a extins in sfera catolicismului, pentru a stabili ulterior puncte de legatura cu religiile si confesiunile necrestine. S-a ajuns pana acolo incat experienta harismatica, cu toata cohorta ei de „daruri” – viziuni ceresti, puterea de a exorciza si de a face miracole etc. -, sa fie socotita ca fiind la indemana oricarui om, devenind chiar criteriul care valideaza autenticitatea unei credinte religioase. Peste toate, mesajul unitar care se desprinde din comunicarile „profetilor harismatici” este acela ca traim vremurile aparitiei unui nou crestinism, ale unui nou misticism, care trebuie sa inglobeze in sine toate religiile. Ideologii miscarii harismatice incearca sa ne convinga ca intre cautatorii de absolut exista o mare fratie spirituala, careia ii apartin nu doar Bisericile Apusului si Rasaritului, ci si toti aceia ale caror vointe sunt indreptate catre divin, adica oameni apartinand tuturor religiilor, sectelor si ideologiilor religioase.

Similitudinile cu mesajul transmis de asa-zisa „Fecioara Maria” care apare la Medjugorie sunt izbitoare. Din dialogurile „Fecioarei” cu cei sase „vizionari” aflam ca „toate religiile ii sunt dragi lui Iisus”, ca „diversitatea religiilor nu este un obstacol” in calea mantuirii, ca „musulmanii, ortodocsii si catolicii sunt egali in fata lui Iisus si a Maicii Domnului” si ca „separarea intre crestini si musulmani nu este buna”.

Era inselarii

Astfel, falsii prooroci ai timpurilor noastre, atat de la vest, cat si de la rasarit, anunta cu glas din ce in ce mai puternic apropierea „noii ere a Duhului Sfant”, a „noii Cincizecimi”, a „punctului Omega”, in cursul caruia oamenii vor face un salt spiritual fenomenal, dobandind puteri supranaturale. In realitate, aceasta noua era prefateaza domnia lui Antihrist, personajul miraculos care, potrivit Scripturii, isi va face aparitia la sfarsitul vremurilor pentru a insela intreaga umanitate:

„Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca. Si de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciuni, ca sa fie osanditi toti cei ce n-au crezut adevarul, ci le-a placut nedreptatea (II Tesalonicieni. 2, 9-12).

Dupa cum scria parintele Seraphim Rose, exact aceasta profetie incepe sa se implineasca, cu forta unei puteri demonice, tocmai acum, in zilele noastre. Pe masura ce formele spectaculoase de falsa spiritualitate iau in stapanire tot mai multi oameni, se pregateste terenul adevaratei religii anticrestine, o religie care isi va mentine doar o fatada de crestinism, dar al carei continut se va baza pe experiente „initiatice” de natura demonica. Cei neintariti duhovniceste vor cadea imediat in capcana inselaciunilor diabolice, multi dintre ei urmand sa fie „rasplatiti” cu posibilitatea de a infaptui miracole cu ajutorul duhurilor rele. Crestinii care nu vor lua drept adevar cele mai grosolane si mai nescripturistice inselaciuni, potrivit carora „lumea este in pragul unei mari desteptari spirituale”, vor apartine acelei minoritati careia Mantuitorul i-a promis: „Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua Imparatia” (Luca 12,32).

Biblia avertizeaza insa ca pana si acest grup restrans de crestini adevarati va fi atacat si ispitit de „marile semne si minuni” ale lui Antihrist. Marea masa a „crestinilor” in schimb, il va accepta pe falsul Mesia fara intrebari si fara probleme, pentru ca „noul” sau „crestinism” este exact ceea ce cauta multimea: un mod de viata pseudo-religios, axat pe slavirea propriului eu, pe distractie si magic, din care sa lipseasca complet dimensiunea ascetica, a lepadarii de sine. O astfel de viziune se datoreaza pierderii gustului si trairii duhovnicesti a adevaratului Crestinism, singura cauza a fenomenului prin care experientele harismatice au pus si continua sa puna stapanire pe sufletele atator oameni. Este o realitate trista faptul ca existenta centrata pe sine si care nu urmareste altceva decat autosatisfactia a devenit atat de generalizata in viata „crestinilor” zilelor noastre, incat acestia practic nu mai au acces la intelegerea unei spiritualitati autentice. Dar aceasta nu reprezinta catusi de putin trairea crestina, a carei definitie esentiala este tocmai razboiul neincetat impotriva diavolului si a patimilor, pentru dobandirea vietii vesnice, care nu inseamna altceva decat continutul vietii lui Hristos, al Sfintei Treimi.

Lumina adevarata

Putinta de a infaptui acest lucru se gaseste doar in sanul Bisericii Ortodoxe, a carei invatatura si practica ascetica si teocentrica sunt complet absente din lumea romano-catolico si protestanta, pe terenul careia s-a produs miscarea „harismatica”. Este demn de remarcat faptul ca toata aceasta „revarsare a Duhului Sfant” a aparut in exteriorul Bisericii Ortodoxe, la fel ca Miscarea Ecumenica insasi. Explicatia aparitiei pseudo-spiritualitatii harismatice pe teren catolic si protestant este simpla: prin paleta sa de senzatii si experiente inedite, ea a umplut golul launtric pricinuit de absenta oricarei invataturi practice despre indumnezeire din teologia catolica, care respinge unirea creatului si necreatului, scopul si sensul principal al crestinismului. De asemenea, miscarea harismatica a gasit un sol prielnic in pietatea protestanta, ucisa de rationalism si coplesita brusc de experienta reala a unor „puteri” invizibile care nu pot fi explicate pe cale rationala sau stiintifica. Pe fundalul acestui climat dominat de absenta harului dumnezeiesc, lumea „crestina”, in variantele ei catolica si protestanta, a gasit in experientele harismatice „mangaietorul” potrivit pentru a umple vidul ei spiritual. In lumina traditiei ascetice ortodoxe, noua spiritualitate se infatiseaza insa in adevarata ei dimensiune, cea de frauda spirituala.

Pretentia miscarii harismatice ca se afla in contact cu Dumnezeu si ca a gasit mijloacele primirii Duhului Sfant in afara Bisericii nu este altceva decat un atac direct asupra adevarului revelat de Iisus Hristos, acela ca Biserica, si nimic altceva, este aceea pe care Mantuitorul a hotarat-o ca mijloc de daruire a harului catre oameni. Ca atare, ca sa accepti „noua spiritualitate” a „renasterii harismatice”, trebuie sa respingi mai intai Ortodoxia, si invers, ca sa devii sau sa ramai in continuare cu adevarat crestin ortodox, trebuie neaparat sa respingi hotarat „renasterea harismatica”, care nu este altceva decat o falsificare a adevarului. Acest lucru va putea fi insa implinit doar de catre cei care vor avea curajul sa mearga pana la capat in acceptarea Adevarului, asa cum ni s-a descoperit el in Persoana lui Hristos si in Biserica Ortodoxa, trupul mistic al Mantuitorului, in care se revarsa Duhul Sfant.

• Cititi si: “FENOMENUL MEDJUGORJE” – vedenii dracesti promovate de Antena 3

Carmen Avram şi echipa emisiunii “În premieră” prezintă un reportaj despre Medjugorje, un oraş care, de 30 de ani, a devenit destinaţia pelerinilor, locul unde oamenii se duc să întâlnească Divinitatea.

Medjugorje este un oraş din Bosnia şi Herzegovina, situat la 25 de kilometri de Mostar, aproape de graniţa cu Croaţia. Din 1981, oraşul a devenit loc de peleirnaj pentru milioane de creştini.

Urmăriţi un reportaj despre Medjugorje şi apariţiile Fecioarei Maria, duminică la ora 21.00, pe Antena 3.

“Fenomenul” Medjugorje este unul din cele mai puternice fenomene de inselare colectiva. Vedeniile dracesti de acolo au fost speculate de Vatican in mod special pentru succesul pe care il avea la lume – in rapoartele facute chiar de actualul Papa Benedict Ratzinger pe cand era cardinal specificandu-se clar faptul ca sunt “ingaduite” de “biserica” catolica tocmai din acest motiv si nu pentru ca ar fi fost convinsi ca vedeniile sunt reale. Asupra vedeniilor Vaticanul ar urma sa se pronunte in perioada urmatoare.

Fenomenul are mare succes si la “ortodocsii” de orientare new-age care alearga dupa minuni si aratari ingeresti. Vom reveni asupra subiectului cu o serie de articole excelente despre mistificarea din spatele acestui izvor de inselare in masa.

• Vezi: Medjugorje – DOSARUL UNEI MISTIFICARI (Ioan Butiurca)

8 octombrie 1998,

Sarbatoarea Sfantului Arsenie cel Mare,

Catolicos al Georgiei ( + 887)

Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Georgiei s-a intalnit pentru sesiunea din 8 octombrie in sala de conferinte a Resedintei Patriarhale. La sesiune au fost prezenti toti cei 24 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe a Georgiei. Sfantul Sinod a fost prezidat de Sanctitatea Sa Ilia II, Patriarh-Catolicos a Toata Georgia.

Sfantul Sinod a adoptat, alaturi de alte decizii de ordin administrativ si ierarhic, o hotarare eclesiastica insemnata. Impreuna cu Hotararea se aflau concluziile Comisiei Teologice care au constituit partea canonica a Hotararii Sinodale.

Chestiunile la care se refera Hotararea sunt:

1. Documentele adoptate de Comisiile Teologice ortodoxe si ne-ortodoxe

a) asa-numita Declaratie de la Balamand (intre ortodocsi si catolici)

b) asa-numita Declaratie de la Chambesy (intre ortodocsi si ne-calcedoneni)

c) asa-numitul Acord Antiohian (intre Patriarhia Ortodoxa a Antiohiei si monofizisii sirieni)

2. Sarbatorirea invierii Domnului pe stil nou de catre Biserica Ortodoxa Autonoma a Finlandei

3. Noua invatatura eclesiologica eretica – despre existenta Harului Mantuitor in afara granitelor canonice ale Bisericii – asa-numita Teorie a Ramificatiilor.

4. Savarsirea de rugaciuni comune si unele cazuri de Comuniune cu ereticii.

Documentul ce urmeaza denunta erezia ecleziologica, asa-numita Teorie a Ramificatiilor, aparuta in mediile teologiei moderniste. In aceste conditii s-a luat in considerare invatatura Sfintilor Parinti si Canoanele Bisericii. Invataturile reprezinta marturisirea eclesiologiei ortodoxe.

Sfantul Sinod a aflat informatia potrivit careia Comisia Teologica infiintata in iulie 1997 sub binecuvantarea Patriarhului-Catolicos a Toata Georgia, Sanctitatea Sa Ilia II a studiat poblemele care au cauzat poticneala pentru unele Biserici in ultima vreme.

Comisia Teologica a discutat documentele de la Chambesy (Elvetia) si Balamand (Liban), acordul intre Biserica Ortodoxa a Antiohiei si Bisericile Antiohiene Ne-calcedoniene (Orientale) incheiat in 1991, sarbatorirea inverii in Biserica Ortodoxa Autonoma a Finlandei dupa Pascalia Gregoriana si invatatura despre existenta Harului Mantuitor in afara granitelor canonice ale Bisericii, asa-numita “Teorie a Ramificatiilor”.

Comisia Teologica a contactat Patriarhiile de Constantinopol, Antiohia si Rusia si a primit informatii asupra pozitiilor diferitelor Biserici asupra problemelor mai sus numite.

Trebuie subliniat ca un numar de Biserici Autocefale, inclusiv Biserica Georgiei, nu au dat vreodata acordul sinodal asupra problemelor aduse in discutie mai sus.

Luand in considerare ca aceste probleme au dat nastere la anumite tulburari printre credinciosii nostri, Comisia Teologica a Patriarhiei Georgiei a studiat aceste materiale si a publicat concluziile in trei numere ale Buletinului Informativ al Patriarhiei. Sfantul Sinod a luat la cunostinta si a fost de acord cu concluziile Comisiei Teologice ale Patriarhiei Georgiei. Documentul de mai jos reprezinta pozitia Bisericii Ortodoxe a Georgiei care a urmat-o intotdeauna, pe care o declaram si o reafirmam cu putere.

SFANTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE A GEORGIEI A HOTARAT

I. Documentul (asa-zisa Declaratie de la Chambesy) Comisiei Teologice pentru dialog teologic intre Biserica Ortodoxa si Bisericile Ne-ortodoxe (Orientale), ale caror lucrari s-au tinut la Chambesy, este de neacceptat.

II. Acordul preliminar intre Biserica Ortodoxa a Antiohiei si Bisericile Ne-calcedoniene (Orientale) antiohiene din 1991 este de neacceptat.

III. Documentul adoptat de Comisia Internationala pentru dialog intre catolici si Biserica Ortodoxa din 23 iunie 1993 la Balamand (Liban): ?Uniatismul metoda de unire in trecut, si cautarea actuala a deplinei comuniuni? (asa-numita Declaratie de la Balamand?) este de neacceptat.

