La invitaţia ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, din cadrul Patriarhiei României, de a aduce sfintele moaşte ale Sfântului Policarp, care se păstrează în Sfânta Mănăstire a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Ampelakiotissa, la Iaşi în România, cu prilejul marelui praznic local al Sfintei Parascheva din Epivata, mi s-a dat prilejul să vizitez pentru a treia oară această Sfântă Mitropolie şi îndeosebi oraşul Iaşi.
Prima dată a fost în anul 2003, când l-am însoţit pe fericitul întru adormire Arhiepiscop al Atenei şi a toată Elada, Hristodulos, în vizita sa irenică, pe când mitropolit al Moldovei era actualul Patriarh Daniel. A doua oară, anul trecut (2010), când împreună cu un grup de pelerini am vrut să cunosc mănăstirile în care a trăit Cuviosul Paisie Velicikovski, acest mare isihast ucrainean; iar a treia oară a fost anul acesta, la praznicul Sfintei Parascheva din Epivata.

Această vizită mi-a dat posibilitatea să privesc mai mult în inima creştinilor ortodocşi români, să văd dragostea lor faţă de Biserică, faţă de Sfânta Parascheva şi faţă de episcopul lor. Hramul Sfintei Parascheva din Epivata este cel mai mare praznic din România şi mii de pelerini vizitează Iaşii pentru a se închina sfintelor ei moaşte.
Mi s-a confirmat că cca. un milion de creştini sărută sfintele moaşte ale Sfintei Parascheva în perioada manifestărilor cultice. Este vorba despre un praznic care mobilizează întregul oraş. Municipalitatea preia sarcina găzduirii multor pelerini, dar şi creştinii din oraş oferă găzduire altor pelerini sau cel puţin le oferă ajutor, ca să le facă plăcută şederea acestora în oraşul lor. Astfel, se dezvoltă prietenii între pelerini, care ţin ani la rând.

Sfânta Parascheva s-a născut în Epivata Traciei, a fost o mare pustnică, ce a trăit după Predania isihastă în rugăciune şi lacrimi, şi cu o mare dragoste faţă de Dumnezeu şi de oameni. Moaştele ei s-au aflat de-a lungul vremurilor la Târnovo – Bulgaria, la Belgrad –Serbia, în Constantinopol şi în cele din urmă la Iaşi; de aceea se şi zice că e o sfântă care uneşte toţi Balcanii. A adormit la începutul veacului al XI-lea d.Hr., la vârsta de doar 27 de ani şi este prăznuită în fiecare an pe 14 octombrie. În timpul manifestărilor praznicale sunt invitaţi arhierei din toate ţările Balcanilor şi în felul acesta se exprimă unitatea creştinilor ortodocşi din zonă.
În fiecare an, la praznicul Sfintei Parascheva, se aduc pentru a onora acest hram şi moaştele unui alt sfânt. Aşa că anul acesta, în urma invitaţiei ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, am adus la Iaşi mâna dreaptă a Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei, un mare Părinte apostolic din Biserica Primară, care a fost considerat Dascăl a toată Asia şi a devenit martir pentru dragostea lui Hristos. Moaştele mâinii lui drepte se păstrează în Sfânta Mănăstire a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Ampelakiotissa.
Astfel, însoţit de Egumenul Sfintei Mănăstiri, Părintele Arhimandrit Policarp şi de predicatorul Sfintei Mitropolii, Părintele Arhimandrit Calinic, am vizitat Iaşul – România, în urma unor anume proceduri necesare. Spre informarea cititorilor revistei Sfintei Mitropolii, voi expune câteva impresii personale din vizita mea de trei zile la Iaşi, atrăgând atenţia asupra câtorva staţii.

1. În avion şi în aeroportul din Bucureşti

Televiziunile din România, cea de stat şi cea bisericească, a Patriarhiei, precum şi radiourile, au anunţat sosirea sfintelor moaşte ale Sfântului Policarp, prezentând în acelaşi timp şi viaţa şi mucenicia lui. Acest lucru a contribuit la mediatizarea vizitei noastre din prima clipă, lucru care ne-a pricinuit o surpriză.

2. „Calea sfinţilor”

Când avionul a aterizat la Iaşi ne aştepta încă o surpriză. În frig şi ploaie, ne aştepta mitropolitul Teofan al Moldovei, însoţit de alţi episcopi şi clerici şi de un cor de psalţi, împreună cu autorităţile oraşului şi mireni. Tineri şi tinere, îmbrăcaţi tradiţional, ţineau daruri simbolice – pâine şi sare, pentru întâmpinarea oficială, după obicei. Emoţionant era faptul că-şi exprimau respectul în ciuda condiţiilor atmosferice dificile.
În continuare, împreună cu clericii, mirenii şi autorităţile oraşului, ne-am îndreptat spre catedrala oraşului, unde, în procesiune, prin mijlocul preoţilor, care erau îmbrăcaţi cu sfintele veşminte şi ţineau făclii aprinse, şi a multor pelerini, am aşezat Sfintele Moaşte ale Sfântului Policarp alături de sfântul trup al Sfintei Parascheva, într-un baldachin special în afara sfintei biserici. O altă surpriză! Zugrăviseră icoane cu Sfântul Policarp şi Sfânta Parascheva împreună şi brodaseră icoanele acestor doi sfinţi. Preoţii, psalţii şi oamenii psalmodiau troparele lor. Peste puţin timp a început procesiunea de seară, numită „calea sfinţilor”. Este vorba de un obicei: să se întâlnească doi sfinţi şi să se facă procesiune cu ei prin oraş, procesiune care ţine circa două ore.
Această procesiune este diferită de procesiunile care se fac în ţara noastră. Nu există fanfare muzicale, nici detaşamente militare, ci premerg şi urmează sfintelor moaşte, clerul şi poporul. Peste o sută de preoţi îmbrăcaţi în veşminte la fel de frumoase şi ţinând lumini aprinse, preoţi care ţineau pe umerii lor Sfintele Moaşte ale Sfintei Parascheva şi ale Sfântului Policarp, mulţi diaconi, zeci de copii paracliseri cu făclii, cu sfeşnice, ripide, steaguri şi cădelniţe mari. Un cor numeros de tineri psalmodiau şi împreună cu ei, tot poporul, troparele sfinţilor în melos bizantin. Din când în când cântau şi în greceşte: Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…, Sfinte Dumnezeule…etc. Au fost mii de oameni la procesiune şi au participat cu multă evlavie şi respect, cântând împreună cu psalţii, în ciuda condiţiilor climaterice urâte şi a frigului. După procesiune a urmat sărutarea de către popor a Sfintelor Moaşte. Aşa cum am menţionat mai sus, după aprecierile celor competenţi, s-au închinat Sfintelor Moaşte circa un milion de credincioşi.
Presa locală a scris că pelerinii care au aşteptat cu răbdare să se închine au ocupat pe lăţimea trotuarului o coadă de 3 km, iar o artistă a amintit că în trecut i-au trebuit 32 de ore, ca să ajungă la raclă şi să sărute Sfintele Moaşte. Poate mi-ar fi părut incredibilă această informaţie, dacă nu m-aş fi convins personal, deoarece în ziua în care am plecat din Iaşi, la 5 dimineaţa, în frig, i-am văzut cu ochii noştri pe pelerini, întinzându-se de pe trotuar pe trotuar şi din pătrat în pătrat, într-un şir de circa 2 km.
Am văzut fiindu-le alături voluntari ai Sfintei Mitropolii, ambulanţe, oameni gata să le ofere apă şi mâncare şi orice altceva le-ar fi trebuit. Ordinea o supravegheau poliţiştii. Este un fenomen pe care nu-l întâlnim cu uşurinţă şi la o astfel de dimensiune în ţara noastră.

3. Manifestări praznicale

Sfânta Mitropolie a Moldovei cu prilejul praznicului Sfintei Parascheva pregăteşte diferite manifestări, pentru ca pelerinii să se folosească şi în general să se facă lucrarea pastorală a Sfintei Mitropolii în cel mai bun mod. Anul acesta au fost programate printre altele trei manifestări importante.
Prima a fost sfinţirea expoziţiei de la muzeul Sfintei Mănăstiri Trei Ierarhi (în biserica în care s-a proclamat revoluţia grecească la anul 1821, de către Alexandru Ipsilanti), în cadrul căreia au fost prezentate vechi sinaxare, cărţi liturgice, icoane şi ediţii ale cărţilor despre Sfânta Parascheva din Epivata. A avut loc prezentarea unei cărţi editate recent, în care sunt expuse minunile pe care le săvârşeşte Sfânta Parascheva şi a fost recitat de către un cunoscut artist-prezentator din ţară, un poem-rugăciune către sfânta, alcătuit de o monahie.
A doua a fost sfinţirea librăriei extinse a Sfintei Mitropolii pentru a pune la dispoziţie obiecte bisericeşti. Este vorba despre o librărie de bun gust, modernă, care deserveşte nevoile bisericeşti din zonă. Sfânta Mitropolie dispune de o editură prin care pune în circulaţie cărţi cu conţinut teologic, bisericesc şi duhovnicesc pentru hrana duhovnicească atât a creştinilor mitropoliei, cât şi ai întregii Românii. Într-o anexă specială erau aşezate şi cărţile mele, de vreme ce până astăzi din cărţile mele au fost traduse în limba română paisprezece.
A treia manifestare a fost sfinţirea unui nou etaj la spitalul Sfintei Mitropolii. În urmă cu câţiva ani, a început funcţionarea Centrului de Diagnostic al Sfintei Mitropolii de către Mitropolitul de atunci al Moldovei şi actualul Patriarh Daniel, care a fost extins în spital cu multe clinici, de toate specializările şi cu două blocuri operatorii, prin grija actualului Mitropolit Teofan. Din tot ce au spus responsabilii, acest spital dispune de 120 de paturi pentru bolnavi. Este un important serviciu al Bisericii pus la dispoziţia poporului ei.
În acest punct ar trebui să mă refer la personalitatea Mitropolitului Teofan al Moldovei, pe care l-am cunoscut cu zece ani în urmă ca mitropolit al Olteniei. Este un cleric deosebit, educat, inteligent, dar îndeosebi sensibil la problemele sociale, plăcut în cuvânt şi cu o mare dragoste faţă de Dumnezeu şi de Biserică. Am văzut modul în care comunică cu lumea, se comportă cu simplitate şi dragoste, lucru de care oamenii au nevoie. Mi-a mărturisit diferite programe pe care le-a implementat şi planurile pe care şi le-a făcut pentru pregătirea viitorilor clerici şi a oamenilor care au intense întrebări duhovniceşti.
Sfânta Mitropolie a Moldovei, prima Mitropolie în Diptice în Patriarhia Română, este destul de mare şi cu multe probleme. Dispune de cca. 1 200 de clerici, 2 000 de monahi şi monahii şi foloseşte pentru lucrarea ei administrativă şi spirituală cca 600 de funcţionari, pe care trebuie să-i şi plătească. Există şcoli bisericeşti, o facultate de teologie şi alte activităţi. Oricine îşi dă seama ce presupune lucrarea pe care trebuie să o facă un arhiereu în această zonă, dar şi poziţia pe care o are în Biserica Locală, pe care o împlineşte cu vrednicie actualul mitropolit.