IV. Sarbatorirea invierii Domnului in Biserica Autonoma a Finlandei dupa Pascalia Gregoriana, care este impotriva hotararii Sinodului intai Ecumenic de la Niceea despre Sarbatorirea invierii este de neacceptat. Despre aceasta trebuie spus ca din punct de vedere ortodox este considerata drept incalcare a canoanelor si nu erezie. Este de asemenea important de aratat ca Patriarhia de Constantinopol (sub a carei jurisdictie se afla Biserica Ortodoxa Autonoma a Finlandei) a avut o reactie negativa fata de aceasta incalcare a canoanelor si a sugerat ca invierea trebuie sarbatorita in concordanta cu Decizia Primului Sinod Ecumenic de la Niceea (vezi scrisoarea Patriarhului de Constantinopol # 1214/1997).

V. Doctrina despre existenta Harului Mantuitor in afara granitelor canonice ale Bisericii si manifestarea ei extrema – Teoria Ramificatiilor, care recunoaste in toate denominatiunile crestine contemporane parti egale ale adevaratei Biserici a lui Hristos detinand Harul lui Dumnezeu si Adevarul in egala masura – este de neaceptat.

VI. Rugaciunile comune si Comuniunea cu ne-ortodocsii sunt de neacceptat cum de altfel a mai fost afirmat in documentul final al intalnirii inter-ortodoxe de la Tesalonic (29.04.1998 – 02.05.1998, paragraful 13, punctul b): “Delegatii ortodocsi nu vor participa la slujbele ecumenice, rugaciunile in comun, slujire si alte ceremonii religioase la adunari”.

Analiza pe larg a mai sus mentionatelor probleme a aparut in Buletinul Informativ (#1, 2, 3) al Patriarhiei Georgiei.

HOTARAREA COMISIEI TEOLOGICE A SFANTULUI SINOD GEORGIAN

Materialul studiat de Comisia Teologica – documentele comisiei mixte internationale: asa zisa Declaratie de la Chambessy? (intre ortodocsi si monofiziti), de la Balmand (intre ortodocsi si catolici) si documentele semnate intre Biserica Ortodoxa a Antiohiei si monofizitii sirieni in anul 1991, ne-au aratat ca acestea toate au la baza lor aceeasi invatatura eretica. Aceasta invatatura eretica a aparut din zorii veacului XX in principal in spatiul eterodox fiind promovata adesea de asa zisa teologie modernista.

I. Noua teologie mentionata mai sus se refera intai de toate la existenta Sfintelor Taine mantuitoare si in afara granitelor Bisericii Ortodoxe. Conform acestei teologii este cosiderat ca gruparile eretice si schismatice nu sunt complet rupte de trupul Bisericii. De aceea in Tainele (Botez, Mirungere, Hirotonie si altele) savarsite in cadrul acestor grupari lucreaza acelasi Har mantuitor al Sfantului Duh.

II. O forma extrema a acestei invataturi eretice asa zisa “Teorie a Ramificatiilor” a carei esenta este ca toate confesiunile crestine existente in momentul actual sunt vazute ca ramuri egale ale unei singure Biserici a lui Hristos si care detin in mod egal harul Sfantului Duh si adevarul divin.

La baza acestei invataturi eretice sta interpretarea incorecta a procedurilor canonice privind primirea in Biserica a ereticilor si schismaticilor.

In cadrul Miscarii Ecumenice s-a ajuns astfel la motivatia perfecta a rugaciunilor in comun, iar uneori chiar si a savarsirii Euharistiei in comun precum si a altor slujbe religioase. De aceea la Tesalonic in perioada 29 aprilie – 2 mai 1998 la reuniunea Panortodoxa s-a adoptat documentul final in care la paragraful 13b se fixeaza pozitia tuturor bisericlor locale: “Delegatii ortodocsi nu vor putea lua parte la slujbe ecumenice, la rugaciunile in comun si la alte ceremonii religioase in cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.)” .

Inainte de a incepe analiza critica a acestor invataturi eretice, sa ne amintim de regulile si practica primirii in sinul Bisericii Ortodoxe a ereticilor si a schismaticilor.

Despre regulile privind primirea in Biserica a ereticilor si schismaticilor (dupa I Epistola a Sfantului Vasile cel Mare)

Dincolo de granitele Bisericii Ortodoxe, savarsirea Sfintelor Taine se limiteaza doar la indeplinirea formelor lor exterioare – insa savarsirea lor devine reala doar dupa intoarcerea ereticilor in sanul Bisericii. Doar Biserica are puterea si dreptul de a lega si dezlega. De aceea Biserica Ortodoxa, cu puterea sa divina, are dreptul sa primeasca in sanul sau pe eterodocsi fara repetarea formei exterioare a Tainelor savarsite la alte confesiuni crestine (Botez, Mirungere, Cununie, Hirotonie).

Intoarcerea eterodocsilor la Biserica mama se poate realiza in trei feluri: 1. rebotezare; 2. Mirungere; 3. Pocainta. Prin savarsirea uneia din aceste trei Sfinte Taine mentionate se indeplineste lucrarea harului sfintilor acolo unde nici nu era prezent. Pentru ca “toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh? (I Cor. 12, 11) si ?Darurile sunt felurite dar acelasi Duh” (I Cor. 12, 4).

In legatura cu acest lucru Sfantul Vasile cel Mare in a sa I Epistola canonica scrie urmatoarele: “inceputul separarii a fost schisma, iar prin aceasta despartire ei nu mai au Harul Sfantului Duh care nu li se mai da din momentul despartirii lor. La inceputuri, inainte de despartire, acestia aveau harul preotiei si prin punerea mainilor transmiteau acest har, sfintilor, iar dupa schisma au devenit laici incat nu mai aveau puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni: cei rupti de Biserica au devenit astfel incapabili de a transmite si altora harul Sfantului Duh. De aceea cei botezati de catre ei sunt socotiti ca si botezati de catre laici, iar daca revin la Biserica mama trebuie primiti prin rebotezare”.

Tot aici acest sfant parinte explica cum si de ce de la acest principiu pot apare derogari: “Iar intrucat cei din Asia au fost primiti fara sa fie rebotezati, sa fie asa”.

Acest lucru este aratat mai clar in referirile la encratiti. Sfantul Vasile cel Mare este de parere ca trebuie rebotezati: “Daca cineva a fost botezat la ei (encratiti), el trebuie rebotezat in cazul in care doreste intoarcerea la Biserica: daca totusi prin iconomia parintilor s-ar socoti altfel, sa fie asa .(…) ma tem sa nu smintesc la mantuire prin incredintarea noastra prea severa”.

Prin urmare este preferabila rebotezarea pentru cei care vin la Biserica Ortodoxa din alte grupari religioase crestine, dar daca se iau in consideratie anumite situatii concrete, functioneaza principiul iconomiei prin care pot fi primiti in Biserica si prin mirungere si pocainta. Reamintim ca astfel in toate cele trei situatii persoana primeste harul mantuitor. Este de subliniat faptul ca daca cei care revin la Biserica Ortodoxa nu fusesera botezati inainte prin intreita cufundare (sau turnare) si cu rostirea formulei ??in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh?, Biserica Ortodoxa nu ii primeste prin mirungere sau pocainta, ci numai prin rebotezare. Totodata pentru cei care se pot primi in Biserica prin mirungere sau pocainta, Biserica are dreptul de a face mai aspra primirea lor in sanul ei – adica prin rebotezare.

CONCLUZII:

Astfel chiar din prima Epistola canonica a Sfantului Vasile cel Mare reies clar urmatoarele:

- Afara de granitele Bisericii Dreptmaritoare nu exista har mantuitor. Alte grupari religioase sunt lipsite de el. Biserica recunoaste printre eretici diferite grade de ratacire. De aceea inainte de a primi in sanul ei pe cei rataciti, Biserica cerceteaza eroarea fiecaruia prevazand pentru fiecare caz modalitatea de a reveni la trupul Bisericii.

- Modalitatile de a-i primi pe eretici si schismatici sunt bazate exclusiv pe principiul iconomiei Bisericii si nicidecum presupune ca intr-o grupare religioasa sau alta lucreaza harul mantuitor al Botezului, al Mirungerii sau al Hirotoniei. Detinatoare a harului este numai una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica Ortodoxa.

PRIVIRE ISTORICA:

Privind la izvoarele istorice ne incredintam ca in toata lumea crestina, totdeauna si de catre toti a fost marturisita existenta unei singure Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti Biserici, care este constituita pe pamint sub forma vizibila a comunitatii de credinciosi cre?tini, cu ierarhia si cu administratia sa proprie.

Aceasta incredintare privind unicitatea Bisericii adevarate a fost intotdeauna prezenta la ortodocsi si respectiv la eterodocsi; disputele se purtau doar in jurul problemei privind care este Biserica cea adevarata. Iar convingerea ca statutul si cinstea de a fi Biserica cea adevarata a lui Hristos poate apartine doar uneia singure, nici nu se punea in discutie. In acele timpuri nimeni nu vorbea – asa cum se face astazi de catre teologii eterodocsi – ca diversele confesiuni crestine sunt de fapt ramuri ale unei singure Biserici a lui Hristos: toate aceste grupari neortodoxe fiind considerate ca schismatice si-au pierdut prezenta harului mantuitor in Tainele lor odata cu separarea de trupul Bisericii Ortodoxe .

Asa vad problema din punct de vedere eclesiologic cele sapte Sinoade Ecumenice. Biserica Ortodoxa marturiseste despre sine exclusiv ca fiind cea adevarata precum si prezenta numai in Tainele sale a harului sfintitor si mantuitor; numai ierarhia acesteia este purtatoare a harului apostolic prin care are dreptul de a lega si dezlega.

Fericitul Augustin spune ca: “Ei (ereticii) primesc harul botezului numai dupa revenirea lor in sanul Bisericii. Afara de granitele Bisericii poti avea orice, cu exceptia mantuirii. In afara se poate sa ai trepte ierarhice, Taine, Aliluia si Amin (Liturghie), Evanghelie, credinta si sa propovaduiesti pe Dumnezeu in trei ipostasuri, dar mantuire poti sa ai exclusiv in Biserica Universala Dreptmaritoare”.

In afara Bisericii Dreptmaritoare, savarsirea Tainelor, chiar in cele mai mici amanunte, nu se poate intelege decat ca forma exterioara lipsita de harul sfintitor si mantutor. Aceste forme exterioare, golite insa de har, isi recapata valabilitatea numai dupa intoarcerea in Biserica Ortodoxa.

Sa notam ca atitutdinea fata de primirea in Biserica a eterodocsilor de-a lungul veacurilor in diferite Biserici locale a fost variabila. Dar acele persoane care nu primisera Botezul dupa formula corecta (scufundare sau turnare intreita in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh) obligatoriu, in toate Bisericile si intotdeauna au fost primiti prin rebotezare. In toate celelalte cazuri, fiecare Biserica locala primea pe fostii eterodocsi coform iconomiei sale. Va prezentam mai jos cum s-a concretizat acest principiu al iconomiei divine in diversele Biserici locale:

Despre episcopii nestorieni, Sinodul III Ecumenic precizeaza ca ei sunt “straini de harul preotiei si sunt depusi din treapta de episcopi” (canoanele 1 si 2); insa sinodul Trulan in canonul 95 statuteaza ca nestorienii sunt primiti in Biserica prin Taina Pocaintei, adica nici Hirotonia lor si nici Mirungerea lor nu se repeta. Arienii (Sinodul II Ecumenic, canonul 8; Sinodul IV Ecumenic, canonul 94, s.a.) sunt primiti prin Mirungere – fara rebotezare.

La Sinodul Cartagena din 419 si la doua Sinoade de la Constantinopol a fost stabilit despre copiii botezati la donatisti sa fie primiti in Biserica prin Mirungere.

Sinodul VI Ecumenic prin canonul 95 statuteaza ca arienii sunt primiti prin Mirungere, iar nestorienii si monofizitii prin Taina Pocaintei (prin lepadare in public de eresul lor). Arienii, macedonenii, novatienii si apolinaristii sunt primiti prin Mirungere. Altii – pavlichienii, evdomienii, montanistii si sabelienii – sunt primiti prin rebotezare.

In 1484, un Sinod Panortodox a hotarat primirea romano-catolicilor prin Mirungere;

In 1620, un sinod local din Moscova a hotarat primirea romano-catolicilor prin rebotezare;

In 1646, mitropolitul Kievului Petru Movila primea pe romano-catolici prin Taina Pocaintei;

In 1667, in timpul patriarhului Nicon al Rusiei, un sinod local a aprobat primirea romano-catolicilor conform procedurii de la 1484, cu acordul patriarhilor Alexandriei – Paisios si al Antiohiei – Macarios;

In 1672, un sinod local din Ierusalim a hotarat primirea romano-catolicilor si a protestantilor prin Mirungere (fara rebotezare);

In 1718, dupa indemnul Patriarhului Constantinopolului, Biserica Rusiei reafirma primirea romano-catolicilor si luteranilor prin Mirungere;

In 1755, Patriarhul Constantinopolului Chiril V a promulgat “Orosul” (semnat si de patriarhul Alexandriei – Matei si al Ierusalimului – Partenie) prin care se stabilea primirea ereticilor (intre acestia si a romano-catolicilor) prin rebotezare.

In 1757, Biserica Rusiei primeste pe romano-catolici prin Taina Pocaintei;

In 1888, Patriarhia Constantinopolului a promulgat hotararea pentru primirea prin Mirungere a romano-catolicilor. Tot in sec. XIX, in Rusia in timpul mitropolitului Filaret, Biserica primea in sanul sau pe toti crestinii apuseni prin rebotezare, iar acum pe protestanti ii primeste prin Mirungere si pe catolici prin Pocainta.

In ceea ce priveste primirea in Biserica a ierarhilor – pentru cazul in care confesiunile din care provin ei exista succesiunea apostolica si se savarsste exact ritualul Hirotoniei – este posibila primirea lor (a ierarhilor, n.n.) prin Mirungere sau Pocainta. Acestor persoane li se pastreaza aceeasi treapta ierarhica in care se aflau inainte de revenirea lor la trupul Bisericii celei adevarate.

Dupa cum putem vedea si in Pidalion, doi schismatici Zonie si Saturnin au fost primti in Biserica mama, pastrandu-si rangul lor de episcopi: “Sa stiti ca pe fratii nostri Zonie si Saturnin care au fost schismatici i-am primit in scaunele lor episcopale” (Sfintul Vasile cel Mare, I Epistola canonica).

Este foarte important in istoria Bisericii Universale de cunoscut faptul ca in paralel cu diversele Biserici locale existau si exista diferite practici de a primi pe eterodocsi, dar aceasta n-a fost niciodata motiv pentru dispute intre ele. Astfel, Sinodul din Cartagina hotaraste urmatoarele: “in legatura cu aceasta (primirea ereticior) fiecare dintre noi trebuie sa spuna ceea ce gandeste, dar nimeni nu trebuie sa judece pe altul si sa respinga unitatea (euharistica) cu cei care gandesc altfel”.

Bazandu-se pe hotararea Sinodului IV Ecumenic aproape toate Bisericile locale primesc pe monofiziti prin Mirungere; Biserica Ortodoxa a Georgiei, prin hotararea unui Sinod local de la Ruis-Urbnisi (anul 1103) practica deja de noua veacuri primirea monofizitilor prin rebotezare.

Faptul ca in afara Bisericii se pot savarsi doar formele exterioare ale Tainelor se confirma prin aceea ca in diferitele Biserici locale exista mai multe practici de primire a eterodocsilor, iar aceasta niciodata n-a starnit controverse; pentru ca daca intr-o Biserica locala se primesc ereticii prin rebotezare, in timp ce intr-alta aceeasi sunt primiti prin Mirungere sau Pocainta, este clar ca pe aceste persoane ambele Biserici locale le considera nebotezate. In prima situatie, Biserica foloseste o practica mai aspra (acrivie), iar in cea de a doua, o alta Biserica locala uzeaza de iconomie (nerepetand asupra persoanei primite forma exterioara a Tainei) si, savarsind in mod real si deplin cu puterea harului mantuitor Taina Mirungerii sau Pocaintei, realizeaza in fapt plinirea Botezului savarsit inainte de primirea in Biserica adevarata doar sub aspectul sau exterior.

CONCLUZII:

Din aceasta prezentare istorica reies urmatoarele:

- Daca in gruparile eterodoxe aspectul Tainelor savarsite ar fi mai mult decat cel exterior, atunci Bisericile Ortodoxe locale n-ar fi atat de riguroase privind primirea eterodocsilor la dreapta credinta;

- In afara granitelor Bisericii Ortodoxe exista numai forma exterioara a tainelor, golita de harul divin cel de viata facator si mantuitor. Aceste forme exterioare primesc continutul harului doar dupa revenirea persoanelor la Biserica mama.

CONSIDERATII DE DREPT CANONIC:

Canonul apostolic 46

Episcopul ori presbiterul daca va admite botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce partasie are Hristos cu Veliar; iar ce parte are credinciosul cu necredinciosul.

Dupa invatatura Bisericii, oricare eretic este in afara de Biserica, iar afara de Biserica nu poate fi adevarat botez crestin, nici adevarata jertfa euharistica, precum nici o alta adevarata Sfanta Taina. Aceasta invatatura a Bisericii se expune de canonul apostolic prezent cu referire la Sfanta Scriptura, care nu permite nici un fel de comuniune intre cel ce marturiseste credinta ortodoxa si cel ce invata impotriva credintei ortodoxe, desi citim si in Constitutiile Apostolice (IV, 15) Si tot astfel invatau si parinsii si invatatorii bisericesti incepand de la intemeierea Bisericii. Prin urmare ereticii nu au botez adevarat sau alta functiune preoteasca adevarata si episcopul sau prezbiterul ortodox care recunoaste de corect botezul savarsit de preoti eretici sau alta functiune preoteasca, acel episcop sau prezbiter, dupa canonul acesta, este a se caterisi din tagma preoteasca, deoarece prin aceasta arata, sau ca nu cunoaste esenta credintei sale, sau ca insusi inclina spre eres si cert este ca in ambele cazuri este nevrednic de chemarea preoteasca.

CONSIDERATII DOGMATCE:

Una din dogmele centrale ale Bisericii este unitatea acesteia. Temelia acestei unitati este regasita in al IX-lea paragraf al simbolului de credinta: “Cred intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica”.

Aceasta dogma se bazeaza si pe cuvintele scripturistice: ?Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui? (Mt. 16,18). Din aceste cuvinte reiese clar ca Iisus Hristos intemeiaza o singura Biserica si de aceea o aminteste la singular. Sfantul Apostol Pavel vorbeste astfel despre Mantuitorul Iisus Hristos: “El este capul trupului, al Bisericii” (I Col. 1,18), “Care (Biserica) este trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate intru toti” (Efeseni 1,23) Si iarasi: “Caci nimeni vreodata nu si-a urat trupul sau, ci fiecare il hraneste si il incalzeste, precum si Hristos Biserica” (Efeseni 5,29).

Granitele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin doua conditii esentiale: a.credinta adevarata; b. unitatea euharistica (liturgica).

Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credinta: “Mantuitorul si-a numit Biserica Sa soborniceasca, dreptmaritoare”.

Despre unitatea euharistica, Sfantul Ciprian al Cartaginei scrie urmatoarele: “Trebuie sa stii ca episcopul este in Biserica si Biserica in episcop, iar cel care nu este in comuniune (euharistica) cu episcopul, acela nici nu este in Biserica si se insala cei care nu sunt impacati cu ierarhia instituita de Dumnezeu avand nadejdea sa-si gaseasca unitatea (liturgica) pierduta, afland-o la cei rataciti. Cand, de fapt, Biserica este una, soborniceasca si nedespartibila si peste toate unita si intarita prin comuniunea (euharistica) a ierarhior”.

De aici rezulta dar ca unitatea de credinta si liturgica a episcopilor formeaza Biserica adevarata a lui Hristos.

Prin Sfanta Impartasanie, fiecare om se uneste cu trupul mistic al lui Hristos, iar aceasta unire constituie Biserica lui Hristos al carei cap este Mantuitorul insusi (“Ca o paine, un trup suntem cei multi, caci toti ne impartasim dintr-o paine” – I Cor. 10,17; “Pentru ca suntem madulare ale trupului Lui, din carnea Lui si din oasele Lui” – Efeseni 5,30).

Despre unitatea Bisericii ca trasatura fundamentala a acesteia, vorbesc toti Sfintii Parinti. Sfantul Ioan Gura de Aur scrie urmatoarele: “(…) astfel, cum ne invata Scriptura si Sfintii Parinti, Biserica adevarata a lui Hristos este una singura din care in diferite timpuri s-au despartit diverse adunari eretice si grupuri schismatice”.

In ace1asi timp, dogma ortodoxa despre Biserica ne invata ca Biserica lui Hristos este singurul loc unde lucreaza harul sfinsitor si mantuitor, adica unde sunt valabile cele sapte Taine ale Bisericii. Biserica este trupul mistic al lui Hristos si numai in ea se poate plini indumnezeirea omului.

Sfantul Antonie cel Mare spunea urmatoarele cuvinte: ?Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa devina dumnezeu?. Pentru aceasta, Mantuitorul a antemeiat Biserica Sa in care, incepand cu ziua Cinzecimii, lucreaza Duhul Sfant si se savarsesc Sfintele Taine.

Vrajmasul omenirii din ziua infiintarii Bisericii a inceput lupta impotriva ei prin invataturi gresite si prin sciziunea Bisericii. Inca din perioada apostolica au aparut primele erezii, care prin raspandirea invataturilor gresite si inselare, luptau impotriva Bisericii dreptmaritoare. Despre ei, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spune: “Iar acum multi antihristi s-au aratat; de aici cunoastem noi ca este ceasul de pe urma. Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostri, caci de ar fi fost de ai nostri, ar fi ramas cu noi, ci ca sa ne arate ca nu sunt toti de ai nostri, de aceea au iesit” (I loan 2,18-19).

fantul Apostol Pavel anatematizeaza pe toti ereticii din toate timpurile: “Dar chiar daca noi sau un inger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decat aceea pe care v-am vestit-o – sa fie anatema! Precum v-am spus mai inainte si acum va spun iarasi: Daca va propovaduieste cineva altceva decat ati primit – sa fie anatema!”

Pe eretici si adunarile lor ii anatematizeaza si Sinoadele Ecumenice. Sfintii Parinti demascau si infierau aceste invataturi gresite, ucigatoare de suflet, iar pe cei care le imbratisau ii numeau uratori de Hristos si antihristi.

La fel de vinovati sunt si schismaticii al caror pacat, dupa cum scrie Sfantul Ciprian al Cartaginei “nu se spala nici cu mucenicie”, adica bineinteles daca nu s-au pocait si nu s-au intors la Biserica mama.

CONCLUZII:

Din perspectiva dogmatica reies urmatoarele:

- Biserica adevarata este una singura. Membrii ei sunt toti cei ce marturisesc invatatura ei si participa la viata Bisericii prin comuniunea euharistica.

- Biserica este singurul loc al mantuirii in care se realizeaza indumnezeirea omului si unde se infaptuieste unitatea cu trupul mistic al Mantuitorului.

- Toti ereticii si schismaticii se afla afara de granitele Bisericii si sunt lipsiti prin aceasta de harul mantuitor al Sfantului Duh, pe care il primesc credinciosii prin Sfintele Taine.

CONSIDERATII DE TEOLOGIE MISTICA:

V. Lossky scrie urmatoarele: “Din cuvintele Sfintei Scripturi, «Caci inca nu era dat Duhul, pentru ca lisus inca nu fusese preaslavit» (Ioan 7,39) se vede clar ca lucrarea Sfantului Duh inainte de infiintarea Bisericii si in afara Bisericii nu se face asa cum se intampla in cadrul Bisericii dupa Cinzecime. Mantuitorul spune «iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului (…) Acela Ma va slavi pentru ca din al Meu va lua si va va vesti. Toate cate are Tatal ale Mele sunt; de aceea am zis ca din al Meu ia si va vesteste voua» (Ioan 16, 14-15). Dumnezeirea comuna a Tatalui si Fiului se daruieste in Biserica prin Duhul Sfant, iar prin aceasta credinciosii se fac partasi dumnezeirii. Duhul Sfant daruieste credinciosilor focul dumnezeiesc – harul necreat, prin aceasta ei devenind madulare ale aceluiasi trup – cel al lui Hristos. Trebuie neaparat sa purtam numele Fiului (al lui Iisus Hristos) si sa fim madulare ale trupului Lui (adica ale Bisericii) ca sa primim Duhul Sfint”.

Sfantul Irineu de Lungdunum (Lyon) scrie: ?Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfint; iar unde este Duhul Sfant acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul Sfant este Adevarul?. Harul mantuitor al Sfantului Duh lucreaza in Tainele Bisericii, adica exclusiv in Biserica, aceasta avand granite canonice bine delimitate, vizibile.

Prin Botez omul devine madular al trupului mistic al lui Hristos, adica membru al Bisericii. De aici reiese clar ca Botezul (la fel si celelalte Taine bisericesti) nu poate exista independent de Biserica (adica in afara granitelor acesteia).

Dincolo de granitele Bisericii lui Hristos, adica la eterodocsi, ?Tainele? savarsite de acestia nu pot sa uneasca in mod real pe primitori cu Biserica lui Hristos cea adevarata (ortodoxa).

Este cu neputinta ca prin Botezul savarsit la romano-catolici, monofiziti sau protestanti, omul sa devina ortodox, adica membru al unei singure adevarate Biserici a lui Hristos. La fel este cu neputinta ca prin Hirotonia savarsita dincolo de granitele Bisericii, omul sa primeasca harul preotiei.

SFINTII PARINTI DESPRE BISERICA:

Toate cele spuse mai sus au fost dintotdeauna sustinute de catre Sfintii Parinti.

Sfantul Ciprian al Cartaginei: “In afara Bisericii nu exista mintuire: casa lui Dumnezeu este una singura si este cu neputinta sa se mantuiasca cineva in alta parte decat in Biserica (…) oricine se departeaza de Biserica devine strain de testamentul Bisericii. Cel care strica pacea si unitatea in Hristos lucreaza impotriva lui Hristos.” “Episcopia este unitatea in care toti si fiecare in parte slujesc, la fel si Biserica este una.” “Biserica soborniceasca este una singura si nedespartita; de aici unitatea ierarhior.”