4. Dumnezeiasca Liturghie de hram în ziua praznicului

Punctul culminant al tuturor manifestărilor din aceste zile a fost săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii în prezenţa a mii de pelerini. Deoarece este vorba despre un praznic pan-românesc, ea a fost transmisă de către Televiziunea Naţională de Stat şi de către diferite posturi de radio. Săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii a avut loc pe o estradă specială în faţa uşilor centrale ale catedralei. Au co-liturghisit cca. douăzeci de arhierei, mulţi preoţi şi diaconi, iar un cor numeros a psalmodiat minunat în stil bizantin.
Pentru că era imposibil ca întregul popor să aibă un contact optic, în toată piaţa catedralei au fost montate ecrane gigant, aşa încât credincioşii prezenţi să poată să vadă cele ce se săvârşeau, act ce demonstrează mulţimea de credincioşi ce a fost prezentă. Uimitor a fost că Dumnezeiasca Liturghie a ţinut trei ore, de la 9 până la 12, şi tot poporul a rămas în picioare, nemişcat şi tăcut, cu mult timp înainte de începerea Dumnezeieştii Liturghii şi a participat cu evlavie pe toată durata ei. Şi ceea ce a fost mai surprinzător: starea vremii a fost foarte dificilă, a fost foarte frig (3o C) şi sufla un vânt rece.
Aşa cum şi altădată constatasem, în România, în astfel de situaţii, modul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii este foarte fastuos, adică arhiereii şi diaconii se îmbracă în veşmintele lor în clădirea Sfintei Mitropolii de lângă catedrală şi procesiunea se îndreaptă spre spaţiul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii. Ierarhii merg prin mijlocul poporului, care le cere binecuvântarea. La fel se întâmplă şi după apolisul Dumnezeieştii Liturghii. Toţi credincioşii prezenţi încearcă să primească binecuvântare, fie sărutând mâinile arhiereilor, fie atingând veşmintele lor, cu credinţa că preotul a intrat în slava lui Dumnezeu şi, prin urmare, şi ei vor să primească o binecuvântare oarecare. La un moment dat a fost nevoie să intervină poliţia, ca să mă desprindă de cordonul pelerinilor care-mi cereau binecuvântare.
Mitropolitul Teofan mi-a cedat locul de onoare, ca să conduc Dumnezeiasca Liturghie şi să vorbesc poporului în legătură cu praznicul. Îmi pregătisem o predică potrivită, dar în cele din urmă, văzându-i pe oameni rugându-se şi cu totul angajaţi, am preferat să-mi schimb subiectul şi să vorbesc din inimă. Astfel, m-am referit în general la viaţa celor doi sfinţi şi, în special, la valoarea şi mesajul teologic pe care-l transmit sfintele moaşte, răspunzând la întrebarea de ce creştinii iubesc moaştele sfinţilor.

5. Omilie la Universitate despre Părintele Ioannis Romanidis

În după-amiaza aceleiaşi zile, adică pe 14 octombrie, ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei programase să cuvântez la universitate cu tema pe care am ales-o: „Teologia empirică la Părintele Ioannis Romanidis”. Părintele Ioannis Romanidis este cunoscut în România, deoarece au fost traduse diferite cărţi ale lui şi deja au prezentat interes şi se traduc cele două volume ale Dogmaticii Empirice, pe care le-am scris. În diferite puncte ale oraşului au fost puse afişe speciale, care anunţau evenimentul.
Omilia a avut loc în sala centrală a Universităţii şi au fost prezenţi aproape toţi profesorii Facultăţii de Teologie, mulţi studenţi şi multă lume. Se umpluseră spaţiul amfiteatrului, balconul şi un alt spaţiu unde se urmărea omilia pe nişte ecrane.

În omilie am prezentat punctele centrale ale învăţăturii Părinţilor Bisericii, aşa cum le prezenta Părintele Ioannis Romanidis şi cum sunt menţionate în Teologia Empirică. În introducere am amintit că teologia Bisericii este cea care este exprimată de Hristos şi de Sfinţi şi este o experienţă, conform cu definiţia pe care o dă Sfântul Grigorie Teologul, că teologii sunt cei care au ajuns la vederea dumnezeiască, după ce mai întâi s-au cercetat pe sine şi şi-au curăţit trupul sau pe scurt cei curăţiţi. În acelaşi timp, există şi teologia ca ştiinţă, cea care analizează învăţătura Părinţilor, manuscrisele, istoria bisericească, cultura, care s-a dezvoltat în Biserică etc. Cea mai importantă însă este teologia ca experienţă.
În continuare, am prezentat pe scurt un scurt rezumat biografic al Părintelui Ioannis Romanidis; m-am referit la centrele unde a studiat teologia ca ştiinţă, la cum a cunoscut teologia ca experienţă şi cum a dat mărturisirea credinţei sale pentru această teologie empirică vie în congrese, universităţi şi oriunde se afla. În continuare, am prezentat elementele de bază ale teologiei empirice, aşa cum o preda, că Dumnezeu se descoperă sfinţilor Săi, în Lumină şi este Lumina cea întreit strălucitoare a unei Dumnezeiri, că l-a creat pe om să trăiască în această Lumină, că omul s-a îndepărtat de Lumina lui Dumnezeu şi s-a întunecat, că profeţii Vechiului Testament au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu în Lumină, dar nu puteau să învingă moartea, că Hristos a venit în lume să-l învingă pe diavol, păcatul şi moartea şi să-l readucă pe om în această stare luminoasă, că în Biserică, prin Sfintele Taine, trecem prin curăţire la luminare şi la îndumnezeire, cu scopul mai îndepărtat, ca atunci când Se va arăta Hristos în Lumină să putem rezista Luminii şi nu focului iadului şi că această experienţă a comuniunii cu Lumina cea întreit strălucitoare a unei Singure Dumnezeiri, sfinţii au formulat-o în dogme şi predania bisericească, constituind aşa-numită civilizaţie romaică etc.
Referatul a provocat interesul ascultătorilor şi s-au formulat multe întrebări care au fost grupate de către preotul profesor moderator în cinci grupe: în prima grupă au intrat cele referitoare la relaţiile dintre minte, inimă şi logică; în a doua despre cum se înţelege trăirea crucii în viaţa duhovnicească; în a treia – care este diferenţa dintre teologia Părintelui Ioannis Romanidis şi teologia Părintelui Antonie Bloom şi a Părintelui John Meyendorff; în a patra despre cât de des trebuie să ne împărtăşim, iar în a cincia despre psihoterapia ortodoxă în comparaţie cu psihoterapiile umaniste.
Referatul împreună cu întrebările au ţinut circa trei ore, iar apoi, preţ de o oră întreagă, s-a format un rând, ca să le semnez cărţile pe care le cumpăraseră. A fost foarte emoţionantă întreaga manifestare, deoarece arăta râvna lor pentru teologia Bisericii, cum această teologie va fi trăită în viaţa noastră personală şi vom dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu. Vorbesc adesea despre astfel de teme la fel de fel de ascultători, însă mi-am dat seama că acest auditoriu nu era unul obişnuit şi simţeam energia şi puterea cu care cei de faţă mă urmăreau. În perioada sejurului meu la Iaşi am acordat interviuri la postul de radio al Mitropoliei şi la posturile de radio de stat.

6. Întoarcerea la Bucureşti

Marea surpriză pe care am trăit-o a fost că la aeroportul din Bucureşti, unde aveam să aşteptăm vreme de două ore zborul de întoarcere la Atena, am întâlnit acolo persoane care fuseseră la Iaşi, care călătoriseră toată noaptea, circa 6 ore, după sfârşitul omiliei, ca să ajungă la aeroportul din Bucureşti şi să-şi ia rămas-bun de la mine. A fost ceva nesperat. Dragostea oamenilor de multe ori te înrobeşte, dar te şi smereşte. Mi s-a dat posibilitatea ca în spaţiul aeroportului, în afara paraclisului să discutăm despre alte teme teologice şi duhovniceşti circa două ore.
M-am emoţionat profund de dragostea oamenilor. Nu suntem vrednici să slujim astfel de oameni binecuvântaţi şi vom da seama în faţa lui Dumnezeu de modul cum abordăm această sete şi dragoste a lor. Nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar şi îmi doresc să răspund acestui mare dar al lui Dumnezeu de a ne fi făcut slujitori ai unui popor atât de binecuvântat.
În general, a fost o călătorie foarte binecuvântată. Experienţa de a călători cu moaştele unui sfânt este cutremurătoare. Moaştele Sfântului Policarp au avut locul lor în avion, li s-a scos bilet pe numele lui şi le-am avut lângă noi. După mărturisirea comună, în aeroportul din Bucureşti, din Sfintele Moaşte a izvorât o puternică bună-mireasmă. De asemenea, a fost o experienţă specială faptul că am cunoscut copii şi roade duhovniceşti ale Sfântului Isihast Paisie Velicikovski şi ale Părintelui Cleopa, care au trăit în acele părţi şi au semănat cuvântul teologiei ortodoxe şi prin urmare au lăsat roade.
Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru darul pe care mi l-a făcut şi îi mulţumesc din inimă ÎPS Mitropolit Teofan al Moldovei, ales frate în Hristos, pentru bucuria pe care mi-a făcut-o.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)

Sursa: http://acvila30.wordpress.com

MEDJUGORJE, DOSARUL UNEI MISTIFICARI

Ioan Butiurca

La un sfert de secol dupa ce a devenit unul dintre cele mai faimoase centre de pelerinaj din intreaga lume, Medjugorie a ajuns un spatiu al „schismei, dezordinii religioase, neascultarii si activitatii anti-ecleziastice”. Caracterizarea, care apartine lui Ratko Peric, episcopul romano-catolic al asezarii bosniace, pune intr-o lumina sumbra Medjugorie, considerat de milioane de persoane locul ales de Dumnezeu pentru a transmite mesaje intregii omeniri, prin intermediul Fecioarei Maria. In realitate, evenimentele au demonstrat ca fenomenul Medjugorie face parte din tendinta lumii contemporane de a imbratisa apostazia generala, proces cauzat de slabirea discernamantului duhovnicesc.

Pentru cei care se intreaba cum a fost posibil ca zeci de milioane de oameni sa accepte ca fiind reale evenimentele de la Medjugorie, cel mai plauzibil raspuns poate fi gasit intr-o carte cu valoare premonitorie, aparuta in 1972. In „Ortodoxia si religia viitorului”, ieromonahul Seraphim Rose avertiza ca lumea se afla in zorii unei noi ere, cea a revarsarii unui duh strain de Duhul Sfant, rezultat al actiunilor demonice care imita constant lucrarea lui Dumnezeu. Parintele Seraphim Rose identifica acest duh in continutul miscarii harismatice, care luase un avant considerabil in confesiunile neoprotestanta si catolica si incepuse sa se infiltreze in sanul Bisericii Ortodoxe. Pornind de la faptul ca una din caracteristicile fundamentale ale inselaciunilor demonice este aceea ca ele imita lucrarea lui Dumnezeu, autorul enumera cateva trasaturi ale manifestarilor „supranaturale” harismatice: receptarea directa a „mesajelor de la Dumnezeu” in forma „profetiilor” si a „talmacirilor”, spiritul ecumenic, cu deviza „Dumnezeu este mai presus decat credintele noastre si nici una dintre confesiuni nu detine monopolul asupra Lui”, increderea in sine, indrazneala si mandria receptorilor mesajelor divine.

Deloc surprinzator, toate aceste caracteristici se vor regasi ulterior in cadrul fenomenelor de la Medjugorie si in randurile celor implicati direct in propagarea lor. Nu in ultimul rand, un rol important in perpetuarea falselor fenomene mistice din localitatea bosniaca l-au avut balbaielile si calculele oportuniste ale elitei teologice de la Vatican, care a incercat, fara succes, sa impace exigentele doctrinare cu fervoarea oarba a maselor de pelerini. Roadele funeste ale unei astfel de abordari au fost subliniate zilele trecute de insusi Ratko Peric, episcopul diocezei Mostar-Duvno din Bosnia-Hertegovina, in care se afla parohia Medjugorie. Inainte insa de a intra in culisele controversatului fenomen, sa zabovim putin asupra cronologiei evenimentelor din localitatea bosniaca.