Sfantul Irineu de Lungdunum (Lyon): “Cei care se departeaza de la Biserica (…) ei se pedepsesc pe sine insisi, tocmai despre ei spune Sfantul Apostol Pavel ca dupa prima si a doua mustrare, indeparteaza-te de la ei.” “Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfant. De aceea cei care nu au partasie cu ea nu au parte nici de trupul lui Hristos din care izvoraste apa vietii.”

Fericitul Teodorit: “Unul singur este trupul plamadit din mai multe madulare. Trupul unic al Bisericii dupa spusa Apostolului este al lui Hristos intrucat capul acestui trup este Hristos insusi.”

Sfantul Chiril al Ierusalimului: “Marturisirea credintei ne invata despre una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica pentru ca sa te pazesti de stricaciunea adunarilor eretice si sa fii totdeauna in sfanta soborniceasca Biserica.”

Cuviosul Teodor Studitul: “Din timpurile apostolice si pana acum in Biserica au patruns mai multe erezii (…). Dar Biserica a ramas neimpartita si neclintita si asa va ramane in vecii vecilor desi facatorii de stricaciune s-au smuls din ea.” “Marturisesc in fata lui Dumnezeu si a norodului: ei (ereticii, nn) singuri s-au rupt de trupul lui Hristos ? Biserica – ale carei chei sunt credinta, si pe care n-au inghitit-o pana acum si nici nu o vor face in veci portile iadului, adica gurile ereticilor.”

CONCLUZII:

Din toate cele spuse mai sus, Comisia Teologica a Patriarhiei Georgiei a stabilit ca la inceputul secolului XX, in cercul teologilor modernisti s-au formulat urmatoarele invataturi eretice:

- Valabilitatea Sfintelor Taine si in afara granite1or canonice ale Bisericii lui Hristos celei adevarate.

- Asa zisa “Teorie a ramificatiilor”.

Toate aceste invataturi contrazic radical eclesiologia ortodoxa si sunt absolut inacceptabile pentru Ortodoxie.

Comisia noastra condamna categoric ereziile amintite mai sus si decurgand din aceasta respinge practicarea rugaciunilor in comun si – in unele situatii – chiar a impartasaniei comune. Prin pozitia noastra suntem de acord cu documentul adoptat la Sinodul Panortodox de la Tesalonic (29 aprilie – 2 mai 1998) anume cu alineatul 13b, in care se spune: “Delegatii ortodocsi nu vor lua parte la slujbele ecumenice, la rugaciunile in comun, la proslavirea lui Dumnezeu si la orice ceremonie religioasa din cadrul C.M.B”.

Iar in ceea ce priveste primirea ereticilor si a schismaticilor in Biserica Ortodoxa procedura recomandata se bazeaza pe principiul iconomiei si nicidecum nu inseamna ca intr-o oarecare grupare din afara Bisericii lucreaza harul Sfantului Duh – al Botezului, al Mirungerii sau al Hirotoniei.

Detinatoarea harului este exclusiv una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica Ortodoxa. Amin.

Sursa: http://eresulcatolic.50webs.com/rezolutie_georgia.html

Cititi si:

• ACORDUL DE LA BALAMAND SI SINODUL BOR (un dialog interesant)

• ACORDUL DE LA BALAMAND SI TEORIA “BISERICILOR SURORI” (Sf. Chinotita a Sf. Munte Athos)

[...] O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti – aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasari­teana si indepartarea Sfantului Duh de la ea – s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inse­larea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimo­nosita la eretici credinta dogmatica.

Purtarea nevoito­rilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intot­deauna “extatica” din pricina neobisnuitei lor infier­bantari trupesti si patimase. Intr-o asemenea stare se afla Ignatiu de Lola, intemeietorul Ordinului iezui­tilor. Inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lu­crarea inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii ome­nesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lu­crare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indrep­tare mincinoasa. Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari – se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. “Cel ce vede duhul ama­girii – in vedeniile care-i sunt infatisate”, a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, “foarte adesea este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smere­niei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Prea­cuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Gri­gore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7). [...]

Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de in­selare numita “parere” putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita “Urmarea lui Hristos”. Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste in oamenii orbiti si plini pe deasupra peste ma­sura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericitii si intunecatii ! Ei nu pricep, ca adulmecand damful subtire al patimilor care traiesc in ei, se indulcesc de el, socotindu-l in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu inteleg ca de desfatarea duhovniceasca sunt in stare doar sfintii, ca inaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga po­cainta si curatirea de patimi, ca desfatarea duhovni­ceasca nu sta in puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va incepe sa-i dea tarcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a cugetarii semete si a patimii dulcetii.

In pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vartoasa inselare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alii nevoitori ai latinilor (dupa caderea Bisericii de Apus de la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. “Atunci cand Francisc a fost rapit la cer” spune scriitorul Vietii acestuia, “Dumnezeu Tatal, vazandu-l, S-a intrebat, fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea intaietate, Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai had decat aceasta hula, ce poate fi mai intristator decat aceasta amagire ! [...]

Comparatie între mistica lui Francisc de Assisi si cea a Sfântului Serafim de Sarov

În timpul rugăciunii, înaintea mea s-au ivit două lumini deosebite – într-una l-am recunoscut pe Creator, în cealaltă m-am văzut pe mine. (Francisc vorbind despre rugăciunea sa)

El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări si, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât simtea mai mult o slăbire, o prefacere a luminii duhovnicesti a adevărului în sinea sa. (L.N. Tolstoi, “Părintele Serghie”)

Cei cu adevărat curătiti se văd pe sine nevrednici de Dumnezeu. (Sf. Isaac Sirul)

Cercetând datele biografice ale lui Francisc din Assisi, un lucru vrednic de atentie legat de mistica acestui ascet romano-catolic este manifestarea stigmatelor pe trupul său. Romano-catolicii văd această manifestare aparte ca fiind pecetea Duhului Sfânt. În cazul lui Francisc, aceste stigmate au luat pe trupul său forma semnelor suferintelor lui Hristos.

Stigmatele lui Francisc nu reprezintă un fenomen rar printre nevoitorii din lumea romano-catolică. În general, stigmatele par să fie o trăsătură a misticii romano-catolice, atât înainte de Francisc, cât si după el. De pildă, Peter Damian vorbeste despre un călugăr care avea pe trupul său o imagine a Sfintei Cruci. Cezar din Geisterbach povesteste despre un novice pe a cărui frunte se putea vedea urma unui cruci. [1] De asemenea, există multe informatii care arată că după moartea lui Francisc au apărut mai mult stigmate care au fost cercetate de mai multi cercetători, în special în vremurile noastre. Potrivit spuselor lui V. Guerier, aceste fenomene aruncă ele însele o lumină asupra originii lor. Multe au făcut obiectul unei cercetări atente, fiind descrise în amanunt, asa cum este cazul Veronicăi Giuliani (1660-1727) care s-a aflat sub îngrijirea unui doctor; al Luisei Lato (1850-1883) descris de dr. Varleman, [2] si al Madelainei N. (1910) descris de Janat. [3]

În cazul lui Francisc din Assisi, trebuie arătat că Biserica romano-catolică a arătat o mare cinstire fată de stigmatele lui. Fenomenul a fost primit ca o mare minune. La doi ani de la moartea sa, Papa l-a sanctificat pe Francisc. Principalul motiv al beatificării au fost stigmatele miraculoase de pe trupul lui, care au fost acceptate ca dovadă a sfinteniei. Acest lucru prezintă un interes deosebit pentru crestinii ortodocsi, dat fiind că nu există nimic de felul acesta în vietile sfintilor Bisericii Ortodoxe – unul dintre acestia fiind si Serafim din Sarov, un sfânt din Rusia.

Trebuie arătat aici că relatările istorice despre stigmatele lui Francisc nu ridică nici un semn de îndoială în lumea cercetătorilor. În această privintă, se face trimitere la Sabbatier care a cercetat viata lui Francisc si îndeosebi stigmatele sale. Sabbatier a ajuns la concluzia că stigmatele erau fără îndoială adevărate. Sabbatier a încercat să găsească o explicatie a stigmatelor în domeniul necercetat al patologiei psihice – undeva între psihologie si fiziologie. [4]

Înainte de a formula o explicatie a stigmatelor lui Francisc din punctul de vedere al misticii ortodoxe – scopul principal al acestei lucrări – vom cerceta stigmatele ca fenomen fiziologic, dat fiind că această abordare va contribui cu informatii importante la o ulterioară apreciere ortodoxă a misticii “sfântului” romano-catolic.

Guerier include în lucrarea sa despre Francisc constatările stiintifice ale lui G. Dumas, care a studiat procesul aparitiei stigmatelor din punct de vedere psiho-somatic. [5] Iată mai jos concluziile la care a ajuns Dumas în legătură cu stigmaticii:

1. Trebuie să recunoastem sinceritatea stigmaticilor, precum si faptul că stigmatele apar de la sine, adică nu sunt răni auto-pricinuite în timp ce persoana se află într-o stare de inconstientă.

2. Rănile stigmaticilor sunt privite ca fenomene legate de sistemul circulator (vasele de sânge) si reprezintă efecte ale sugestiei mintale asupra digestiei, circulatiei sângelui si secretiei glandulare. Aceasta poate duce la răni la nivelul pielii.

3. Rănile stigmaticilor apar în timp ce ei sunt într-o stare extatică, care apare atunci când cineva este cuprins de un anume fel de imagine pe care o contemplă, cedându-i controlul.

4. Stigmatele apar nu numai ca rezultat al închipuirii pasive a unei răni pe propriul trup, dar, potrivit mărturiei acestora, si atunci când închipuirea este însotită de lucrarea activă a imaginii însăsi – cel mai adesea asemenea unei raze sau sulite ascutite care iese din rana contemplată si care pătrunde în trupul stigmaticului. Deseori, aceasta se petrece treptat si nu de la prima vedenie, până într-acolo încât imaginea contemplată în timpul răpirii mistice dobândeste un control total asupra individului aflat în contemplatie.

Dumas a stabilit următoarele criterii generale pentru aparitia stigmatelor: toti stigmaticii suferă o durere insuportabilă în părtile afectate ale trupului, indiferent de forma pe care o iau stigmatele – urma unei cruci pe umăr, urme de spini pe cap sau, în cazul lui Francisc din Assisi, răni pe mâini, picioare si coastă. Alături de durere, ei simt o mare desfătare la gândul că sunt vrednici să sufere împreună cu Iisus, să poarte, asa cum a făcut El, păcate de care nu sunt vinovati. [6] (Desigur, aceasta se leagă de dogma romano-catolică a „satisfacerii divine”, învătătură străină Bisericii Ortodoxe.) [7]

Generalizările lui Dumas sunt foarte interesante pentru că implică faptul că în procesul aparitiei stigmatelor, separat de stare emotională produsă (o înăltare emotională a inimii), un important rol este jucat si de a) un element mintal; b) o închipuire mintală care implică o suferintă aparte; c) auto-sugestie, cum ar fi o serie de impulsuri mintale si voite în sensul preluării suferintelor prezentate în închipuire; d) sentimente fizice – durere si, în fine, e) aparitia semnelor (a rănilor) – stigmatele.

Observatiile lui Dumas cuprind niste factori mai mult decât emotionali (pe care William James îi consideră a fi sursa misticismului) [8] care joacă un rol egal, dacă nu chiar mai mare în aparitia stigmatelor. Acestia pot fi ordonati astfel:

1. O intensă muncă de închipuire mintală,

2. Sugestie,

3. Sentimente senzuale,

4. Manifestări fiziologice.

Semnificatia acestora o vom prezenta mai târziu.

Redăm mai jos o scurtă analiză stiintifică privind stigmatele în general, cu date specifice legate de extazul si vedeniile Francisc, asa cum apar ele în lucrarea Fioretti, ceea ce ne va ajuta să întelegem temeiul vedeniilor, precum si o descriere a fenomenului.

Stigmatele lui Francisc din Assisi, datorate vedeniilor sale, sunt urmare a unei anumite rugăciuni. Este vorba de o rugăciune puternică prin care acesta cerea să simtă si el patimile lui Hristos, în trupul si în sufletul său. În rugăciunea sa, Francisc dorea să aibă parte de acele suferinte nu numai în sufletul său, ci si în trupul său. Astfel, predându-se pe sine unei rugăciuni extatice, el nu renunta la trup, ci chema asupra-i niste simtăminte pământesti, adică trupesti – cu alte cuvinte o suferintă fizică.

Rugăciunea lui Francisc nu a rămas fără răspuns. Cronicile spun că “Francisc s-a simtit cu totul transformat în Hristos”. Această preschimbare nu era numai în duh, ci si în trup; nu numai la nivelul simtămintelor duhovnicesti si psihologice, ci si la nivelul celor trupesti. Cum se petrecea de fapt vedenia?