„Gospa” se arata

Medjugorie este un orasel din inima Hertegovinei, populat de cateva mii de croati, cuibariti intre doua dealuri, Krizevac si Podbrdo („Medjugorje” inseamna „intre munti”). Timp de secole, regiunea a fost scena unei rivalitati intense intre calugarii din Ordinul Franciscan, administratori ai parohiei Medjugorie, si ierarhia diocezei condusa de Episcopul de Mostar, care detine jurisdictia asupra Medjugorie. Dupa cum vom vedea mai incolo, animozitatile dintre cele doua tabere aveau sa joace un rol important in alimentarea fenomenului Medjugorie. Potrivit istoriei oficiale, totul a inceput in seara zilei de 24 iunie 1981, cand sase tineri, Ivanka Ivankovic (n. 21 iulie, 1966), Mirjana Dragicevic (n. 18 martie, 1965), Vicka Ivanovic (n. 3 septembrie, 1964), Ivan Dragicevic (n. 25 mai, 1965), Ivan Ivankovic si Milka Pavlovic au urcat pe un deal din jurul oraselului. La un moment dat, ei au vazut o femeie tanara cu un copil in brate. Fara sa spuna vreun cuvant, aceasta le-a facut semn sa se apropie insa tinerii, surprinsi si speriati, nu au avut curajul sa se indrepte spre neobisnuita aratare. Crezand ca femeia din vedenie este Fecioara Maria, a doua zi, primii patru tineri s-au reintors pe deal, impreuna cu alti doi prieteni, Marija Pavlovic (n. 1 aprilie, 1965) si Jakov Colo (n. 6 martie, 1971). Brusc, cei sase au fost orbiti de o raza de lumina, iar in fata le-a aparut femeia din ajun, de data aceasta fara copil. Tinerii au ingenuncheat si au inceput sa se roage, dupa care Ivanka a intrat in dialog cu ciudata faptura, intreband-o despre mama ei, care murise in urma cu doua luni. In final, femeia i-a binecuvantat si le-a spus ca se vor intalni din nou. A treia zi, aratarea le-a marturisit tinerilor ca este Fecioara Maria si a avut un mesaj special pentru Marija: „Pacea trebuie sa domneasca intre om si Dumnezeu si intre toti oamenii!”. Vestea despre viziunile tinerilor s-a raspandit cu repeziciune, astfel ca pe 28 iunie, 1981, la Medjugorje s-au adunat 15.000 de pelerini. Preotul parohiei, calugarul franciscan Jozo Zovko, i-a luat pe tineri sub aripa sa ocrotitoare, iar intalnirile acestora cu presupusa Fecioara Maria, denumita „Gospa” in limba croata, au continuat. Uneori aparitiile durau doua minute, alteori pana la o ora. Cu timpul, vedeniile s-au inmultit, iar misterioasa creatura a inceput sa se infatiseze si pelerinilor veniti la Medjugorie, indiferent de varsta, rasa, educatia sau modul lor de viata. De asemenea, contactele dintre „Gospa” cu cei sase tineri au devenit tot mai complexe. Faptura din cealalta lume li s-a aratat pe campuri, in biserica parohiei sau in propriile case, transmitandu-le o avalansa de sfaturi, mesaje si avertismente pentru omenire. Practic, cei sase au continuat sa aiba intalniri regulate cu „Gospa” de-a lungul ultimilor 25 de ani si, dupa marturisirile vizionarilor, in tot acest timp au existat doar cinci zile in care nu au vazut-o pe “Fecioara”.

Cele zece secrete

Fara indoiala, unul dintre factorii care au contribuit la amplificarea notorietatii fenomenului Medjugorie a fost si ramane puternica sa amprenta „profetico-apocaliptica”. Inca din primele zile ale aparitiilor, cei sase „vizionari” au afirmat ca „Gospa” le-a promis ca le va dezvalui zece secrete privind evenimente viitoare care vor afecta Biserica si intreaga lume. Pana in prezent, trei dintre „vizionari”, Mirjana, Ivanka si Jakov, au declarat ca au primit toate cele zece mesaje, in timp ce Ivan, Marija si Vicka au spus ca au receptionat doar noua. Secretele au fost scrise pe un pergament special, continand cronologia si descrierea fiecarui eveniment, documentul fiind pastrat in casa Mirjanei. Cei sase „vizionari” au spus ca vor ajunge, in final, sa cunosca toate cele zece secrete, dar nici unul nu le-a divulgat, exceptand faptul ca ele contin pedepse aspre pentru lume si vor incepe in timpul vietii „clarvazatorilor”. Potrivit acestora, al treilea dintre secrete implica un „semn supranatural vizibil si permanent, frumos si indestructibil”, care va fi lasat pe locul unde ar fi aparut pentru prima data „Fecioara Maria”. „Vizionarii” pretind ca „Gospa” le-a transmis in acest sens urmatorul mesaj: „Acest semn va fi dat ateilor. Voi, credinciosii, aveti deja semne si ati devenit voi insiva un semn pentru atei. Voi, credinciosii, nu trebuie sa asteptati mesajul pentru a va converti: convertiti-va degraba. Acest timp este un timp al gratiei pentru voi. Cand semnul va veni, va fi prea tarziu. Ca si mama, va avertizez, pentru ca va iubesc. Secretele exista. Copiii mei, nimic din toate acestea nu este cunoscut, dar atunci cand vor fi cunoscute, va fi prea tarziu. Intoarceti-va la rugaciune, nimic nu este mai important decat aceasta. As dori, daca Domnul mi-ar permite, sa va dezvalui cateva din aceste secrete, dar toate acestea pe care El le face pentru voi reprezinta deja o Gratie, ceea ce este aproape prea mult.” Una dintre „vizionare”, Mirjana, a mai declarat ca inainte cu zece zile de implinirea primei si celei de-a doua profetii, va dezvalui detalii despre acestea preotului franciscan Petar Ljubicic din Medjugorje. Potrivit Mirjanei, parintele Ljubicic va posti si se va ruga sase zile, iar cu trei zile inainte de producerea evenimentelor, preotul va face un anunt public referitor la ceea ce urmeaza sa se intample. Avertismentul „clarvazatoarei” este sumbru: dupa ce respectivele evenimente vor avea loc, cei care vor supravietui vor avea putin timp la dispozitie pentru a se converti. In numarul viitor, amanunte despre modul in care atitudinea ambigua a oficialilor de la Vatican a intretinut fenomenul Medjugorie, in ciuda concluziilor negative exprimate de cei doi episcopi de Mostar si de conferinta episcopilor din fosta Iugoslavie.

***

Aminteam în numarul anterior ca proliferarea fenomenului Medjugorie nu ar fi fost posibila fara ezitarile, bâlbâielile si chiar duplicitatea oficialilor de la Vatican, care, în dorinta de a valorifica valul de fervoare oarba a maselor de pelerini, au ignorat sau minimalizat semnalele de avertisment trimise de episcopii catolici din zona Mostar si din fosta Iugoslavie. Prima atentionare a venit din partea episcopului de Mostar în anii 80, Pavao Zanic, un ierarh a carui devotiune ferventa fata de Fecioara Maria era arhicunoscuta, fiind concretizata prin numeroase pelerinaje la Lourdes, loc recunoscut oficial de Biserica Romano-Catolica ca spatiu al unor aparitii mariane miraculoase. La început, episcopul Zanic a crezut si el în validitatea misterioaselor vedenii de la Medjugorie, însa foarte curând convingerile sale au facut loc scepticismului. El a început sa puna la îndoiala credibilitatea martorilor aparitiilor dupa ce a observat o multime de neconcordante si inexactitati în declaratiile celor care pretindeau ca o vad pe „Gospa”.Contradictii si false profetiiAstfel, la o luna dupa începerea aparitiilor, episcopul Zanic a plecat la Medjugorie pentru a sta de vorba cu cei sase tineri „vizionari”. Iata cum îsi aminteste Zanic discutiile: „Le-am poruncit tuturor sa jure pe cruce ca vor spune numai adevarul. Prima a depus marturie Mirjana Dragicevic, care a afirmat: <> (referire la episodul din 24 iunie 1981, când tinerii au vazut-o pe „Gospa” pentru prima data, pe dealul de lânga Medjugorie -n.r.), când dintr-o data, vicarul parohiei a întrerupt-o si mi-a zis ca tinerii se dusesera sa fumeze pe deal, pentru a se ascunde de parinti. <>. <>.

Treptat, Zanic a remarcat o sumedenie de contradictii si neadevaruri flagrante în declaratiile si comportamentul principalilor actori ai evenimentelor de la Medjugorie.

Batista însângerata

Un alt episod ciudat mentionat de episcopul Zanic se refera la o întâmplare relatata în jurnalul lui Vicka Ivanovic, referitoare la „batista însângerata”. La un moment dat, în Medjugorie s-a vorbit despre un taximetrist care a calcat un barbat plin de sânge. Acesta i-a dat soferului o batista plina de sânge si i-a spus sa o arunce în râu. În timp ce se îndrepta spre apa, taximetristul ar fi fost oprit de o femeie îmbracata în negru care i-a cerut sa-i dea o batista. Soferul i-a oferit propria batista, dar în acel moment a auzit-o pe femeie spunând: „nu aceasta, ci batista însângerata”. Taximetristul i-a îndeplinit dorinta, moment în care a auzit urmatoarele cuvinte: „Daca ai fi aruncat batista în râu sfârsitul lumii ar fi venit instantaneu”. Vicka Ivankovic a notat în jurnalul ei ca a întrebat-o pe „Gospa” daca acest eveniment este adevarat, iar aparitia i-a raspuns: „Da, este adevarat. Barbatul plin de sânge a fost fiul meu, Isus, iar eu eram femeia în negru”. Comentariul episcopului, mentionat în raportul sau, „Adevarul despre Medjugorie”, este elocvent: „Ce fel de teologie este aceasta? Din aceasta marturie reiese ca Iisus vrea sa distruga lumea daca o batista este aruncata în râu, iar Fecioara Maria este cea care salveaza lumea!”.

„Gospa” ecumenica

Alte nenumarate episoade cel putin ciudate au întarit convingerea episcopului Zanic ca aparitiile de la Medjugorie nu au nimic de-a face cu Fecioara Maria. Astfel, unele din declaratiile „Gospei” erau în contradictie flagranta cu dogmele catolice, mergând pâna la subminarea autoritatii bisericii, în timp ce altele erau de-a dreptul hilare, confirmând parca definitia „Tratatului de Teologie Mistica” din 1923, scris de Parintele Farges, potrivit caruia „în timp ce viziunile divine poarta atributele gravitatii si maiestatii lucrurilor divine, figurile diabolice au ceva nedemn de Dumnezeu, ceva ridicol, extravagant, dezordonat sau irational în ele”.O scurta trecere în revista este edificatoare în acest sens. În cartea parintelui Yanko Bubalo este mentionat ca în 25 iunie, 1981, Mirjana i-a cerut „Fecioarei” un semn… si acele ceasului ei s-au inversat; 27 iunie, 1981 – „vizionarii” au declarat ca „Gospa” a disparut de mai multe ori pentru ca oamenii au calcat pe voalul ei; 2 august, 1981 – cei prezenti au atins unul câte unul „voalul, capul, mâna si hainele aparitiei. La sfârsit Fecioara parea murdara, plina de pete” (p.73-74); toamna lui 1981 – Jakov a întrebat-o pe „Fecioara” daca Dinamo, echipa de fotbal din Zagreb, va câstiga titlul de campioana. Aceasta întrebare a fost urmata de hohote de râs din partea celorlalti „vizionari”.O serie de afirmatii facute de „Gospa” se bat cap în cap cu dogma Bisericii Catolice, conform careia mântuirea se obtine numai în cadrul ei, prin credinta în Hristos, fiul lui Dumnezeu, si în primatul papal: „Toate religiile sunt egale în fata lui Dumnezeu” (Chronological Corpus of Medjugorje, p. 317), „Dumnezeu conduce toate confesiunile asa cum un rege îsi conduce supusii, prin intermediul slujitorilor sai”(Aparitiile de la Medjugorie – Svat Kraljevic, 1984, p. 58), „Musulmanii si ortodocsii, la fel ca si catolicii, sunt egali în fata Fiului meu si a mea, pentru ca toti sunteti copiii mei” (Fecioara Maria apare în Iugoslavia – Pr. Marjan Ljubic). Merita amintite si raspunsurile la întrebarile: „Când primeste bebelusul un suflet viu?” – Gospa: „La patru luni si jumatate”, si „Sunt adevarate manifestarile OZN?” – Gospa: „Da”. Atac la episcopNu în ultimul rând, se cuvin mentionate si manifestarile care submineaza autoritatea Bisericii Catolice, acesta fiind unul din cele mai clare semne în teologia catolica atestând falsitatea unei aparitii. La 21 iunie, 1983, „Gospa” transmite prin Ivanka Ivankovic: „Spune-i Parintelui Episcop (Zanic) ca îi solicit acceptarea urgenta a evenimentelor din parohia Medjugorie… Îi trimit penultimul avertisment. Daca nu se converteste, judecata mea, la fel ca a fiului meu Isus, îl va lovi”. Cu un an înainte, în luna ianuarie, „Gospa” declarase prin Vicka Ivanovic ca doi preoti franciscani, exclusi din ordinul lor si suspendati de episcop, pot continua sa oficieze Liturghia si sa primeasca confesiuni.Cât priveste vindecarile miraculoase despre care adeptii fenomenului Medjugorie sustin ca abunda în zona aparitiilor Gospa, episcopul Zanic a scris în raportul sau ca „au fost mentionate 50 de vindecari miraculoase, apoi 150, 200, 300 si asa mai departe. Laurentin ( Rene Laurentin, unul din cei mai mari specialisti catolici în mariologie, adept al fenomenului Medjugorie – n.r.) a ales 56 de dosare si le-a trimis la Bureau medical de Lourdes. În buletinul din aprilie 1984, doctorul Theodore Mangiapan i-a raspuns ca aceste dosare n-au valoare practica. Nici macar o singura vindecare n-a fost validata.”În fine, un ultim motiv pentru care episcopul Zanic a refuzat sa creada în valabilitatea aparitiilor de la Medjugorie a fost incredibila lor frecventa si longevitate. Atfel, daca la Lourdes (februarie-iulie 1858) si la Fatima (mai-octombrie 1917), presupusele viziuni ale Fecioarei Maria au durat câte sase luni, înregistrându-se un numar de 18, respectiv 6 aparitii, la Medjugorie viziunile zilnice dateaza de peste 25 de ani si înca nu au încetat, cifrându-se deja la peste 30 000.În numarul urmator, detalii despre modul duplicitar în care ierarhia catolica a reactionat fata de masurile luate de episcopul Zanic pentru stoparea fenomenului Medjugorie, precum si despre rolul jucat de calugarii franciscani din zona în propagarea „aparitiilor” din localitatea bosniaca.

***

Aminteam în numerele anterioare ca proliferarea fenomenului Medjugorie nu ar fi fost posibila fara duplicitatea oficialilor de la Vatican care, în dorinta de a valorifica valul de fervoare oarba a maselor de pelerini, au ignorat sau minimalizat semnalele de avertisment trimise de episcopii catolici din zona Mostar si din fosta Iugoslavie. Primul înalt ierarh care a transmis un mesaj ambiguu în legatura cu Medjugorie a fost însusi cardinalul Ratzinger, actualul Papa Benedict al XVI-lea, care în anii ‘80 detinea functia de presedinte al Congregatiei pentru Doctrina Credintei.

În urma cercetarilor facute în parohia aflata sub jurisdictia sa, episcopul Pavao Zanic i-a înmânat lui Ratzinger, în aprilie 1986, un raport negativ despre aparitiile de la Medjugorie. Trei saptamâni mai târziu, în luna mai, cardinalul Ratzinger a dizolvat comisia episcopului Zanic si a ordonat Conferintei Episcopilor Iugoslavi sa înfiinteze una noua. Ratzinger nu a oferit nici o explicatie pentru actiunea sa, fara precedent în istoria Vaticanului, Sfântul Scaun lasând întotdeauna în grija epicopului locului investigatiile de acest gen.

Verdict negativ

O prima reactie a Conferintei Episcopilor Iugoslavi s-a înregistrat în luna ianuarie 1987, când cardinalul Franjo Kuharic a declarat ca „nu este permisa organizarea de pelerinaje sau alte manifestari motivate de caracterul supranatural care ar putea fi atribuit evenimentelor de la Medjugorie”. Au urmat trei ani de cercetari asidue, timp în care membrii noi comisii, formata din profesori de teologie si medici, au adunat si studiat mii de interviuri, jurnale, scrisori si documente. Rezultatul anchetei, pastrat secret de Vatican, a fost publicat de agentia de stiri italiana ASCA la 2 ianuarie 1991. Cu 19 voturi pentru si o singura abtinere, verdictul comisiei – „non constat de supernaturalitate”-, a reiterat concluziile episcopului Zanic, afirmând ca, dupa aproape zece ani de presupuse aparitii la Medjugorie, „nu se poate afirma ca este vorba de aparitii supranaturale sau de revelatii”. Cu toate acestea, presedintele Conferintei Episcopilor Iugoslavi, cardinalul Kuharic, a lasat sa se înteleaga ca nu se opune pelerinajelor facute la Medjugorie, cu conditia ca venerarea Maicii Domnului sa fie facuta în conformitate cu învataturile si credinta Bisericii Catolice. Ambiguitatea lui Kuharic, ca si lipsa unei luari de pozitie oficiale din partea Vaticanului, au dat nastere unei situatii paradoxale: milioane de pelerini din toata lumea au continuat sa vina la Medjugorie pentru a se închina într-un loc considerat de episcopii autohtoni lipsit de sacralitate.

Ambiguitatea Vaticanului

Absurditatea acestei situatii a fost sesizata de numerosi episcopi din afara spatiului iugoslav, care au cerut Sfântului Scaun sa-si exprime un punct de vedere fara echivoc. Astfel, în februarie 1996, episcopul francez de Langres, Leon Taverdet, a trimis mai multe scrisori Congregatiei pentru Doctrina Credintei, întrebând-o care este pozitia Vaticanului fata de Medjugorie si daca este autorizat pelerinajul în localitatea bosniaca.
Raspunsul dat la 23 martie, 1996, prin vocea secretarului Congregatiei, Arhiepiscopul Tarcisio Bertone, s-a încadrat în aceeasi nota de ambiguitate generala întretinuta de Vatican. Dupa ce a reamintit concluzia negativa a Conferintei Episcopilor Iugoslavi, Bertone a adaugat totusi ca „numeroasele grupuri de credinciosi veniti din diferite parti ale lumii la Medjugorie necesita atentia si grija pastorala a episcopului diecezei si a altor episcopi, astfel ca tot ce are legatura cu o devotiune sanatoasa fata de Fecioara Maria sa fie încurajat în conformitate cu învataturile Bisericii”. Arhiepiscopul a recomandat Comisiei episcopilor iugoslavi sa continue investigarea evenimentelor de la Medjugorie si a încheiat scrisoarea spunând ca „organizarea de pelerinaje oficiale la Medjugorie, subînteles ca un loc al unor autentice aparitii Mariane, nu este permisa la nivel de dieceza sau de parohie, pentru ca acest lucru ar fi în contradictie cu ceea ce episcopii fostei Iugoslavii au afirmat în declaratia lor din 1991.”

Cum multi dintre credinciosii catolici au interpretat ultima fraza a comunicatului lui Bertone în sensul – „Daca mergi la Medjugorje, esti în neascultare”, Vaticanul a reactionat rapid, mentinând confuzia în legatura cu statutul aparitiilor din localitatea bosniaca. În declaratia publicata la 21 august, 1996, purtatorul de cuvânt al Sfântului Scaun, Joaquin Navarro-Valls, a precizat ca, „citind ceea ce a scris arhiepiscopul Bertone, cineva poate avea impresia ca de acum înainte totul este interzis, ca nu exista nici o posibilitate pentru catolici sa calatoreasca la Medjugorie. În realitate, nimic nu s-a schimbat, nimic nou nu a fost spus. Problema este ca daca organizezi sistematic pelerinaje, cu ajutorul episcopului si al bisericii, confirmi canonic faptele de la Medjugorie. Acest lucru este diferit de grupurile care merg împreuna cu un preot pentru a se marturisi acolo.” Navarro-Valls si-a încheiat interventia spunând: „Am fost îngrijorat de faptul ca spusele Arhiepiscopului Bertone ar putea fi interpretate într-un mod prea restrictiv. Se opune Biserica sau Vaticanul vizitarii Medjugorie de catre catolici? Nu. Nu le poti spune oamenilor ca nu pot sa mearga acolo, în afara de cazul ca se dovedeste ca fenomenul este fals. Acest lucru nu s-a spus. Prin urmare, oricine doreste sa mearga acolo, se poate duce”.

În numele Papei

Unda verde data de Vatican a avut drept consecinta transformarea oraselului Medjugorie într-unul din cele mai aglomerate locuri de pelerinaj în lume. În 25 de ani, localitatea a fost vizitata de peste 20 de milioane de oameni, printre care mii de cardinali si episcopi catolici si sute de mii de preoti romano-catolici. La amplificarea aurei mistice a asezarii a contribuit si perceptia marelui public potrivit careia Papa Ioan Paul al II-lea ar fi avut o atitudine îngaduitoare fata de Medjugorie, perceptie alimentata de numerosi ierarhi catolici. Astfel, episcopul Paul Hnilica a afirmat ca, în timpul unei întâlniri cu suveranul pontif, acesta i-ar fi spus: „Daca n-as fi fost Papa, as fi vizitat deja Medjugorie”. La rândul sau, cardinalul Gordon Gray a afirmat ca decizia Papei Ioan Paul al II-lea de a declara 1987 an Marian a fost inspirata de Medjugorie. Potrivit arhiepiscopului Felipe Santiago Benitez, Papa i-ar fi zis în octombrie 1994: „Permite orice are legatura cu Medjugorie.”

Una din cele mai categorice marturii despre pozitia favorabila a Papei Ioan Paul al II-lea fata de Medjugorie apartine episcopului sud-coreean Kim Nam Soo. Într-un interviu publicat în 11 noiembrie în saptamânalul „Stiri Catolice”, Kim a povestit cum a decurs audienta papala la care a participat împreuna cu alti sase episcopi: „Am adresat cuvinte de lauda Papei în legatura cu schimbarile produse în Europa de Est. Papa a replicat, zâmbind, ca nu a facut prea multe, si ca mai degraba a fost lucrarea providentei, îndeplinita în acord cu promisiunea Fecioarei de la Fatima… El a folosit, deasemenea, exemplul aparitiilor Fecioarei în Medjugorie si a comentat cât de minunat este faptul ca, în ciuda opozitiei unor episcopi, multi oameni viziteaza locul si sunt convertiti de gratia divina.” În fata acestei avalanse de declaratii pro-Medjugorie, precizarea facuta la 22 iulie 1998 de cardinalul Raztinger a trecut aproape neobservata: „Singurul lucru pe care îl pot spune referitor la afirmatiile despre Medjugorie atribuite Sfântului Parinte si mie este ca sunt nascociri totale.”

Nici pâna astazi Vaticanul nu a luat o pozitie oficiala clara fata de evenimentele de la Medjugorie, iar rezultatele acestei abordari ambigue aveau sa fie dovedite, printre altele, de comportamentul rebel al comunitatii franciscane din parohia localitatii bosniace, despre care vom vorbi în numarul viitor.

***

Intr-o predica rostita in luna iunie 2006, la 25 de ani de la debutul fenomenului Medjugorie, Ratko Peric, episcop de Mostar-Duvno, din Bosnia-Hertegovina, a atras atentia ca „ceva similar cu o schisma” s-a produs in biserica parohiala unde se pretinde ca au loc aparitiile Fecioarei Maria. Episcopul Peric le-a reamintit credinciosilor sai de restrictiile pe care le-a impus asupra activitatilor din Medjugorje: biserica parohiala nu este in mod oficial un „sanctuar” si nu trebuie sa fie prezentata ca atare, pelerinajele la biserica sunt descurajate, iar preotii de acolo „nu sunt autorizati sa isi exprime pareri personale contrare cu pozitia oficiala a Bisericii cu privire la asa-numitele „aparitii” si „mesaje”, nici in cadrul celebrarii Sacramentelor, nici in timpul altor acte comune de pietate, si nici in media catolice”. Peric a mentionat ca unii dintre preotii franciscani care au fost numiti in parohia din Medjugorje au fost exclusi din Ordinul lor din cauza refuzului de a accepta autoritatea Bisericii. Cu toate acestea, a adaugat episcopul, preotii respectivi „nu numai ca au activat ilegal in aceasta parohie, ci au si administrat Sacramentele, unele in mod sacrileg, iar altele invalid”. Ca urmare, episcopul a precizat ca se simte obligat sa ii avertizeze asupra greselii lor pe credinciosii „care isi marturisesc in mod invalid pacatele la acesti preoti si participa la Liturghii sacrilege”. Atentionarea episcopului de Mostar-Duvno a pus in evidenta una din cele mai tulburatoare caracteristici ale evenimentelor de la Medjugorie, subliniata de autorul catolic, Donal Anthony Foley, in cartea sa „Intelegand Medjugorje – viziuni ceresti sau iluzii religioase?”. Este vorba de nesupunerea flagranta a calugarilor franciscani din zona fata de autoritatea religioasa a locului – episcopul numit de Roma, un lucru total neobisnuit in conditiile disciplinei stricte din interiorul Bisericii Catolice. Aceasta atitudine arunca o umbra sumbra asupra „fructelor bune” invocate de adeptii fenomenului Medjugorie – convertiri, vindecari, cresterea zelului religios -, cata vreme se stie ca neascultarea este tocmai „fructul” care a provocat iesirea omului din comuniunea cu Dumnezeu. Dupa cum vom vedea, nesupunerea franciscanilor fata de ierarhia locala, izvorata dintr-o lupta fratricida pentru putere, intinsa pe durata a mai mult de un secol, avea sa joace un rol important in evenimentele de la Medjugorie.