Întâi de toate, într-un fel destul de neasteptat pentru el, Francisc văzu ceva pe care l-a zugrăvit ca minunat: un serafim cu sase aripi, asemenea celui înfătisat de Prorocul Isaia, coborându-se din cer la el. (Întâia parte a vedeniei). Apoi, după ce serafimul se apropie, Francisc, însetat după Iisus si simtindu-se “transformat în Hristos”, începu să-l vadă pe Hristos în serafim, pironit pe o cruce. Potrivit cronicarului, “acest serafim veni asa de aproape de sfânt, încât Francisc putu zări deslusit pe serafim chipul Celui răstignit”. (A doua parte a vedeniei). Francisc recunoscu chipul lui Hristos în serafim atunci când Acesta se coborî la el. [9] Atunci simti patimile lui Hristos pe trupul său, dorinta lui de a le simti fiind împlinită. (A treia parte a vedeniei). Începură apoi să apară stigmate pe trupul său. Se părea că rugăciunea lui înfocată si stăruitoare primea în cele din urmă răspuns. (A patra parte a vedeniei).

Complexitatea uimitoare a vedeniei lui Francisc este ceva deosebit. Peste vedenia de început a serafimului care, aparent, se pogora din cer la Francisc, începe să apară o altă imagine – cea după care înseta cel mai mult Francisc, anume imaginea lui Hristos cel răstignit. Felul în care se desfăsoară aceste vedenii ne lasă sentimentul că cea dintâi vedenie (cea a serafimului), atât de bruscă si neasteptată, depăsea hotarele închipuirii lui Francisc care dorea să-l vadă pe Hristos cel răstignit si să simtă pătimirile Lui. În felul acesta, putem întelege cum a reusit o conceptie atât de complexă – cuprinzând ambele vedenii, ambele chipuri, serafimul si Hristos – să-si găsească loc în starea de constientă a lui Francisc.

Experienta lui Francisc din Assisi este deosebită si de un mare interes pentru crestinii ortodocsi, deoarece, asa cum am arătat mai sus, nu întâlnim nimic de felul acesta în traditia Bisericii Ortodoxe, cu lungul ei sir de nevoitori, si nici în istoria trăirilor mistice. De fapt, toate lucrurile de care a avut parte Francisc prin stigmatele sale reprezintă chiar acele manifestări împotriva cărora ne-au prevenit, în repetate rânduri, Părintii Bisericii! [...]

vezi continuarea AICI.

Fratilor, ati trecut cu vederea un lucru foarte important, pe care il trec multi cu vederea sau le scapa, anume faptul ca Sinodul BOR este singurul sinod din Ortodoxie care a acceptat oficial Acordul de la Balamand (iata ce spunea mai sus Sf. Chinotita: «ca nu a fost acceptat de nici o Biserica Ortodoxa, mai putin Biserica Romaniei») si nu stim sa-l fi renegat pana acum. Credeti ca intamplator Papa a venit prima data intr-o tara majoritar ortodoxa la noi, in Romania, in 1999?
Noua, romanilor, ni se reproseaza de catre multi din Bisericile Ortodoxe semnarea (unilaterala) a acestui document. De el stiu catolicii, stiu, cu durere, si parintii athoniti sau cei din alte Biserici Ortodoxe, la noi, insa, ne facem ca nu stim – desi, cu perfidie, teologia lui se preda tinerilor seminaristi si studenti teologi (carora li se spune ca Sindoul a recunoscut „Tainele” romano-catolice ) si, uneori, chiar pe fata, se aduce aminte de Balamand (si, desigur, in stil „traditional”, li se inchide gura studentilor cu „sfanta ascultare”). Asa s-a ajuns sa se spuna in facultatea de Teologie din Bucuresti, de catre un preot profesor (sa-i dam numele? nu-i greu de gasit!), ca la 1054 nu a fost schisma, ci ca e vorba doar de niste neintelegeri (eu sunt de acord ca nu a fost schisma, ci a fost mult MAI MULT decat atat, insa procesul a fost mai complex decat simplul 1054 si a culminat cu cruciada a IV-a din 1204; ideea ca la 1054 si mai apoi a fost DOAR o schisma este acreditata tot de istoricii catolici si a fost preluata fara discernamant de istoricii nostri. De ce? Pentru ca dintr-un punct de vedere papist, ortodocsii nu au erezii [pentru ca nu au introdus vreo invatatura noua, pe care sa nu o fi avut si Apusul macar in primele secole], ci doar nu se supun Papei, si, deci, sunt schismatici si, la limita, au si har si sfinti [nu intru acum in nuantari legate de conflictele ulterioare, isihaste; sa nu uitam ca papistii sunt atat de aberanti incat, in urma inventarii uniatismului, pe de-o parte il considerau mare eretic pe Sf. Grigorie Palamas, pe de alta parte erau nevoiti sa accepte la greco-catolici sarbatorirea lui ca sfant in Duminica a II-a din Postul Mare pentru ca le promisesera ca nu le vor schimba calendarul liturgic daca intra sub Papa!!! - inca o dovada a ereziei papiste, a ideii ca daca esti sub Papa te mantui, fara sa mai conteze ce altceva exact crezi]. Deci, pentru ei, 1054 inseamna doar schisma. Noi, insa, ii consideram eretici, pentru filioquismul si papo-cezarismul lor si pentru multe altele). Terminologia aceasta a patruns si in programa oficiala de la ora ortodoxa de Religie, in liceu, unde, la clasa a XI-a, in cadrul orelor dedicate istoriei crestinismului (Capitolul VI. Religiile lumii), o lectie se numeste nici mai mult nici mai putin decat „Neintelegerile de la 1054”!!!! Puteti verifica! La fel li se preda studentilor la Teologie (unde mai sunt invatati si chiar, uneori, de catre unii, persecutati daca nu primesc invatatura ca la Ierusalim de Pastele Ortodox nu se pogoara nicio lumina). Mai mult, un alt preot profesor (studiat pe la nemtzi) care este si mai sus pus, invata la orele specifice, ca „Biserica” Romano-Catolica nu ar fi nici erezie, nici macar schisma, ci doar „adunare ilicita” si ca, de aceea, conform Canonului 1 al Sf. Vasile cel Mare, ar avea preotie lucratoare, har, Taine. Si studentii, in marea lor majoritate, asculta cu gura cascata, fara sa-si puna problema ca ar fi altfel!
Va dati seama ca bietii heterodocsi sunt intariti in inselarea lor de faptul ca s-au semnat aceste acorduri de catre „ortodocsi”. Se va cere ortodocsilor ecumenisti sangele lor la Judecata de Apoi, pentru ca aceia vor spune: Cum, Doamne, noi sa fi fost in inselare si erezie si departe de Tine, de vreme ce ortodocsii insisi ne-au invatat ca este bine unde suntem, ca suntem si noi Biserica alaturi de ei, ca avem botez si alte Taine valide, ca nu este nevoie sa intram sacramental in Biserica Ortodoxa – noi, care si citeam cu drag paterice cu sfinti ortodocsi si practicam si rugaciunea inimii? Cum sa inteleaga (in acest context) mai ales un protestant, care are indeobste constiinta eclesiologica diluata, ca nu este de ajuns sa aiba un doctorat in patrologie ortodoxa si sa vina si pe la ortodocsi la Liturghie (IPS Serafim se lauda odata in fata unor ascoristi ca pe unul ca acesta il si pune sa citeasca in strana, la slujbele ortodoxe; si adauga si ca asa ceva nu pot intelege calugarii limitati de la noi; iar cand cineva i-a spus ca citirea la strana este deja slujire liturgica si ca, in mod normal, ar trebui facuta de un citet, deci membru al clerului ortodox inferior, iar in lipsa unui citet hirotesit, prin iconomie, de un laic ortodox, dar nicidecum de un heterodox, tare nu i-a placut…) pentru a se mantui, ci ca trebuie sa intre SACRAMENTAL, prin initierea mistagogica a Tainelor, in Trupul lui Hristos care este Biserica? Imi marturisea candva cineva din Sf. Munte, om care fusese protestant, ca mergea de multi ani la ortodocsi, insa in stilul descris mai sus. Si nimeni nu-i zicea nimic, nimeni nu-i zicea ca nu este in Biserica si ca-si risca mantuirea (nu am inteles daca era primit sau nu la potir). Iar pana nu a dat de un ortodox pe care mediile acelea l-ar fi acuzat de „fundamentalism”, dar care i-a spus cu verticalitate ca nu este in Biserica pana nu intra in mod scramental, el nu si-a dat seama ca are o problema. Dupa aceea, insa, a actionat in consecinta si a devenit ortodox in chip propriu.

IATA PE LARG UN CITAT CHEIE DIN PROTESTUL SF. CHINOTITE, CARE EXPLICA MULTE:
«Si cum putem atunci primi urmatoarea declaratie din discursul vostru: „Intrucat fiecare dintre Biserici o recunoaste pe cealalta ca fiind depozitara a harului divin, capabila de a darui mantuire, … incercarea de a rupe credinciosi de la una si a-i adauga la cealalta este cu neputinta”? Am incetat deci sa credem ca doar Biserica Ortodoxa constituie Una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca Biserica? Ne intoarcem la eclesiologia neortodoxa a documentului de la Balamand, de care Voi insiva ati recunoscut in fata ziaristilor austrieci, ca nu a fost acceptat de nici o Biserica Ortodoxa, mai putin Biserica Romaniei, si care, precum stiti, a fost condamnat sinodal de catre Biserica Greciei si respins de catre Sfanta noastra Comunitate si de catre multi episcopi si teologi ca fiind neortodox? Dar chiar daca cineva ar interpreta declaratia de mai sus ca fiind impotriva prozelitismului Romei prin Uniatism, formularea sa neaga Bisericii Ortodoxe dreptul de a se considera pe sine singura Biserica adevarata.»

Fratilor, trebuie declarat razboi serios si tenace Acordului de la Balamand, semnat, UNILATERAL de BOR (din care, cu durere, facem parte…)! Ar trebui ca parinti mari ramasi in viata, precum parintele Justin Parvu, sa puna problema in discutie, sa se mobilizeze lumea serios (fara isterii), mai serios decat in cazul pasapoartelor. Ce folos daca lumea nu ia documente cu cip, dar ajunge sa creada asa cum a semnat sinodul BOR? Stiti ca la Viena acum cativa ani, in cadrul saptamanii comune de rugaciune, ortodocsii au recitat crezul cu Filioque si cand o ortodoxa a ripostat un teolog roman de pe acolo i-a zis sa se linisteasca pentru ca nu este nimic grav? Am avut o discutie cu un teolog care a absolvit la Oradea si care s-a dus in strainatate (nu spun unde, insa este vorba de un loc destul de izolat, o insula unde nu exista biserici ortodoxe). Si l-am intrebat daca mai merge la biserica si mi-a zis: cum sa nu, ma duc la misa la catolici. I-am explicat ca nu este corect si ca Sf. Parinti invata altfel. Se pare ca a ramas tulburat de cele spuse de mine, astfel incat mi-a scris peste cateva zile ca a inceput sa caute care este adevarul si, in primul rand, a intrebat pe preotul profesor care i-a condus lucrarea de licenta, un parinte tare de treaba si duhovnicesc (asa il descria el…). Iar preotul profesor stiti ce i-a raspuns? Ca nu-i nicio problema si ca sa mearga in continuare linistit si sa nu bage in seama ce am zis eu, ca nu stiu ce vorbesc, pentru ca Sinodul a semnat documentele cutare si cutare de recunoastere. Asemanator am patit cu cineva din Franta, care apoi aproape ma ocara pentru ca i-am spus ca Biserica Ortodoxa nu este de acord cu asemenea practici. S-a dus si a intrebat la cei de sus, de la centru, si i s-a raspuns „documentat” (cu anii si acordurile semnate – cum spunea el) ca cei care sustin altfel sunt niste aberanti (evident, fanatici). Eu nu am mai insistat, pentru ca mi-am dat seama cu durere ca nu am cu cine, de vreme ce in Apus este tare la moda sa se vorbeasca de patristica, fara insa, sa se urmeze Parintilor cu adevarat. Si asa se petrece si la noi: un alt mare preot profesor de la Bucuresti (va dati seama ce se poate petrece in facultatile din Apusul tarii, daca la Bucuresti se spun asemenea lucruri), cand a fost intrebat, intr-o problema legata de ecumenism, daca este constient ca Sf. Parinti invata ALTFEL decat spunea el, ar fi raspuns: DA, STIU CA PARINTII INVATA ALTFEL, CA SUNT MAI INTRANSIGENTI, INSA PE NOI BUNUL SIMT NE INVATA SA FACEM ALTFEL. Iata inca un idol al teologiei moderne corecte politic: bunul simt!… Va doresc, pe de-o parte pace tuturor, si, pe de alta parte, nelinistea cea buna, despre care vorbeste par. Paisie Aghioritul! Rugati-va si pentru mine si iertati daca am gresit cu ceva!

Foarte interesant este si raspunsul celor de la razbointrucuvant:

@MM:

Nu am trecut cu vederea, pentru ca… totusi nu am dat orbeste textele, ci le-am prelucrat/editat, asa cum facem cu tot ce apare la noi pe site.

Problemele pe care le pui sunt grave si serioase. In treacat fie spus, poate ai remarcat, totusi, acest text, pentru noi surprinzator, avand in vedere ca a aparut in Lumina: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/10/01/filioque-denaturare-a-dogmei-sfintei-treimi-ce-implica-papismul-concluzia-unui-studiu-publicat-in-cotidianul-lumina/

Contrazice exact teza ca schisma a fost o ”neintelegere”.