Originea conflictului

Prezenta calugarilor franciscani in Bosnia este atestata inca din anul 1339, acestia fiind trimisi aici pentru a combate erezia bogumila care ameninta sa cuprinda regiunea. Misionarii s-au bucurat de succes si s-au adaptat rapid mentalitatii locului, castigand numerosi adepti. De-a lungul dominatiei otomane (1440-1878), franciscanii au fost singurii preoti catolici care s-au ocupat de nevoile spirituale ale enoriasilor, infruntand cu stoicism persecutiile la care ii supuneau turcii. Odata cu ocuparea Bosniei-Hertegovina de catre austrieci, populatia catolica a obtinut libertati religioase depline, iar relatiile dintre francisani si clerul diecezan referitoare la obligatiile pastorale in parohia Hertegovina aveau sa fie reglementate prin Decizia Sfantului Scaun din 1899. Potrivit Deciziei, parohiile urmau sa fie impartite egal intre preotii seculari si franciscani, insa cum la acea vreme erau prea putini prelati diecezani, parohiile care le apartineau de drept acestora le-au ramas franciscanilor. Astfel, intre cele doua razboaie mondiale, calugarii franciscani au administrat 40 din cele 43 de parohii din dieceza Mostar-Duvno. Situatia avea sa se schimbe in timpul episcopului Petar Cule, primul episcop diecezan de Mostar-Duvno (1942-1989), sub a carui conducere a crescut numarul clerului secular. In 1968, Sfantul Scaun a ordonat franciscanilor sa predea cinci parohii preotilor seculari, dar calugarii au refuzat, renuntand in cele din urma la numai doua. Sapte ani mai tarziu, Vaticanul a emis un decret prin care stabilea returnarea celorlalte trei parohii. Opozitia franciscanilor a fost totala, acestia denuntand decretul in mod public si colectiv, cu toate ca pastoreau peste 80 la suta din credinciosii diecezei Mostar. In fata acestui act de nesupunere generala, Sfantul Scaun a hotarat indepartarea din functie a administratorilor provinciali franciscani, iar conducatorul suprem al Ordinului Franciscan de la Roma a primit dreptul de a conduce direct calugarii din Mostar. Nici macar aceste sanctiuni dure nu au reusit sa-i linisteasca pe franciscani. Atunci cand Pavao Zanic a devenit episcop de Mostar, la 14 septembrie, 1980, si a incredintat 80 la suta din parohiile orasului clerului secular, multe din parohiile franciscane au refuzat sa treaca sub autoritatea episcopului. Zanic a reusit sa obtina suspendarea a doi preoti franciscani, dar conflictul dintre cele doua tabere avea sa continue tot mai intens, atingand punctul culminant in parohia din Medjugorie. Aliatul franciscanilor In iunie 1981, data primelor „viziuni” de la Medjugorie, preotul franciscan din localitate, Jozo Zovko, se afla in toiul disputelor administrative cu episcopul de Mostar. Pe 27 iunie, la trei zile dupa debutul aparitiilor, Zovko a inceput sa-i intervieveze pe cei sase tineri care pretindeau ca sunt contactati de Fecioara Maria. El a insistat ca adolescentii sa vina in biserica din Medjugorie si sa-i ceara „Gospei” sa apara in lacasul de cult. Dupa mesa, parintele Zovko, un adept fervent al miscarii harismatice catolice, a anuntat ca Fecioara si-a facut aparitia, oferindu-si astfel girul presupuselor aparitii, fara sa mai astepte opinia superiorilor sai, asa cum prevad regulamentele Bisericii Catolice. Lui Zovko i s-a alatuat un alt calugar franciscan, parintele Tomislav Vlasic, care, invocand o experienta harismatica petrecuta in luna mai, 1981, la Roma, a devenit ulterior indrumatorul spiritual al celor sase tineri „vizionari”. Evolutia evenimentelor avea sa-i determine pe autori catolici ca E. Michael Davies si Michael Jones sa presupuna ca asa-zisele aparitii de la Medjugorie au fost folosite de franciscani pentru a pune sub semnul intrebarii autoritatea episcopului diecezei. Intr-adevar, la scurt timp dupa ce episcopul Zanic si-a exprimat dubiile fata de veridicitatea viziunilor, trei dintre adolescenti au raportat aparitii in cadrul carora „Fecioara” ar fi dezavuat atitudinea episcopului si a luat apararea franciscanilor. Enormitatea acestor luari de pozitii, considerate adevarate aberatii in teologia catolica, l-a infuriat pe prefectul Congregatiei pentru Doctrina Credintei, cardinalul Franjo Seper, care a afirmat ca va lua in consideratie fenomenele de la Medjugorie „atunci cand franciscanii se vor supune decretelor Sfantului Scaun, nu inainte”. Spiritul vremurilor Cu toate acestea, franciscanii au ramas la fel de refractari. Doua decenii mai tarziu, din cele 54 de parohii situate in provincia episcopului de Mostar, doar patru fusesera predate preotilor diecezei, iar doua dintre acestea se aflau inca sub controlul franciscanilor. O multime de biserici au fost construite si binecuvantate de franciscani, fara ca episcopul locului sa fi fost macar informat, fapt ce contravine legii canonice si insasi regulamentelor Ordinului Francisan. De asemenea, peste zece preoti franciscani activeaza in dieceza Hertegovina, desi nu au autorizatie canonica pentru a primi marturisirea pacatelor credinciosilor, in timp ce aproximativ 40 de calugari din parohia Medjugorie desfasoara activitate pastorala, fara sa aiba acest drept. In plus, mai multe comunitati religioase, precum „Beatitudes”, „Kralijice, mira, potpuno tvoji”, „Cenacolo”, „Oasi di pace” si „Franjevke pomocnice svecnika” actioneaza in parohia Medjugorie fara permisiunea autoritatilor Bisericii. Acelasi lucru se intampla cu publicatiile „Glad mira” si „Press Bulletin” din Medjugorie, care proclama „autenticitatea aparitiilor” si vorbesc despre „sanctuarul marian”, desi nu exista nici o declaratie oficiala a Bisericii Catolice in acest sens. In ciuda acestei avalanse de „sacramente invalide, neascultare, violenta, sacrilegiu, dezordine, iregularitati”, cum a caracterizat episcopul Ratko Peric fructele fenomenului Medjugorie, „nici macar unul din zecile de mii de mesaje ale aparitiilor nu a avut drept tinta eliminarea problemelor existente. Din pacate pentru episcopul Peric si pentru predecesorul sau, Pavao Zanic, care avertiza, inca din 1985, ca prin fenomenul Medjugorie „o mare rusine se va abate asupra Bisericii”, ierarhia catolica nu a fost capabila sa sesizeze si sa combata pericolul reprezentat de adevarata cauza a „aparitiilor” - miscarea harismatica contemporana, rod al apostaziei aproape generalizate, al acelor „duhuri demonice” ale vremurilor din urma, prin ale caror minuni lumea este pregatita pentru falsul Mesia. Despre toate acestea, in numarul viitor.

***

Asa cum precizam in numarul anterior, radacinile fenomenului Medjugorie se gasesc in miscarea harismatica contemporana, aparuta la inceputul secolului XX si care a luat un mare avant in ultimele decenii, raspandindu-se in intreaga lume. In cartea sa „Intelegand Medjugorje – viziuni ceresti sau iluzii religioase?”, autorul catolic Anthony Foley detaliaza legaturile dintre evenimentele din localitatea bosniaca si miscarea „Reinnoirea Harisma-tica” din cadrul Bisericii Romano-Catolice, demonstrand ca Medjugorie a fost inca din primele clipe sub influenta „harismaticilor”. Astfel, Jozo Zovko si Tomislav Vlasic, parintii franciscani care i-au luat sub aripa lor ocrotitoare pe cei sase „vizionari”, erau adepti ai miscarii harismatice, in timp ce teologul René Laurentin, principalul promotor al Medjugorie, este unul din membrii fondatori ai miscarii harismatice catolice. Mai mult, in zilele de 23-25 august 1983, la Medjugorie au fost tinute slujbe harismatice in cadrul carora tinerii „vizionari” si un numar de preoti si calugarite au primit „botezul in Spirit”. Secolul „harismatic” Pentru a intelege mai bine sensul si implicatiile miscarii „harismatice”, este esential sa identificam modul ei de manifestare, precum si terenul pe care a aparut aceasta. Astfel, printre caracteristicile fenomenelor harismatice (kharisma – „dar”, „favor divin” in limba greaca) se numara vorbirea in limbi, transmiterea de mesaje profetice, accentul pus pe experientele emotionale, egalitatea sa-cerdotala a femeii cu barbatul, contactul cu fiinte din alta lume sau mesajul ecumenist. Trasatura fundamentala a experientei harismatice este accentul pus pe discernamantul personal ca autoritate suprema; revelatiile individuale si interpretarea lor subiectiva inlocuiesc calauzirea traditio-nala pe care Biserica a oferit-o de-a lungul secolelor. In aceste conditii, nu este de mirare ca primele manifestari „harismatice” au aparut in sanul miscarii protestante din Statele Unite, chiar in anul 1900. Pornita din interiorul confesiunii metodiste, ai carei adepti au experimentat asa-numita „vorbire in limbi” ca semn al primirii Duhului Sfant, miscarea harismatica sau penticostala, asa cum mai este cunoscuta, s-a raspandit incet, dar sigur. Ascensiunea viguroasa a fenomenului a inceput in anii ’60, cand „renasterea harisma-tica” a castigat aprobarea oficiala sau neoficiala a majoritatii confesiunilor neoprotestante si s-a imprastiat rapid atat in America, cat si in afara ei. Unda „harismatica” a atins Biserica Catolica in anul 1967, dupa ce o mana de profesori de teologie si studenti de la Universitatea Duquesne din Pittsburgh, Pennsylvania (SUA) a expe-rimentat aceleasi trairi propovaduite de penticostalii neoprotestanti. Doi ani mai tarziu, episcopii romano-catolici din SUA au aprobat miscarea harismatica, iar tarile romano-catolice europene au devenit si ele entuziast „harismatice”, dupa cum o atesta conferinta „harismatica” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoti irlandezi. Nu cu mult inainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a declarat, la intalnirea cu o de-legatie „harismatica”, ca si el este penticostal. Ulterior, atat Papa Ioan Paul al II-lea, cat si Benedict al XVI-lea, si-au exprimat sprijinul fata de Reinnoirea Harismatica Catolica, ce numara astazi peste 120 de milioane de adepti in intreaga lume. Duhul din umbra In fata acestei veritabile explozii „harisma-tice”, fara precedent in istoria umanitatii, se pune firesc intrebarea: ce sau cine este acest duh care este pe cale sa cuprinda intreaga planeta?