In nota noastra am precizat ca exista, totusi, si o alta catolicizare de care se face foarte putina vorbire, desi afecteaza foarte mult si vizibil Biserica. O catolicizare care nu se regaseste la nivelul dogmei, ci la nivelul intelegerii, al practicii, al modului in care este transformata patriarhia (ca institutie) si episcopia. Oare despre acest lucru nu s-ar cuveni sa vorbim, sa problematizam? Sa punem nelinistea cea buna? Nu se vad deja roadele acestei ”catolicizari” insidioase si perfide, nu se vede timorarea preotilor mai ales din eparhia lui PF? Ba chiar am spune ca o astfel de ”catolicizare” e mai perfida si mai periculoasa decat un acord, grav ce-i drept, semnat dar neinsusit de pleroma, care nu a avut consecinte decisive la nivel de dogma. Mai ales ca e mai veche si incepe din secolele trecute, sub influenta duhului apusean si a perioadei pasoptiste-cuziste.

In ceea ce priveste Acordul de la Balamand, noi vom mai reveni, cu ajutorul Domnului, asupra subiectului si vom semnala atunci mai clar, mai evident, problema semnarii sale de BOR si celelalte lucruri precizate de fratia ta in comentariul de mai sus. Cu amendamentul ca asta nu inseamna nimic la nivelul plinatatii harului Bisericii. Nu vad de ce am spune ca facem parte cu ”durere” din BOR. E ca si cum am spune ca facem parte ”cu durere” din Trupul lui Hristos. Facem parte cu bucurie, ca e Hristos, cu durere ca suntem pacatosi si nevrednici de acest har, asa poate ca da, merge… Deci aici credem ca gresesti. BOR, aflata, de altfel, in comuniune cu BO Universala, este biserica deplina si …atat. Putem spune, in schimb, ca avem durere ca a fost semnat acordul cu Balamand. Da, si durere ca si alte biserici ortodoxe au facut propriile lor compromisuri, au practicile lor pe care daca le compari cu canoanele te iei cu mainile de cap, iar cel mai grav compromis dintre toate a fost ridicarea anatemelor, ca practic de acolo incepe.

Acum, revenind la subiect, te rugam, daca poti, sa aduci si citate din respectivul capitol al manualului de religie – e o chestiune foarte serioasa si vrem sa o semnalam cum se cuvine, nu doar de verificare, ci de atentionare publica aici. In ceea ce priveste o campanie, stii si fratia ta starea ortodoxiei ”luptatoare”. Noi vom face ce putem, asa cum am inceput si cu amendamentele mentionate. Si mai e ceva: totusi nu e bine sa transformam intr-un cal de bataie subiectul, si nici tratat intr-o cheie lemnoasa si strict teoretica, militanta. Campanii si ”razboaie” in spatul ortodox autohton am mai vazut, si am vazut si roadele lor. Cea mai buna campanie ar fi sa punem inceput bun pocaintei, adica sa constientizam pe cei din Biserica nu doar asupra problemei x sau y, ci asupra intregului nor de probleme care sta deasupra noastra, atarnand de glasul unei trambite ca sa ni se pravale peste cap, zdrobindu-ne. Poate daca am incepe asa campaniile, ar aduce alte roade.. Zicem si noi…

Dogma Bisericii nu este o raţionalizare abstractă, un exerciţiu gratuit al gândirii omeneşti, ci un adevăr întrupat, deviaţiile doctrinare soldându-se cu consecinţe acute în viaţa practică a Bisericii. Maniera cum Biserica percepe triadologia se oglindeşte în eclesiologie. Filioque, după mărturia lui Kallistos Ware, “nu numai că distruge echilibrul între cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, ci duce de asemenea la o greşită înţelegere a lucrării Duhului în lume şi încurajează o doctrină falsă despre Biserică”.

• Vezi la razbointrucuvant.ro continuarea.

Sursa: David Bradshaw – Metafizica energiilor divine şi schisma Bisericii, editura Ecclesiast, 2011, traducere de Dragoş Dâscă şi protos. Vasile Bîrzu

Este limpede că abisul care îl separă pe Augustin de tradiţia răsăriteană este imens. Acest abis al deosebirilor implică chestiuni fundamentale precum natura fiinţei, simplitatea lui Dumnezeu, inteligibilitatea lui Dumnezeu şi ţelul suprem al existenţei omului. Probabil, lucrul cel mai remarcabil este că presupunerile augustiniene pe care le-am schiţat în subcapitolul anterior au ajuns să domine Apusul, în timp ce în Răsărit nu au avut nici o influenţă şi, totuşi, pentru aproape o mie de ani, nici o parte nu a recunoscut ceea ce se petrecuse. În schimb, controversa dintre ele s-a centrat pe chestiuni relativ periferice precum filioque şi rolul papalităţii. Când, într-un târziu, s-a admis existenţa unor deosebiri filozofice fundamentale, aceasta s-a petrecut într-un climat marcat de ostilitate reciprocă. Procesul a început cu o controversă locală între bizantini. Că această controversă a fost de fapt o confruntare între teoriile metafizice augustiniene despre fiinţa divină şi teologia apofatică a Răsăritului, a devenit limpede doar în ultimii ani, pe măsură ce cercetătorii au clarificat motivaţiile ambelor părţi.

Neiscusitul reprezentant al Apusului în această dispută a fost Varlaam din Calabria, un monah ortodox care a îmbinat anumite elemente din gândirea augustiniană şi le-a încorporat în propria sa teologie marcată de particularism. Din nefericire nu ştim mai mult despre educaţia şi viaţa lui Varlaam. A părăsit Constantinopolul ajungând în Calabria în jurul anului 13301. Aici, el a devenit faimos datorită erudiţiei sale şi a ajuns în anturajul celor de la curtea imperială. Între 1335 şi 1337 a scris o serie de Tratate antilatine atacând filioque folosind diferite argumente tradiţionale, dar şi unul nou, cum că nu este posibilă nici o demonstraţie apodictică a vreunei afirmaţii despre Treime. Aceasta a fost o concepţie preluată de Varlaam din Sfântul Dionisie Areopagitul. În ciuda acestei teme, aceste tratate nu dovedesc prea mare familiaritate cu teologia latină contemporană; de exemplu, se pare că Varlaam cunoştea argumentele lui Toma d’Aquino în favoarea lui filioque doar dintr-o sursă secundară2. În 1339 a fost trimis de împărat ca emisar la curtea papală din Avignon iar aici, fără îndoială, el a studiat mai mult. Ca urmare a respingerii concepţiilor sale la Constantinopol, s-a mutat în 1341 în Franţa, unde, în cele din urmă, a primit romano-catolicismul.

Evenimentele care ne preocupă pe noi au debutat în 1337, când Varlaam a început un atac împotriva metodelor de rugăciune practicate de monahii Muntelui Athos cunoscuţi sub numele de isihaşti (de la hesychia, tăcere). Termenul în sine de „isihast” nu era nou; pustnicii erau cunoscuţi ca isihaşti din veacul al IV-lea. Ce era nou, şi lucrul care a şi stârnit mânia lui Varlaam, era întrebuinţarea unei anumite metode corporale în rugăciune. Metoda isihastă consta în a sta pe scaun cu capul plecat astfel încât să se poată privi locul inimii, respirând încet şi, pe cât posibil, cât mai puţin adânc. Cu atenţia astfel concentrată, monahul recita în sincronie cu respiraţia Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”3. Scopul acestor exerciţii era de „a aduce mintea (nous) înapoi în inimă” astfel încât rugăciunea era actul săvârşit de persoana întreagă şi nerisipită. Nichifor Isihastul, unul din cei mai timpurii învăţători isihaşti, oferă următoarele indicaţii:

„[Tu deci şezând şi] adunându-ţi mintea, împinge-o şi sileşte-o pe calea nărilor pe care intră aerul în inimă, să coboare împreună cu aerul inspirat în inimă… Şi precum un bărbat oarecare fiind în călătorie plecat de la casa sa, când se întoarce nu mai ştie ce să facă de bucurie că s-a învrednicit să se întâlnească cu copiii şi cu nevasta, aşa şi mintea când se întâlneşte cu sufletul se umple de o bucurie şi veselie de negrăit… Dar trebuie să ştii şi aceasta că, ajungând mintea acolo, nu trebuie să tacă şi să stea după aceea degeaba. Ci să aibă ca lucru şi îndeletnicire neîncetată rugăciunea: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!». Să nu mai contenească niciodată din aceasta. Căci aceasta, ţinând mintea neîmprăştiată, o face să nu poată fi prinsă şi atinsă de momelile vrăjmaşului şi o ridică la dragostea şi dorul dumnezeiesc în fiecare zi”4.

Un alt învăţător timpuriu al isihasmului, Sfântul Grigorie Sinaitul, scrie: „Înfrânează-ţi şi mişcarea plămânilor, ca să nu răsufli în voie, căci suflarea plămânilor, care porneşte de la inimă, întunecă mintea şi risipeşte cugetarea, răpind-o de acolo”5. După cum arată aceste pasaje, pentru isihaşti, „atragerea minţii în inimă” era un proces atât corporal cât şi mental. Aparent, isihaştii nu făceau asemenea deosebiri. Pentru ei, intelectul şi inima sunt facultăţi omogene, integrale, fiecare conţinând trăsături pe care noi le deosebim ca mentale şi fizice.

Atunci când isihaştii vorbesc de aducerea minţii în inimă, ei se gândesc nu doar la dobândirea unei stări mentale de linişte şi concentrare, ci la o transformare care afectează întreaga fiinţă a persoanei. Un semn al acestei intensităţi este că Rugăciunea lui Iisus devine, în cele din urmă, atât de mult parte a celui care se roagă, încât nu mai este nevoie de atenţie conştientă. Devine „singură lucrătoare” precum bătaia inimii şi ritmul firesc al respiraţiei. Grigorie Sinaitul vorbeşte despre această schimbare ca despre o energie (e)ne/rgeia) a Duhului Sfânt dat la Botez:

„În două feluri poate fi aflată lucrarea [energia] Duhului, pe care am primit-o mai înainte în chip tainic prin Botez. Întâi, cum zice Sfântul Marcu, darul se descoperă, vorbind în general, prin lucrarea poruncilor, cu multă osteneală şi cu vremea. Cu cât lucrăm mai mult poruncile, cu atât darul îşi face mai luminoase razele sale în noi. Apoi, se arată prin chemarea neîncetată şi cu luare aminte conştientă a Domnului Iisus, adică prin pomenirea lui Dumnezeu, întru ascultare… Pentru că rugăciunea este la începători lucrarea înţelegătoare [noetică] pururea în mişcare (a)eiki/nhtoj e)ne/rgeia noera\) a Sfântului Duh”6.

Ideea că harul dat tainic (mustikw=j) la Botez devine actual sau lucrător (e)nergw=j) prin ascultare este proeminentă în Sfântul Marcu Ascetul, un autor din veacul al V-lea la care Grigorie face aici aluzie7. Grigorie o adaptează isihasmului adăugând precizarea că energia divină dată la Botez este arătată, nu doar prin ascultare, ci şi prin rugăciune8. Într-adevăr, rugăciunea este această energie, „lucrarea înţelegătoare [noetică] pururea în mişcare a Duhului Sfânt”. Această afirmaţie dobândeşte mai multă importanţă dacă ne amintim că în tradiţia răsăriteană energia divină nu este pur şi simplu activitatea lui Dumnezeu ad extra, ci Dumnezeu Care Se arată. Probabil, din acest motiv Grigorie vorbeşte în altă parte despre rugăciune, numind-o atât energia divină, cât şi Dumnezeu Însuşi: „Rugăciunea este… arătarea Botezului… harul lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu, mai bine zis începătura înţelepciunii de sine a lui Dumnezeu [obârşia Înţelepciunii adevărate şi desăvârşite], arătarea lui Dumnezeu, lucru al pustnicilor, petrecerea isihaştilor, prilej de liniştire, dovada vieţuirii îngereşti. Şi la ce să le mai spunem pe toate? Rugăciunea este Dumnezeu care lucrează toate în toate”9. Oricât de extravagante ar putea să pară aceste expresii ele nu fac decât, cel mult, să reafirme canonul fundamental că în rugăciune, ca în orice lucrare bună, Dumnezeu iese în afară către Dumnezeu10.

Un alt punct în care Grigorie construieşte pe tradiţia anterioară este credinţa sa în lumina necreată. Deşi el este reticent în privinţa acestui subiect şi avertizează frecvent împotriva celor ce caută vederi sau viziuni de dragul lor, el spune suficient de multe pentru a arăta că practica isihasmului era însoţită de o trăire extraordinară a luminii. Mintea care este curăţită prin ascultare „îşi scufundă înţelegerea în lumină, făcându-se lumină”; în rugăciune „mintea se face atunci nematerială şi luminoasă, lipindu-se de Dumnezeu într-un chip negrăit”; se bucură de o „vedere duhovnicească a luminii ipostatice”, o lumină care poate fi cunoscută ca venind de la Dumnezeu prin lucrarea ei11. Deşi unele pasaje ar putea fi interpretate metaforic, referinţele la lumină ca lucrătoare şi capabilă de a favoriza unirea cu Dumnezeu, sugerează o lectură mai atentă, una făcută cu gândul la înţelegerea realistă a luminii divine care se găseşte la Sfântul Simeon Noul Teolog.