Care sa fie explicatia unui succes atat de spectaculos al reinnoirii harismatice „crestine” intr-o lume occidentala care a dezertat in masa din biserici? Cum se explica intensitatea acestui duh deosebit de puternic, in stare sa produca o multitudine foarte variata de fenomene „harismatice”, inclusiv vindecari, vorbiri in limbi, talmaciri, profetii, la baza tuturor acestora aflandu-se „botezul” cu, sau in, sau al “Duhului Sfant”? Un preambul al raspunsului, care va fi detaliat in urmatoarea aparitie a Ziarului de Mures, a fost formulat in documentarul Tv „Viziuni la cerere: Conspiratia Medjugorie”, realizat de jurnalistul american E. Michael Jones. Redam in continuare un fragment sugestiv din documentar: ‹‹ „Medjugorje reprezinta planul diavolului pentru cei piosi.” Nu am fost surprins sa aud un preot vorbind despre Medjugorie in acest mod. Dar a fost surprinzator sa aud un parinte fransciscan vorbind astfel, mai ales la Medjugorie. Acest om era aici de zece ani si in tot acest timp a trecut de la credinta ca Medjugorie este vizitat de Maica Domnului, la convingerea ca este vorba de o inselatorie demonica. „Ideea de baza, mi-a spus el aratand spre Biserica Sfantului Iosif, este sa iei un oracol uman si sa-l promovezi la un rang cvasi-divin, iar apoi sa-i excomunici pe toti cei care nu-l cred. Avem de-a face cu un alt Iisus.”›› Concluzia preotului franciscan consoneaza cu cea a teologului catolic Donal Anthony Foley, cercetator al fenomenului Medjugorie: „Diavolul este dispus sa tolereze cateva lucruri bune, atata timp cat spera sa realizeze un rau mai mare pe termen lung”. Cu alte cuvinte, in batalia pentru castigarea sufletelor oamenilor, diavolul isi poate permite sa piarda cateva batalii daca acest pret ii va permite sa castige in final razboiul. El va produce cateva „fructe” bune… va apela chiar la semne si minuni, miracole si vindecari, va converti si intoarce suflete spre cre-dinta in transcendent, cata vreme le va determina sa creada minciuni si sa le orbeasca in privinta adevarului.

„Pana la sfarsitul acestui veac nu vor lipsi de pe pamant alesii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar in vremurile din urma, cei care intr-adevar Il vor sluji pe Dumnezeu cu credinta, o vor face reusind sa se ascunda de oameni, in mijlocul carora nu se vor mai lucra semne si minuni dumnezeiesti ca in ziua de azi. Acei alesi ai vremurilor din urma isi vor lucra mantuirea din mijlocul lumii si ascunsi de ea, in smerenie, iar in Imparatia Cerurilor, ei vor fi mai mari decat Parintii facatori de minuni din vechime. Caci in acele timpuri, nimeni nu va mai lucra semne minunate in fata ochilor oamenilor, care sa incalzeasca inimile lor de focul dumnezeiesc si sa-i indem-ne pe calea anevoioasa a mantuirii. Multi dintre oameni, stapaniti fiind de duhul necurat al nestiintei, vor cadea in prapastie, ratacind pe calea cea larga pe care multi merg”. – Profetia Sf. Nifon de Constantiana, din insula Cipru.

***

Asa cum aminteam in numarul precedent, intensitatea si amploarea experientelor „harismatice” din lumea contemporana, in care se includ si „viziunile” de la Medjugorie, nu pot fi puse pe seama Duhului lui Dumnezeu, ci a vrajmasului Sau, Satan. In acest sens, este foarte semnificativ faptul ca „semnele” si „minunile” care se revarsa intr-un numar tot mai mare peste omenire au un numitor comun - dimensiunea lor spiritualist-ecumenista. Nu intamplator, miscarea harismatica, pornita din lumea neoprotestanta, s-a extins in sfera catolicismului, pentru a stabili ulterior puncte de legatura cu religiile si confesiunile necrestine. S-a ajuns pana acolo incat experienta harismatica, cu toata cohorta ei de „daruri” – viziuni ceresti, puterea de a exorciza si de a face miracole etc. -, sa fie socotita ca fiind la indemana oricarui om, devenind chiar criteriul care valideaza autenticitatea unei credinte religioase. Peste toate, mesajul unitar care se desprinde din comunicarile „profetilor harismatici” este acela ca traim vremurile aparitiei unui nou crestinism, ale unui nou misticism, care trebuie sa inglobeze in sine toate religiile. Ideologii miscarii harismatice incearca sa ne convinga ca intre cautatorii de absolut exista o mare fratie spirituala, careia ii apartin nu doar Bisericile Apusului si Rasaritului, ci si toti aceia ale caror vointe sunt indreptate catre divin, adica oameni apartinand tuturor religiilor, sectelor si ideologiilor religioase.

Similitudinile cu mesajul transmis de asa-zisa „Fecioara Maria” care apare la Medjugorie sunt izbitoare. Din dialogurile „Fecioarei” cu cei sase „vizionari” aflam ca „toate religiile ii sunt dragi lui Iisus”, ca „diversitatea religiilor nu este un obstacol” in calea mantuirii, ca „musulmanii, ortodocsii si catolicii sunt egali in fata lui Iisus si a Maicii Domnului” si ca „separarea intre crestini si musulmani nu este buna”.

Era inselarii

Astfel, falsii prooroci ai timpurilor noastre, atat de la vest, cat si de la rasarit, anunta cu glas din ce in ce mai puternic apropierea „noii ere a Duhului Sfant”, a „noii Cincizecimi”, a „punctului Omega”, in cursul caruia oamenii vor face un salt spiritual fenomenal, dobandind puteri supranaturale. In realitate, aceasta noua era prefateaza domnia lui Antihrist, personajul miraculos care, potrivit Scripturii, isi va face aparitia la sfarsitul vremurilor pentru a insela intreaga umanitate:

„Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca. Si de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciuni, ca sa fie osanditi toti cei ce n-au crezut adevarul, ci le-a placut nedreptatea (II Tesalonicieni. 2, 9-12).

Dupa cum scria parintele Seraphim Rose, exact aceasta profetie incepe sa se implineasca, cu forta unei puteri demonice, tocmai acum, in zilele noastre. Pe masura ce formele spectaculoase de falsa spiritualitate iau in stapanire tot mai multi oameni, se pregateste terenul adevaratei religii anticrestine, o religie care isi va mentine doar o fatada de crestinism, dar al carei continut se va baza pe experiente „initiatice” de natura demonica. Cei neintariti duhovniceste vor cadea imediat in capcana inselaciunilor diabolice, multi dintre ei urmand sa fie „rasplatiti” cu posibilitatea de a infaptui miracole cu ajutorul duhurilor rele. Crestinii care nu vor lua drept adevar cele mai grosolane si mai nescripturistice inselaciuni, potrivit carora „lumea este in pragul unei mari desteptari spirituale”, vor apartine acelei minoritati careia Mantuitorul i-a promis: „Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua Imparatia” (Luca 12,32).

Biblia avertizeaza insa ca pana si acest grup restrans de crestini adevarati va fi atacat si ispitit de „marile semne si minuni” ale lui Antihrist. Marea masa a „crestinilor” in schimb, il va accepta pe falsul Mesia fara intrebari si fara probleme, pentru ca „noul” sau „crestinism” este exact ceea ce cauta multimea: un mod de viata pseudo-religios, axat pe slavirea propriului eu, pe distractie si magic, din care sa lipseasca complet dimensiunea ascetica, a lepadarii de sine. O astfel de viziune se datoreaza pierderii gustului si trairii duhovnicesti a adevaratului Crestinism, singura cauza a fenomenului prin care experientele harismatice au pus si continua sa puna stapanire pe sufletele atator oameni. Este o realitate trista faptul ca existenta centrata pe sine si care nu urmareste altceva decat autosatisfactia a devenit atat de generalizata in viata „crestinilor” zilelor noastre, incat acestia practic nu mai au acces la intelegerea unei spiritualitati autentice. Dar aceasta nu reprezinta catusi de putin trairea crestina, a carei definitie esentiala este tocmai razboiul neincetat impotriva diavolului si a patimilor, pentru dobandirea vietii vesnice, care nu inseamna altceva decat continutul vietii lui Hristos, al Sfintei Treimi.

Lumina adevarata

Putinta de a infaptui acest lucru se gaseste doar in sanul Bisericii Ortodoxe, a carei invatatura si practica ascetica si teocentrica sunt complet absente din lumea romano-catolico si protestanta, pe terenul careia s-a produs miscarea „harismatica”. Este demn de remarcat faptul ca toata aceasta „revarsare a Duhului Sfant” a aparut in exteriorul Bisericii Ortodoxe, la fel ca Miscarea Ecumenica insasi. Explicatia aparitiei pseudo-spiritualitatii harismatice pe teren catolic si protestant este simpla: prin paleta sa de senzatii si experiente inedite, ea a umplut golul launtric pricinuit de absenta oricarei invataturi practice despre indumnezeire din teologia catolica, care respinge unirea creatului si necreatului, scopul si sensul principal al crestinismului. De asemenea, miscarea harismatica a gasit un sol prielnic in pietatea protestanta, ucisa de rationalism si coplesita brusc de experienta reala a unor „puteri” invizibile care nu pot fi explicate pe cale rationala sau stiintifica. Pe fundalul acestui climat dominat de absenta harului dumnezeiesc, lumea „crestina”, in variantele ei catolica si protestanta, a gasit in experientele harismatice „mangaietorul” potrivit pentru a umple vidul ei spiritual. In lumina traditiei ascetice ortodoxe, noua spiritualitate se infatiseaza insa in adevarata ei dimensiune, cea de frauda spirituala.

Pretentia miscarii harismatice ca se afla in contact cu Dumnezeu si ca a gasit mijloacele primirii Duhului Sfant in afara Bisericii nu este altceva decat un atac direct asupra adevarului revelat de Iisus Hristos, acela ca Biserica, si nimic altceva, este aceea pe care Mantuitorul a hotarat-o ca mijloc de daruire a harului catre oameni. Ca atare, ca sa accepti „noua spiritualitate” a „renasterii harismatice”, trebuie sa respingi mai intai Ortodoxia, si invers, ca sa devii sau sa ramai in continuare cu adevarat crestin ortodox, trebuie neaparat sa respingi hotarat „renasterea harismatica”, care nu este altceva decat o falsificare a adevarului. Acest lucru va putea fi insa implinit doar de catre cei care vor avea curajul sa mearga pana la capat in acceptarea Adevarului, asa cum ni s-a descoperit el in Persoana lui Hristos si in Biserica Ortodoxa, trupul mistic al Mantuitorului, in care se revarsa Duhul Sfant.

• Cititi si: “FENOMENUL MEDJUGORJE” – vedenii dracesti promovate de Antena 3

Carmen Avram şi echipa emisiunii “În premieră” prezintă un reportaj despre Medjugorje, un oraş care, de 30 de ani, a devenit destinaţia pelerinilor, locul unde oamenii se duc să întâlnească Divinitatea.

Medjugorje este un oraş din Bosnia şi Herzegovina, situat la 25 de kilometri de Mostar, aproape de graniţa cu Croaţia. Din 1981, oraşul a devenit loc de peleirnaj pentru milioane de creştini.

Urmăriţi un reportaj despre Medjugorje şi apariţiile Fecioarei Maria, duminică la ora 21.00, pe Antena 3.

“Fenomenul” Medjugorje este unul din cele mai puternice fenomene de inselare colectiva. Vedeniile dracesti de acolo au fost speculate de Vatican in mod special pentru succesul pe care il avea la lume – in rapoartele facute chiar de actualul Papa Benedict Ratzinger pe cand era cardinal specificandu-se clar faptul ca sunt “ingaduite” de “biserica” catolica tocmai din acest motiv si nu pentru ca ar fi fost convinsi ca vedeniile sunt reale. Asupra vedeniilor Vaticanul ar urma sa se pronunte in perioada urmatoare.

Fenomenul are mare succes si la “ortodocsii” de orientare new-age care alearga dupa minuni si aratari ingeresti. Vom reveni asupra subiectului cu o serie de articole excelente despre mistificarea din spatele acestui izvor de inselare in masa.

• Vezi: Medjugorje – DOSARUL UNEI MISTIFICARI (Ioan Butiurca)

Trebuie să se accentueze faptul că taina sau puterea Crucii şi a Învierii este o energie sau însuşire a întunericului suprafiinţial, care nu este dobândită de Dumnezeu, ci există veşnic în El din fire. Prin urmare, împăcarea, care prin Jertfa de pe Cruce nu adaugă şi nu sustrage nimic din împăcarea omului cu Dumnezeu, nu poate fi niciodată înţeleasă ca o împăcare a două facţiuni care s-au urât reciproc. Dumnezeu nu încetează niciodată să fie prieten chiar şi cu vrăjmaşii Săi în conformitate cu iubirea Sa. Dumnezeu devine duşman şi putere pedepsitoare doar din punctul de vedere al celora care, prin voinţa şi înţelegerea lor, stau în opoziţie faţă de iubirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, omul şi nu Dumnezeu este cel împăcat prin Taina Crucii şi cel care este transformat, prin împăcare, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, în prieten al lui Dumnezeu şi participă astfel, la Învierea lui Hristos.