Cât de mult a înţeles Varlaam din isihasm este un subiect deschis discuţiei. Cunoaşterea sa era aparent limitată la cărţile lui Nichifor şi la discuţiile cu monahii din Tesalonic care pretindeau că sunt isihaşti. Nu se poate şti cine anume erau acei monahi şi ce au spus cu adevărat, dar Varlaam a reacţionat cu indignare faţă de ceea ce el considera ca fiind o nerozie blasfemiatoare.

„Ei mi-au spus despre învăţăturile lor despre despărţirile şi reunirile minunate ale intelectului cu sufletul, despre amestecul demonilor cu sufletul, despre diferitele tipuri de lumini roşii şi albe, despre anumite ieşiri şi intrări noetice prin nări coroborate cu respiraţia, despre anumite feluri de palpitaţii care se petrec în jurul buricului, şi, în sfârşit, despre unirea Domnului nostru cu sufletul, care se petrece în buric într-un mod perceput de simţuri cu deplina certitudine a inimii”12.

Orice răstălmăciri pot fi aici, ceea ce se află la baza indignării lui Varlaam este o obiecţie de principiu faţă de folosirea trupului în rugăciune. Pentru Varlaam, ca şi pentru Evagrie şi Sfântul Dionisie Areopagitul, de vreme ce Dumnezeu este dincolo de fiinţă, nu se poate ajunge la El decât prin curăţirea minţii de orice concept. Varlaam interpretează aceasta în sensul că, în loc să se caute atragerea minţii în inimă, ar trebui să se caute, mai degrabă, depăşirea simţurilor şi a trupului într-o stare de „necunoaştere absolută”13. De asemenea, el respinge veridicitatea mărturiei monahilor cum că ei conştientizează trupeşte prezenţa divină şi că văd lumina necreată. În opinia sa, singurul lucru necreat este fiinţa divină14. El îi acuză pe isihaşti pentru faptul că, pretinzând că văd lumina necreată ei, de fapt, pretind cu îndrăzneală şi lipsă de evlavie că privesc fiinţa divină15.

Concepţiile lui Varlaam sunt atât de diferite de specificul gândirii răsăritene, încât problema originii lor a provocat numeroase discuţii16. Este firesc să existe suspiciunea că Varlaam, calabrez fiind, primise o educaţie scolastică. Nu pot fi trecute cu vederea afinităţile sale apusene care reies din insistenţa sa asupra faptului că doar fiinţa divină este necreată; de asemenea, este interesant faptul că el a vizitat curtea papală la Avignon în 1339, la doar 3 ani după ce papa Benedict a emis o bulă, Benedictus Deus, în care susţinea că fericiţii văd fiinţa divină imediat după moarte. Însă, aşa cum am amintit, Tratatele sale antilatine dovedesc o cunoaştere superficială a scolasticii, iar liniile principale ale discuţiei fuseseră deja stabilite înainte de vizita sa la Avignon. O sursă mai probabilă decât autorii contemporani apuseni este De Trinitate al lui Augustin pe care Varlaam l-a citit în traducerea lui Maximus Planudes17. Am văzut rolul decisiv al lui Augustin în dezvoltarea concepţiei conform căreia o teofanie trebui să fie ori o apariţie a fiinţei divine, ori o creatură. Exact aceeaşi dihotomie inspiră reacţia lui Varlaam împotriva isihaştilor. Pare foarte probabil ca Varlaam să fi împărtăşit, de asemenea, justificarea filozofică ce stă la baza teoriei lui Augustin, anume conceptul augustinian al simplităţii divine. Cu siguranţă acest concept îi era cunoscut de vreme ce joacă un rol major în De Trinitate.

Astfel, Varlaam a fost primul care a recunoscut opoziţia fundamentală dintre teologia augustiniană a fiinţei divine şi teologia isihastă a luminii necreate. Este adevărat că, probabil, el ar fi respins orice caracterizare a sa ca fiind augustinian, preferând să-şi justifice poziţia, cel puţin din motive publice, doar prin apelul la Dionisie. Însă, din punctul de vedere al chestiunilor filozofice fundamentale, aceasta nu era decât o particularitate personală. Indiferent de cum s-a ajuns aici, problema era, în sfârşit, supusă dezbaterii.

1 Pentru detalii în această privinţă şi pentru alte informaţi istorice vezi John Meyendorff, A Study of Gregory Palamas, Second edition (New York, 1974). Deşi lucrarea lui Meyendorff rămâne esenţială, încercarea sa de a-l asocia pe Varlaam cu „spiritul Renaşterii italiene” (42) nu a fost unanim acceptată.

2 Tratatele au rămas nepublicate, dar vezi expunerea detaliată din Robert Sinkewicz, „The Doctrine of the Knowledge of God in the Early Writings of Barlaam the Calabrian”, Medieval Studies 44 (1982), pp. 181-242.

3 Vezi Kallistos Ware, „Praying with the Body: The Hesychast Method and Non-Christian Parallels”, Sobornost 14 (1992), pp. 6-35; pentru discuţia asupra variaţiilor minore, precum forma verbală precisă a rugăciunii şi dacă respiraţia este pregătitoare pentru rugăciune sau (aşa cum a devenit regula) simultană cu aceasta.

4 On Watchfulness and the Guarding of the Heart (PG 147 963B-965A; tr. Philokalia, vol. 4, pp. 205-206) [Nichifor din Singurătate, Cuvânt plin de mult folos despre rugăciune, trezvie şi paza inimi, traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae în Filocalia, vol. 7 (FR 7), EIBMBOR, Bucureşti, 1977, pp. 29-32].

5 On Stilness 2 (PG 150 1316B; tr. Philokalia, vol. 4, 264) [Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre liniştire şi despre cele două feluri ale rugăciunii, traducere de pr. prof. dr. D. Stăniloae în FR 7, pp. 172-173].

6 On the Signs of Grace and Delusion 3 (PG 150 1308A-C; tr. Philokalia, vol. 4, p. 259 [Idem, Despre semnele harului şi ale amăgirii, FR 7, p. 162].

7 Vezi Kallistos Ware, „The Sacrament of Baptism and the Ascetic Life in the Teaching of Mark the Monk”, Studia Patristica 10 (1972), pp. 441-452.

8 Deşi în pasajul citat Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte despre ascultare şi rugăciune ca despre două căi distincte în care energia divină poate fi pusă în act, ele nu sunt cu adevărat distincte, de vreme ce viaţa isihastă este una de strictă ascultare monahală. Vezi, mai departe, Kallistos Ware, „The Jesus Prayer in Saint Gregory of Sinai”, Eastern Churches Review 4 (1972), pp. 9-11.

9 On Commandments and Doctrines 113 (PG 150 1277D-1280A; tr. Philokalia, vol. 4, pp. 237-238) [Idem, Cuvinte felurite despre porunci, dogme, ameninţări şi făgăduinţe, ba şi despre gânduri, patimi şi virtuţi, FR 7, p. 133],

10 Despre rugăciune vezi, mai ales, Romani 8, 15-16, 26-27.

11 On Commandments and Doctrines 23, 116, 118, On Prayer 8 (PG 150 1245D, 1281A, D, 1345A; tr. Philokalia, vol. 4, pp. 216, 239, 240, 286); cf. K. Ware, „Jesus Prayer”, p. 21 [FR 7, pp. 98, 133, 137].

12 Varlaam, Epistola 5 (ed. Schiro, pp. 323-324; tr. K. Ware, „Praying with the Body”, 12). Aluzia la luminile roşii şi albe este explicată în Epistola 3, unde Varlaam spune că monahii vorbeau despre o lumină „care intră în om prin nări şi străbate până la buric; o lumină care, atunci când se măreşte şi se revarsă luminează întreaga cameră, chiar dacă este întuneric; o lumină care este demonică dacă e roşiatică, dar divină dacă este albă” (ed. Schiro, pp. 292-293).

13 Interpretarea intelectualistă a apofatismului dionisian este evidentă în toate Tratatele antilatine ca şi în corespondenţa sa timpurie cu Palama şi Ignatie Isihastul. Vezi paginile citate din Sinkewicz, „Doctrine”, pp. 191, 210-218, pp. 234-236 şi opiniile lui Varlaam aşa cum au fost reţinute de Palama în Triade I.2.6, II.2.11.

14 Vezi Sfântul Grigorie Palama, Triadele III.2.8 şi 23, ca şi desele sale referiri la Varlaam în lucrările sale târzii.

15 Varlaam, Epistola 3 (rezumată în Sinkewicz, „Doctrine”, pp. 228-234); Palamas, Triads II.3.7, 12.

16 Vezi analiza şi referinţele din studiul lui Robert Flogaus, „Palamas and Barlaam revisited: A Reassessment of East and West in the Hesychast Controversy of Fourteenth Century Byzantium”, St. Vladimirʼs Theological Quaterly 42 (1998), pp. 4-8.

17 Acest lucru poate fi demonstrat prin referinţele sale la Augustin din Tratele antilatine; vezi Flogaus, „Palamas and Barlaam”, pp. 10-13. Influenţa lui Augustin asupra lui Varlaam rezultă clar din studiile lui John Romanides „Notes on the Palamite Controversy and Related Topics”, Greek Orthodox Theological Review 6 (1960), pp. 193-202, şi pe Alexander Golitzin, „Dionysius the Areopagite in the Works of Saint Gregory Palamas”, St. Vladimirʼs Theological Quaterly 46 (2002), pp. 189-190.

Scrisoarea catre Patriarhul ecumenic/ 8 decembrie 1993

Dumnezeiestii Sale Prea Fericiri, Patriarhul Ecumenic, Parintele si Stapanul nostru, Chirio Chir Vartolomeu,

Prea Sfinţite Parinte si Stapane:

Unirea Bisericilor sau, mai precis, unirea heterodocsilor cu Biserica noastra cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca este de dorit si de către noi, ca sa se poate implini rugaciunea Domnului, … ca toti una sa fie (Ioan 17:21). În orice caz, intelegem si asteptam potrivit intelegerii Ortodoxe. Precum ne aduce aminte Profesorul Ioannis Romanides, „Hristos se roaga aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale (pe care El o are prin fire de la Tatal) atunci cand vor deveni madulare ale Trupului Sau, Biserica…” Pentru aceasta, de fiecare data cand crestinii heterodocsi ne viziteaza, în vreme ce le oferim dragoste si ospitalitate intru Hristos, suntem constienti cu durere ca suntem despartiti in credinta si, din această pricină, nu putem avea o comuniune ecleziastica.

Schisma, despartirea dintre ortodocsi si ne-calcedonieni, mai intai, si intre ortodocsi si apuseni, mai apoi, reprezinta o drama asupra careia nu trebuie sa pastram tacerea sau nepasarea. In acest context, apreciem, prin urmare, eforturile facute cu frica lui Dumnezeu si potrivit Traditiei Ortodoxe, ce urmăresc o unire ce nu poate avea loc prin tinerea sub tacere sau deprecierea invataturilor Ortodoxe, sau prin ingaduirea invataturilor false ale heterodocsilor, deoarece nu ar fi o unire in Adevar. Si apoi, in cele din urma, nu va fi primita de catre Biserica, nici binecuvantata de Dumnezeu, intrucat, potrivit zicerii patristice, „Un lucru bun nu este bun daca nu este dobandit pe o cale buna.”Dimpotriva, va aduce noi schisme si noi diviziuni si nenorociri asupra deja dezbinatului trup al Ortodoxiei.

Ajunsi aici, am dori sa spunem ca in fata marilor schimbari ce au loc in tinuturile cu o prezenta Ortodoxa, si inaintea atator împrejurări schimbătoare la scara mondiala, Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, cu alte cuvinte cea Ortodoxa, ar trebui sa intareasca unitatea Bisericilor locale si sa se daruiasca ingrijirii madularelor ei îngrozite si intaririi lor duhovnicesti – pe de o parte, si in constiinta ei [ca Una Sfântă Biserică], ar trebui sa sune din trambita puterii şi Harului ei răscumpărător unic, vădindu-l omenirii celei cazute – pe de altă parte.

In acest duh, dupa masura ingaduită de poziţia noastra monahicească, urmarim indeaproape evolutiile in miscarea si dialogurile asa-zis ecumenice. Luam nota ca uneori cuvantul Adevarului este impartit cu dreptate iar, alteori, se fac compromisuri si concesii privind chestiuni importante ale Credintei.

I

Prin urmare, ne-au pricinuit o adanca intristare declaratiile şi actiunile in care s-au angajat reprezentantii Bisericilor Ortodoxe, de nemaiauzit pana astazi si cu totul impotriva sfintei noastre Credinte.

Vom mentiona mai intai cazul Prea-Fericirii Sale [Parthenie], Patriarhul Alexandriei, care, in cel putin doua dăţi, a afirmat ca noi, crestinii, s-ar cuveni sa-l recunoastem pe Mohamed ca proroc. Pana in ziua aceasta, insa, nimeni nu i-a cerut sa coboare [din Tron], si acest teribil de nechibzuit Patriarh continua sa prezideze in Biserica Alexandriei ca si cum nu ar fi nimic in neregula.