Cei care se opun voinţei lui Dumnezeu sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu şi Îl consideră pe Dumnezeu drept duşman, în ciuda realităţii prieteniei şi iubirii lui Dumnezeu faţă de ei. Din cauza împietririi lor iubirea, prietenia, harul îndumnezeitor, slava, Împărăţia şi lăcaşul lui Dumnezeu devin pentru vrăjmaşii Lui, care nu se pocăiesc şi pentru îngerii căzuţi, foc veşnic, întunericul cel mai din afară şi loc de chin. În descrierea pedepsei [iadului], este folosită antiteza foc – întuneric deoarece corespunde antitezei dintre lumină şi umbră din norul luminos care adumbreşte şi luminează pe cei care primesc revelaţia şi devin slăviţi sau îndumnezeiţi. Aşa precum este slava lui Dumnezeu, în experienţa revelatoare a Proorocilor, Apostolilor şi Sfinţilor, sub formă de lumină şi de nor luminos care acoperă şi luminează şi izvorăşte înăuntrul celor care o primesc, covârşind, în acelaşi timp, orice atribut postulat sau înţeles de minte sau simţ, tot aşa, în cei care sunt pedepsiţi, aceeaşi slavă şi aceeaşi lumină apare ca foc mistuitor şi ca întunericul cel mai din afară şi ca loc de chin. În credincioşii care sunt desăvârşiţi, norul luminos apare ca fum care slobozeşte tunete. În timp ce săracul Lazăr, care se odihneşte în sânul lui Avraam, se bucură, bogatul, care nu se află în acelaşi loc, este chinuit de vederea aceleiaşi realităţi. Replica lui Avraam către bogatul cel nemilostiv: Îi au pe Moise şi pe Prooroci, înseamnă, pur şi simplu, că Proorocii L-au văzut pe Dumnezeu în nor luminos şi au înţeles că pentru cei care nu Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să facă voia Sa, aceeaşi lumină a norului este foc mistuitor, cel mai dinafară întuneric şi loc de chin.

Chinurile Iadului în Tradiţia apuseană augustiniană

Manifestarea acestei puteri iubitoare şi punitive a lui Dumnezeu către Prooroci, Apostoli şi Sfinţi, [manifestare] pe care toate fiinţele umane, fără excepţie o vor vedea, fie ca lumină, fie ca foc, aduce imediat în mintea noastră diferenţa radicală dintre această învăţătură şi cea a adepţilor platonişti ai Fericitului Augustin: protestanţii şi romano-catolicii, care învaţă că vederea ființei [esenței] lui Dumnezeu implică fericirea [extazul]. De asemenea, dezvăluie temelia falsă a dezbaterii din Occident despre har, libertate, merit, fapte bune, credinţă şi predestinare condiţionată sau absolută.

În toate sistemele franco-latinilor, romano-catolicilor şi ale protestanţilor, faptele bune, fie că sunt vrednice de merit în sine sau vrednice de merit din cauza unui har irezistibil, premergător, fie că sunt indicii ale predestinării mântuitoare care le cauzează, sunt mijloacele prin care credincioşii dobândesc satisfacţia dorinţelor lor şi, de aici, neutralizarea lor prin vederea ființei divine. Vederea ființei divine este premiul sau meritul pentru faptele bune, sau rezultatul primei temelii a facultăţii raţionale în călătoria către fericire. Totuşi, nu este considerată drept o schimbare internă a unei iubiri interesate de sine în iubire liberă de egoism, schimbare săvârşită de harul dumnezeiesc. Din acest motiv, pedeapsa nu este limitată la lipsirea unui om de posibilitatea viziunii/vederii şi astfel, de fericire. Aceasta se află în opoziţie cu învăţătura biblică şi patristică conform căreia, pedeapsa nu constă în privarea oamenilor de capacitatea de a vedea slava lui Dumnezeu, ci în eşecul oamenilor de a conlucra cu harul lui Dumnezeu prin dobândirea iubirii neegoiste, cu ajutorul căreia ei Îl văd pe Dumnezeu ca foc şi nu ca lumină.

De vreme ce Augustin şi francii care l-au urmat, credeau că cei damnaţi nu Îl văd pe Dumnezeu, ei au interpretat material focul veşnic din Sfânta Scriptură şi astfel, au fost atraşi în dogme superstiţioase despre iad şi focul din Purgatoriu, care au devenit atât de bine cunoscute prin lucrările lui Dante şi John Milton. Drept o consecinţă a acestui lucru, franco-latinii, întocmai precum păgânii, îşi imaginau lumea ca fiind tri-etajată, fiind constituită din raiul neschimbător al celor în extaz, pământul schimbător ca loc de încercare al oamenilor şi lumea de jos schimbătoare, locul celor condamnaţi sau al celor care sunt curăţiţi.

DESPRE ESHATON (ESHATOLOGIA)

Prima înviere, a doua înviere şi Judecata parţialã. Cei care au un loc la prima înviere vor participa, de asemenea, şi la a doua înviere. Cei care sunt părtaşi la prima moarte, vor muri de cea de-a doua, de asemenea. Prima moarte este lipsirea de harul lui Hristos, iar a doua moarte este învierea trupului de la sfârşitul veacurilor la Judecată, când cei care au fost neascultători faţă de Hristos până în clipa morţii lor, vor vedea Slava lui Hristos ca foc veşnic şi ca întunericul cel mai din afară.

Porţile iadului nu biruiesc Biserica, fiindcă puterea diavolului a fost deja nimicită prin prima înviere a sufletelor Drepţilor şi a celor care sunt desăvârşiţi în Hristos, care la sfârşitul veacurilor vor avea un loc la a doua înviere, i.e. a trupului, şi vor vedea pe Hristos în slavă aşa cum Apostolii L-au văzut la Schimbarea la Faţă.

Există o judecată parţială între prima înviere şi cea de-a doua, sau între prima moarte şi cea de-a doua, la care: 1) Sfinţii se bucură de o pregustare a slavei lui Hristos ca lumină, iar ca prieteni ai lui Hristos au îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu pentru fraţii lor; 2) cei credincioşi care, în această viaţă, nu au ajuns la îndumnezeire ci continuă pregătirea lor duhovnicească pentru ziua Domnului, se bucură de o pregustare a roadei viitoare a îndumnezeirii şi se înveselesc pentru ea; 3) cei care au murit prima moarte ştiu că focul veşnic va fi mereu pentru ei un foc, căci inimile lor s-au împietrit datorită iubirii de sine şi nu mai sunt capabili de desăvârşire spirituală prin iubirea care nu caută interesul personal şi care constituie condiţia principală pentru vederea slavei lui Hristos ca lumină.

Concepțiile franco-latine şi cele patristice-ortodoxe despre sfârşitul lumii. Toate cele spuse mai sus ar trebui să arate de ce învăţăturile tradiţiei franco-latine despre păcatul strămoşesc ca vină moştenită de la Adam, sau imperativul satisfacerii Dreptăţii divine prin Jertfa lui Hristos de pe Cruce, sau harul irezistibil şi predestinarea absolută, focul şi iadul purgatorial, rămân atât de străine Tradiţiei ortodoxe a Părinţilor greci şi latini (cu excepţia lui Augustin). În contrast cu tradiţia augustiniană a franco-latinilor şi protestanţilor, Părinţii ortodocşi subliniază faptul că Dumnezeu nu a creat moartea, ci a îngăduit-o din iubire şi compasiune, pentru ca răul şi păcatul să nu devină veşnice. Aceasta înseamnă în mod clar că interpretarea Părinţilor greci despre oferirea Sângelui lui Hristos ca răscumpărare pentru eliberarea celor ţinuţi în captivitate de diavol nu are nici o legătură cu teoria lui Augustin despre drepturile diavolului asupra morţilor captivi, şi nu ar putea în nici un mod să fie considerată ca etapă teologică în dezvoltarea dogmei răscumpărării ce are drept concluzie teoria lui Anselm despre satisfacţie. O astfel de etapă este Augustin şi nicidecum Părinţii greci, ale căror învăţături sunt roada unei succesiuni fidele de păstrare şi transmitere a Tezaurului de Credinţă.

În concluzie, atragem atenţia asupra faptului că percepţia franco-latinilor sau a lui Augustin, evidenţiată atât de mult de protestanţi, cum că Vechiul Testament reprezintă perioada Legii iar Noul Testament pe cea a harului, este absolut incorectă, de vreme ce, aşa cum am văzut, şi în Vechiul Testament există, de asemenea, Prieteni ai lui Dumnezeu, care au dobândit împăcarea prin Cuvântul neîntrupat, deşi porţile iadului, adică moartea, i-a înghiţit vremelnic. Legea, care este un pedagog temporar către Hristos, există în Vechiul şi în Noul Testament pentru robi şi slujitori, dar, în ambele Testamente există, de asemenea, acei prieteni ai lui Dumnezeu care depăşesc duhovniceşte pedagogia Legii.

Pr. Ioannis Romanides – Dogmatica Patristică Ortodoxă. O expunere concisă, editura Ecclesiast, 2011, traducere de Dragoş Dâscă

Reporter radio Trinitas: Invitatul Răspunsurilor duhovniceşti în această dimineaţă la Viaţa Cetăţii la radio Trinitas este, stimaţi ascultători, Părintele Arhidiacon Profesor Univ. Dr. Ioan Ică Jr. de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu. Sărutăm dreapta, Părinte Profesor, bună dimineaţa şi bine aţi venit la radio Trinitas!

P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:Bună dimineaţa!

Reporter radio Trinitas:
Părinte Profesor, le spuneam ascultătorilor, citind câteva fragmente apărute astăzi în presa centrală, câteva lucruri despre documentul publicat de Vatican zilele trecute, în care Biserica Romano Catolică reiterează faptul că este singura Biserică adevărată a lui Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă este considerată Biserică soră pe undeva, iar protestanţii sunt consideraţi doar comunităţi eclesiastice. Aş vrea să vă întreb, pentru început, Părinte Profesor, dacă acest document aduce ceva nou în relaţiile dintre Biserica Romano Catolică şi Biserica Ortodoxă sau dacă afectează dialogul dintre acestea.

P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:
Da, acest document publicat recent de către Vatican şi care a avut darul deja de a trezi nenumărate discuţii în masss-media, trebuie spus, din capul locului, că nu aduce din punct de vedere teologic nici o noutate spectaculoasă, Vaticanul îşi reafirmă, periodic, poziţia sa eclesiologică oficială. Această poziţie oficială este cea formulată de către episcopatul Bisericii Romano Catolice în 1965, la Conciliul Vatican II. Deci, acest document nu face altceva decât să reactualizeze şi să reformuleze, în primul rând pentru credincioşii romano-catolici, câteva elemente care ţin de eclesiologia şi de poziţia Bisericii Romano Catolice faţă de ecumenism, poziţie care a fost, într-un fel, schimbată spectaculos în anii 60 prin Conciliul Vatican II. Cu ocazia acelui Conciliu, Biserica Romano Catolică, care până în anii 60 nu a făcut parte sub nici o formă din mişcarea ecumenică de refacere a unităţii creştine, se considera unica Biserică existentă a lui Hristos, deci, începând cu 1965, Biserica Romano Catolică s-a deschis spre ecumenism, dar deschiderea faţă de ecumenism a fost însoţită şi de precizări şi de nuanţări care să facă într-un fel compatibilă această deschidere ecumenică nouă, a Bisericii Romano Catolice, cu învăţătura eclesiologică clasică să spunem, a Bisericii Romano Catolice, formulată în mileniul II şi, în acest sens, vine, într-un fel, şi această declaraţie care preia, într-un fel, fără să aducă nimic nou, repunctează punctele principale ale eclesiologiei romano-catolice referitoare la celelalte confesiuni şi Biserici creştine. Deci, tot ceea ce se spune în această Declaraţie este deja conţinut în actele oficiale ale Conciliului Vatican II. Conform acestuia, Biserica Romano Catolică este Biserica lui Hristos, Biserică ce subzistă prin excelenţă în Biserica Romano Catolică, în jurul Pontifului roman, al episcopului Romei. În afara Bisericii Romano Catolice există două tipuri de, să spunem, comunităţi creştine: Bisericile Răsăritene, Ortodoxe, care sunt tratate drept Biserici complete, integral, din punct de vedere dogmatic, sacramental, mai puţin canonic, pentru că nu sunt în comuniune nemijlocită cu episcopul Romei, şi comunităţile protestante, care sunt tratate simple comunităţi eclesiale, deci nu Biserici depline, ci doar comunităţi în care subzistă elemente de sfinţire, elemente de Biserică. Această învăţătură a fost formulată la Conciliul Vatican II şi a fost relansată şi reactualizată de Biserica Romano Catolică ori de câte ori a simţit nevoia că trebuie să-şi precizeze punctul de vedere ecumenic, lucrul acesta papii l-au mai făcut în decursul istoriei, l-au făcut şi după 1965, l-au făcut prin diferite declaraţii, una a fost prin anii 70, o declaraţie faimoasă: Misterium Ecclesiae, care a fost comentată la vremea respectivă de Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală. S-a mai reformulat această învăţătură şi în anul 2000, într-o enciclică faimoasă a lui Ioan Paul al II-lea, Dominus Jesus, care a provocat un scandal în anul 2000 şi acum în 2007 Suveranul Pontif Benedict al XVI-lea a ţinut şi văd că ţine să reafirme într-un fel aceeaşi poziţie clasică, să-i spunem, după 1965 a Bisericii Romano Catolice.