In al doilea rand, mentionam cazul Patriarhiei Antiohiei, care, fara o hotarare Pan-Ortodoxa, a purces la comuniunea ecleziastica cu ne-calcedonienii [monofizitii]. Aceasta s-a facut in pofida faptului ca o problema extrem de serioasa nu a fost inca solutionata. Este vorba de neacceptarea de catre cei din urma a Sinoadelor Ecumenice de dupa cel de-al Treilea si, in particular, a celui de-al Patrulea, Sinodul de la Calcedon, care de fapt se constituie într-o temelie de neclintit a Ortodoxiei. Din nefericire, si in acest caz, nu am vazut nici macar un singur protest al celorlalte Biserici Ortodoxe.

Chestiunea de cea mai mare gravitate, insa, este schimbarea inacceptabila a pozitiei Ortodoxe în declaratia comuna din iunie 1993, la Conferinta de la Balamand, a comisiei mixte de dialog intre Romano-catolici si Ortodocsi. Aceasta a adoptat pozitii anti-Ortodoxe, si indeosebi asupra acestui lucru vrem să atragem atentia Prea-Fericirii Voastre. Mai intai, trebuie sa marturisim ca declaratiile pe care Prea Fericirea Voastra le-a facut din vreme in vreme, cum că miscarea Uniata este un obstacol de netrecut in calea continuarii dialogului dintre Ortodocsi si Romano-catolici, ne-au linistit pana acum.

Dar documentul de mai sus [de la Balamand] da impresia ca declaratiile voastre sunt eludate. Mai mult, Unia este amnistiata si este invitata la masa dialogului teologic, in pofida deciziei contrare a celei de Treia Conferinte Pan-Ortodoxe din Rhodos, care cere: „retragerea deplina din tarile Ortodoxe a agentilor Uniati si propagandistilor Vaticanului; incorporarea asa-ziselor Biserici Unite si supunerea lor Bisericii Romei inainte de inceperea dialogului, deoarece Unia si dialogul, in acelasi timp, sunt incompatibile”.

II

Prea Fericirea Voastra, cel mai mare scandal, insa, este pricinuit de pozitiile ecleziologice din document. Ne vom referi aici numai la abaterile fundamentale.

La Paragraful 10 citim:

Biserica Catolica… (care a condus lucrari misionare impotriva Ortodocsilor si) s-a infatisat ca singura careia i s-a incredintat mantuirea. Drept raspuns, Biserica Ortodoxa, la rândul ei, a ajuns sa accepte aceeasi concepţie potrivit careia numai înăuntrul ei poate fi gasita mantuirea. Pentru a asigura mantuirea „fratilor despartiti” s-a ajuns chiar la rebotezarea unor creştini si să se dea uitării anumite cerinte ale libertatii religioase a persoanelor si ale actelor lor de credinta. Acestei perspective i s-a acordat puţină atenţie in acea perioadă.

Ca ortodocsi, nu putem accepta acest punct de vedere. Faptul că Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a inceput sa creada ca detine in mod exclusiv mantuirea nu a fost o reacţie impotriva Uniatismului, ci a crezut aceasta inainte ca Unia sa existe, de pe vremea Schismei, ce a avut loc din pricina dogmelor. Biserica Ortodoxa nu a asteptat venirea Uniei pentru a dobandi constiinta ca este continuatoarea neprihanita a Uneia, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti Biserici a lui Hristos, intrucat a avut dintotdeauna aceasta constiinta de sine, aşa cum a avut si constiinta ca Papalitatea se afla in erezie. Daca nu a folosit termenul de erezie mai des, a fost pentru ca, potrivit Sfantului Marcu al Efesului, „Latinii nu sunt doar schismatici ci si eretici. Insa Biserica a tacut despre aceasta, căci neamul lor este mare si mai puternic decat al nostru… si nu am dorit sa cadem in triumfalism asupra Latinilor ca eretici ci sa primim intoarcerea lor si sa cultivam fratietatea”.

Dar cand Uniatii si agentii Romei s-au dezlantuit asupra noastra, in Rasarit, pentru a face prozelitism printre Ortodocsii aflati in suferinta, indeosebi prin mijloace ilegale, aşa cum fac pana si astazi, Ortodoxia a fost silită sa declare acel adevar, nu cu scopul prozelitismului, ci spre a ocroti turma. Sfantul Fotie a înfăţişat adesea Filioque ca fiind o erezie, si pe cei ce cred in ea ca fiind cacodocsi [rau-credinciosi]. Sfantul Grigorie Palama spunea de apuseanul Varlaam, că atunci cand acesta a venit la Ortodoxie „nu a primit apa sfintitoare de la Biserica noastra… ca sa spele intinaciunea [sa] apuseană”. Sfantul Grigorie il consideră în chip vădit un eretic ce are nevoie de har sfintitor, pentru a veni in Biserica Ortodoxa.

Declaratia din paragraful in discutie aseaza in mod nedrept responsabilitatea asupra Bisericii Ortodoxe, pentru a reduce responsabilitatile Papistasilor. Cand au incalcat Ortodocsii libertatea religioasa a Uniatilor si a Romano-Catolicilor, botezandu-i impotriva vointei lor? Si, daca au existat unele exceptii, Ortodocsii care au semnat documentul de la Balamand uita ca cei care au fost rebotezati impotriva voii erau urmasi ai Ortodocsilor care au fost facuti cu forta Uniati, asa cum s-a petrecut in Polonia, Ucraina si Transilvania. (Vezi Paragraful 11)

In Paragraful 13 citim:

De fapt, indeosebi de cand au inceput Conferintele Pan-Ortodoxe si de la al Doilea Conciliu Vatican, redescoperirea si acordarea valorii cuvenite Bisericii ca comuniune, atat din partea Ortodocsilor cat si a Catolicilor, a schimbat profund perspectivele si, prin urmare, atitudinile. De fiecare parte se recunoaste ca ceea ce Hristos a incredintat Bisericii Sale – profesarea credintei apostolice, participarea in aceleasi sacramente, deasupra tuturor preotia unica celebrand unica jertfa a lui Hristos, succesiunea apostolica a episcopilor – nu poate fi proprietatea exclusiva a uneia dintre Bisericile noastre. In acest context, este clar ca orice forma de rebotezare trebuie evitata.

Noua descoperire a Bisericii drept comuniune de catre Romano-Catolici are, bineinteles, o anume importanta pentru ei, care nu gasesc iesire din dilema ecleziologiei lor totalitare, si, astfel, trebuie sa isi intoarca sistemul de gandire inspre caracterul comun al Bisericii. Astfel, opus unei extreme, cea a totalitarismului, ei asaza o alta, cea a colegialitatii, motivata intotdeauna la acelasi nivel centrat pe om. Biserica Ortodoxa, insa, a avut pururi constiinta ca nu se gaseste intr-o comuniune simpla, ci intr-una teantropica sau o „comuniune de indumnezeire [theosis]”, precum spune Sfantul Grigorie Palama in omilia sa asupra purcederii Duhului Sfant. Mai mult, comuniunea de indumnezeire nu este doar necunoscuta, ci si ireconciliabila cu teologia Romano-Catolica, care respinge [invatatura despre] energiile necreate ale lui Dumnezeu care alcatuiesc si sustin aceasta comuniune.

Date fiind aceste adevaruri, cu mare tristete a trebuit sa confirmam ca aceste paragraf [13] face Biserica Ortodoxa egala celei Romano-Catolice care zace in cacodoxie [credinta gresita]. Grave deosebiri teologice, precum Filioque, primatul si infailibilitatea papala, harul creat etc. primesc amnistie, si este nascocita o unire fara nici un acord in dogma. Astfel sunt dovedite presimtirile ca unirea planuita de Vatican, in care, precum spunea Sfantul Marcu al Efesului,„vointa este manipulata fara de voie” (adica, ortodocsii, care astazi traiesc si sub circumstante ostile etnic si politic si sunt robiti catre neamuri de alte religii), este silita a se petrece fara sa existe o intelegere privind deosebirile de doctrina. Planul este ca unirea sa aibă loc, in pofida deosebirilor, prin recunoasterea reciproca a Tainelor si a succesiunii apostolice a fiecarei Biserici, si aplicarea intercomuniunii, limitata la inceput, iar apoi extinsa. Dupa aceasta, diferentele de doctrina pot fi discutate doar ca pareri teologice.

Dar o data ce unirea are loc, ce rost mai are discutarea deosebirilor teologice? Roma stie ca Ortodocsii nu vor primi niciodata invataturile ei straine. Experienta a dovedit aceasta, in diferitele incercari de unire de pana in prezent. Prin urmare, in pofida deosebirilor, Roma mestesugeste o unire si nadajduieste, dintr-un punct de vedere umanist (asa cum a fost intotdeauna perspectiva ei), ca, fiind elementul mai puternic, cu vremea il va absorbi pe cel mai slab, si anume, Ortodoxia. Parintele Ioannis Romanidis a expus aceasta in articolul sau „Miscarea uniata si ecumenismul popular”, din Marturia Ortodoxa, februarie 1966.

Am dori sa punem urmatoarele intrebari Ortodocsilor care au semnat acest document:

Constituie filioque, primatul si infailibilitatea [papala], purgatoriul, imaculata conceptiune si harul creat, o marturisire apostolica? In pofida tuturor acestora, este cu putinta pentru noi Ortodocsii sa recunoastem drept apostolica credinta si marturisirea Romano-Catolicilor?

Aceste grave abateri teologice ale Romei sunt erezii sau nu?

Daca sunt, asa cum au fost numite de catre Sinoadele si parintii Ortodocsi, nu implica aceasta invaliditatea Tainelor si a succesiunii apostolice a heterodocsilor si a cacodocsilor de acest soi?

Este cu putinta ca plinatatea harului sa existe acolo unde nu se gaseste plinatatea adevarului?

Este cu putinta a-L diferentia pe Hristosul adevarului de Hristosul Tainelor si al succesiunii apostolice?

Succesiunea apostolica a fost mai intai asezata de catre Biserica ca o intarire istorica a pastrarii neintrerupte a adevarului ei. Dar atunci cand adevarul insusi este deformat, ce inteles poate avea o pastrare formala a succesiunii apostolice? Nu au avut adesea marii ereziarhi acest fel de succesiune exterioara? Cum este cu putinta ca si ei sa fie priviti ca purtatori ai Harului?

Si cum este cu putinta ca doua Biserici sa fie socotite „Biserici Surori” nu pentru obarsia lor comuna pre-Schisma, ci pentru asa-zisa lor marturisire, Har sfintitor si preotie comune in pofida marilor lor deosebiri in dogme?

Cine dintre Ortodocsi poate accepta ca adevarat urmas al Apostolilor pe cel infailibil, pe cel cu primatul de autoritate de a stapani asupra intregii Biserici si de a fi conducatorul religios si lumesc al Statului Vatican?

Nu ar fi aceasta o negare a Credintei si a Traditiei Apostolice?

Ori semnatarii acestui document nu stiu ca multi dintre Romano-Catolicii de astazi gem sub piciorul Papei (si sub sistemul sau ecleziologic scolastic si centrat pe om) si doresc sa vina la Ortodoxie?

Cum se poate ca acesti oameni ce sunt chinuiti spiritual si doresc sfantul Botez sa nu fie primiti in Ortodoxie deoarece se presupune ca acelasi Har se gaseste si aici si acolo? Nu ni se cuvine, in acest moment, sa le respectam libertatea religioasa, asa cum cere declaratia de la Balamand cu alta ocazie, si sa le acordam Botezul Ortodox? Ce aparare vom infatisa Domnului daca tinem deoparte plinatatea Harului de la cei ce, dupa ani de chin si de cautare personala, doresc sfantul Botez al Bisericii noastre Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca?

Paragraful 14 al documentului il citeaza pe Papa Ioan Paul II:

„Efortul ecumenic al Bisericilor Surori ale Rasaritului si Apusului, asezat in dialog si rugaciune, este cautarea pentru comuniunea desavarsita si totala, ce nu este nici absorbtie, nici fuziune, ci o intalnire in adevar si dragoste.”

Dar cum este posibila o unire in adevar, cand deosebirile in dogme sunt lasate deoparte si ambele Biserici sunt numite surori in pofida deosebirilor? Adevarul Bisericii este nedespartit intrucat este Insusi Hristos. Dar cand exista deosebiri in dogme, nu poate exista unitate intru Hristos. Din ceea ce stim despre Istoria Bisericii, Bisericile au fost numite Biserici Surori atunci cand tineau aceeasi credinta. Niciodata nu a fost numita Biserica Ortodoxa o sora a oricarei dintre bisericile heterodoxe, indiferent de gradul acestora de heterodoxie sau de cacodoxie.

Ne punem o intrebare fundamentala: este cu putinta ca sincretismul religios si minimalismul doctrinal – produsele secularizarii si umanismului – sa-i fi influentat pe semnatarii ortodocsi ai documentului?

• VEZI MATERIALUL INTEGRAL LA razbointrucuvant.ro: SFANTA CHINOTITA A SFANTULUI MUNTE ATHOS IMPOTRIVA ACORDULUI DE LA BALAMAND SI A EREZIEI “BISERICILOR SURORI”