Reporter radio Trinitas:
Părinte Profesor, în acest document pe care Vaticanul l-a publicat zilele trecute, Bisericile Orientale care nu-l recunosc pe Papă drept urmaş al lui Petru şi Suveran Pontif sunt numite drept Biserici particulare. Ce reprezintă această idee a primatului papal, despre care se discută adesea când sunt aduse în discuţie relaţiile dintre ortodocşi şi catolici?

P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:
Da, este într-adevăr punctul care ne priveşte, într-un fel, în mod direct. Dacă Bisericile Răsăritene, Ortodoxe, sunt socotite drept Biserici particulare faţă de Biserica universală. Aici este într-un fel divergenţa sau diferendul, dezacordul dogmatic şi eclesiologic între viziunea Răsăriteană despre Biserică, ortodoxă, şi viziunea Occidentală, romano catolică, despre Biserică şi ea poate fi exprimată, poate fi redusă la esenţial în următoarea formă: Biserica Romei se consideră a fi Biserică nu doar Biserică particulară dintr-un teritoriu ci, în acelaşi timp şi Biserică universală, deci Roma invocă pentru ea însăşi două calificative, deci este Biserică locală a Romei şi în acelaşi timp Biserică locală faţă de care toate celelalte Biserici (pe care noi le numim Biserici locale, iar ei le numesc Biserici particulare). Concepţia ortodoxă despre Biserică este că Biserica universală există şi subzistă în diversitatea Bisericilor locale. Noi nu avem această terminologie de Biserică particulară. Noi vorbim despre Biserică universală în sens de sobornicească, catolică, în sensul simbolului de credinţă constantinopolitan, care subzistă în diversitatea Bisericilor locale, a Patriarhiilor, a Mitropoliilor, a Bisericilor Autocefale. Noi nu avem această noţiune de Biserici particulare, pentru că noţiunea de Biserică particulară este pusă în ecuaţie cu noţiunea de Biserică universală, aşa cum este ea înţeleasă ea de Biserica Romei. Noi nu avem aceste noţiuni în eclesia noastră de Biserică universală şi particulară, ci doar de Biserică sobornicească, catolică, în sensul, încă o dată spun, nu romano-catolic, ci în sensul tradiţional al Simbolului de credinţă din 381 şi Biserică locală, deci, într-un fel, cei doi termeni teologici, cele două ecuaţii, deci Biserică universală şi particulară, pe de o parte, care sunt tipici pentru concepţia romano-catolică şi celălalt tip de Biserică, sobornicească, Biserică locală, exprimă într-un fel diferenţa de abordare între cele două tradiţii: Răsăriteană, Ortodoxă şi Occidentală, cu privire la relaţia dintre universal şi local în Biserică, este o relaţie cheie, într-un fel, pentru organizarea ei şi figura ei instituţională şi canonică.

Reporter radio Trinitas:
Părinte Profesor, legat de acest lucru aş vrea să vă întreb şi aş vrea să vă rog să ne explicaţi pe scurt care ar fi rolul sinodului şi rolul episcopului atât în Biserica Romano Catolică, cât şi în Biserica Ortodoxă. Rolul sinodului ca autoritate supremă în Biserica noastră şi rolul episcopului, fie el şi episcopul Romei.

P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:
Cu tema sinodalităţii, episcopalităţii şi a autorităţii Bisericii ne aflăm în miezul aceloraşi probleme eclesiologice care se află în dezbatere şi în dialog între Bisericile de tradiţie creştină. Deci comun atât tradiţiei Occidentale catolice cât şi tradiţiei Răsăritene ortodoxe este faptul că ambele Biserici sunt Biserici episcopale. Deci un lucru fundamental în construcţia Bisericilor noastre este apostolicitatea Bisericii. Faptul că Biserica este întemeiată de Iisus Hristos pe apostoli şi pe urmaşii apostolilor îşi găseşte o concretizare în ambele tradiţii în persoana episcopului. Episcopii sunt socotiţi urmaşii apostolilor, dar episcopii nu sunt singuri. Aşa cum nu a existat un singur apostol, ci au existat 12 apostoli, deci o frăţietate apostolică, aşa şi episcopii nu sunt nici ei singuri. Episcopii alcătuiesc împreună un sinod, a căror comuniune exprimă într-un fel comuniunea după modelul Sfintei Treimi. Aşa cum Dumnezeu nu este singur, ci este Treime de Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, aşa şi apostolii nu sunt nici ei singuri, ci există 12 apostoli a căror comuniune, a căror relaţie de dragoste care se oglindeşte în comuniunea de dragoste a credincioşilor între ei, exprimă, pe de o parte, dragostea între Persoanele Treimice şi, pe de altă parte, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni şi a oamenilor faţă de Dumnezeu. Acesta este modelul ideal după care sunt construite Bisericile episcopale: episcop, sinod, Dumnezeu în Treime. Iar relaţia aceasta fundamentală dintre Dumnezeu în Treime şi Sinod este exprimată de un text faimos, e vorba de canonul 34 apostolic, fixat în scris în Antiohia, secolul IV şi care spune că toţi episcopii dintr-un teritoriu să-l recunoască pe unul dintre ei primul şi să nu facă nimic fără avizul acestuia. La rândul lui, primul dintre egali nu are voie să facă nimic fără avizul şi sfătuirea celorlalţi, ca astfel să fie lăudat Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Deci este vorba despre corelarea dintre episcopii adunaţi în sinod şi primul dintre ei. Aceasta este marea problemă dezbătută între cele două tradiţii creştine. Primul dintre episcopi este egalul confraţilor săi, pe când în tradiţia romană episcopul Romei revendică o harismă specială, un primat în virtutea unei aşa zise succesiuni petrine, care s-ar concretiza numai în persoana lui în calitate de urmaş al Romei. Aici sunt o sumă întreagă de erori care trebuie nuanţate, este faptul că în tradiţia răsăriteană toţi episcopii sunt urmaşii apostolilor şi orice episcop este urmaşul lui Petru în eparhia sa şi, într-un fel, orice creştin care mărturiseşte credinţa lui Petru este în descendenţa petrină. Prin aceasta Biserica Ortodoxă a contestat această monopolizare a harismei petrine de către un singur scaun, cel al Romei, sau de titularul său, persoana Papei. Acesta este punctul nevralgic al dialogului şi al tensiunilor existate în trecut între cele două Biserici. Pentru că la noi primatul, primul în Biserică, fie că este Mitropolit sau Patriarh, este tot timpul condiţionat de către Sinod. Deci, nici Sinodul fără Patriarh, deci fără primat, nici primatul fără Sinod, pe când, în tradiţia Occidentală, primatul, primul dintre episcopi, episcopul Romei, este considerat într-un fel deasupra sau în afara colegiului episcopal, deci are putere de a se distanţa şi de a se exprima fără consensul şi acordul restului colegiului episcopal. Acesta este principalul punct care a stat şi la originea schismei (1054) este şi o temă principală pe agenda viitoarelor reuniuni ale Comisiei Internaţionale de Dialog.

Ambiţia exactităţii este, de la bun început, un mod de a suspenda problema credinţei. Adevărul celui care crede nu este o ecuaţie, iar Evangheliile nu sînt reportaje. Refuzul sistematic al lui Iisus de a face minuni e tocmai refuzul de a reduce transcendenţa la dimensiunile demonstrabilului. Religia este, prin definiţie, relaţia omului cu inevidenţa, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi ştiinţific. Evangheliile – şi cărţile sacre, în general – practică nu întîmplător minimalismul, expresia laconică, elipsa. Revelaţia nu e locvace, drept pentru care “adevărul” ei nu poate fi documentat gazetăreşte. A fi exact în acest domeniu e a respecta litera textului revelat, nu a face reconstituiri muzeografice pe cont propriu. Iar textul revelat, cînd e vorba de răstignire, e sec pînă la abstracţiune: “după ce [Pilat] L-a biciuit, L-a dat să fie răstignit”. Se aminteşte scurt de bătaie şi batjocură, dar accentul nu cade pe cruzime, ci pe sminteală şi pe ordinea pre-scrisă a evenimentelor. În versiunea Ioan, se povesteşte că lui Iisus nu i s-au zdrobit, după obicei, fluierele picioarelor “ca să se plinească Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi”. Decizia de a muta istoria sacră din registrul Realului semnificativ în acela al realităţilor anecdotice sfîrşeşte, inevitabil, în derizoriu şi trivial. Las la o parte capcanele, groteşti, în care cade exigenţa preciziei. În filmul lui Gibson se vorbesc aramaica şi latina. Dincolo de obiecţiile pe care le pot face (şi le-au făcut) filologii, e imposibil să nu te amuzi cînd Pilat, jucat de un excelent actor bulgar, etalează o latină cu un delicios accent slav. Nici minunata noastră Maia Morgenstern n-a fost bine sfătuită. I s-a spus, probabil, că fiind sfîntă şi avînd pre-ştiinţa sau intuiţia trans-umanităţii lui Iisus, ea nu trebuie să perceapă atrocele Lui suferinţe cu un banal patos lumesc. În consecinţă, o vedem afişînd mereu un soi de indispoziţie sobră, pendulînd între stupoare şi insensibilitate.

Mel Gibson pare să creadă că principala ispravă a lui Iisus e capacitatea de a încasa. Faptul că El e Fiul lui Dumnezeu se vede mai cu seamă din uriaşa Lui, supraomenească, rezistenţă la durere. Se poate spune că filmul ilustrează felul de a se raporta la transcendenţă al unui ins (şi al unei epoci) pentru care carnea a devenit cer, singurul cer accesibil. E o opţiune riscantă. Răstignirea era o procedură greu de suportat, dar nu e sigur că nu s-au inventat, “în zbuciumata noastră istorie”, proceduri de tortură cel puţin la fel de sinistre. Sînt oameni, oameni oarecare, a căror “Golgotă” a fost inimaginabilă. Nu în ascuţimea durerii stau sensul şi unicitatea răstignirii lui Iisus, ci în identitatea amuţitoare a Celui răstignit. Cel răstignit e Dumnezeu însuşi şi El o face din prima zi a întrupării Sale pînă astăzi. Nu trupul şi sîngele, ci trupul devenit pîine şi sîngele devenit vinul vieţii, acesta e misterul crucificării. La acest mister, Mel Gibson nu are acces. Băiat isteţ (şi prostuţ), el a eşuat rapid în eficacitate comercială. Aud că adună bani serioşi vînzînd cópii (exacte) după piroanele răstignirii, montate pe un lanţ de pus la gît.

Dacă e să rezum enormitatea demersului său regizoral într-o frază, aş observa că, în multe ţări, filmul e interzis minorilor. Nu-mi pot imagina o mai păcătoasă drăcovenie, decît să faci un film despre Iisus pe care copiii n-au voie să-l vadă.

Andrei PLEŞU, Dilema Veche