Reporter radio Trinitas: Invitatul Răspunsurilor duhovniceşti în această dimineaţă la Viaţa Cetăţii la radio Trinitas este, stimaţi ascultători, Părintele Arhidiacon Profesor Univ. Dr. Ioan Ică Jr. de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu. Sărutăm dreapta, Părinte Profesor, bună dimineaţa şi bine aţi venit la radio Trinitas!

P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:Bună dimineaţa!

Reporter radio Trinitas:
Părinte Profesor, le spuneam ascultătorilor, citind câteva fragmente apărute astăzi în presa centrală, câteva lucruri despre documentul publicat de Vatican zilele trecute, în care Biserica Romano Catolică reiterează faptul că este singura Biserică adevărată a lui Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă este considerată Biserică soră pe undeva, iar protestanţii sunt consideraţi doar comunităţi eclesiastice. Aş vrea să vă întreb, pentru început, Părinte Profesor, dacă acest document aduce ceva nou în relaţiile dintre Biserica Romano Catolică şi Biserica Ortodoxă sau dacă afectează dialogul dintre acestea.

P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:
Da, acest document publicat recent de către Vatican şi care a avut darul deja de a trezi nenumărate discuţii în masss-media, trebuie spus, din capul locului, că nu aduce din punct de vedere teologic nici o noutate spectaculoasă, Vaticanul îşi reafirmă, periodic, poziţia sa eclesiologică oficială. Această poziţie oficială este cea formulată de către episcopatul Bisericii Romano Catolice în 1965, la Conciliul Vatican II. Deci, acest document nu face altceva decât să reactualizeze şi să reformuleze, în primul rând pentru credincioşii romano-catolici, câteva elemente care ţin de eclesiologia şi de poziţia Bisericii Romano Catolice faţă de ecumenism, poziţie care a fost, într-un fel, schimbată spectaculos în anii 60 prin Conciliul Vatican II. Cu ocazia acelui Conciliu, Biserica Romano Catolică, care până în anii 60 nu a făcut parte sub nici o formă din mişcarea ecumenică de refacere a unităţii creştine, se considera unica Biserică existentă a lui Hristos, deci, începând cu 1965, Biserica Romano Catolică s-a deschis spre ecumenism, dar deschiderea faţă de ecumenism a fost însoţită şi de precizări şi de nuanţări care să facă într-un fel compatibilă această deschidere ecumenică nouă, a Bisericii Romano Catolice, cu învăţătura eclesiologică clasică să spunem, a Bisericii Romano Catolice, formulată în mileniul II şi, în acest sens, vine, într-un fel, şi această declaraţie care preia, într-un fel, fără să aducă nimic nou, repunctează punctele principale ale eclesiologiei romano-catolice referitoare la celelalte confesiuni şi Biserici creştine. Deci, tot ceea ce se spune în această Declaraţie este deja conţinut în actele oficiale ale Conciliului Vatican II. Conform acestuia, Biserica Romano Catolică este Biserica lui Hristos, Biserică ce subzistă prin excelenţă în Biserica Romano Catolică, în jurul Pontifului roman, al episcopului Romei. În afara Bisericii Romano Catolice există două tipuri de, să spunem, comunităţi creştine: Bisericile Răsăritene, Ortodoxe, care sunt tratate drept Biserici complete, integral, din punct de vedere dogmatic, sacramental, mai puţin canonic, pentru că nu sunt în comuniune nemijlocită cu episcopul Romei, şi comunităţile protestante, care sunt tratate simple comunităţi eclesiale, deci nu Biserici depline, ci doar comunităţi în care subzistă elemente de sfinţire, elemente de Biserică. Această învăţătură a fost formulată la Conciliul Vatican II şi a fost relansată şi reactualizată de Biserica Romano Catolică ori de câte ori a simţit nevoia că trebuie să-şi precizeze punctul de vedere ecumenic, lucrul acesta papii l-au mai făcut în decursul istoriei, l-au făcut şi după 1965, l-au făcut prin diferite declaraţii, una a fost prin anii 70, o declaraţie faimoasă: Misterium Ecclesiae, care a fost comentată la vremea respectivă de Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală. S-a mai reformulat această învăţătură şi în anul 2000, într-o enciclică faimoasă a lui Ioan Paul al II-lea, Dominus Jesus, care a provocat un scandal în anul 2000 şi acum în 2007 Suveranul Pontif Benedict al XVI-lea a ţinut şi văd că ţine să reafirme într-un fel aceeaşi poziţie clasică, să-i spunem, după 1965 a Bisericii Romano Catolice.

Reporter radio Trinitas:
Părinte Profesor, în acest document pe care Vaticanul l-a publicat zilele trecute, Bisericile Orientale care nu-l recunosc pe Papă drept urmaş al lui Petru şi Suveran Pontif sunt numite drept Biserici particulare. Ce reprezintă această idee a primatului papal, despre care se discută adesea când sunt aduse în discuţie relaţiile dintre ortodocşi şi catolici?

P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:
Da, este într-adevăr punctul care ne priveşte, într-un fel, în mod direct. Dacă Bisericile Răsăritene, Ortodoxe, sunt socotite drept Biserici particulare faţă de Biserica universală. Aici este într-un fel divergenţa sau diferendul, dezacordul dogmatic şi eclesiologic între viziunea Răsăriteană despre Biserică, ortodoxă, şi viziunea Occidentală, romano catolică, despre Biserică şi ea poate fi exprimată, poate fi redusă la esenţial în următoarea formă: Biserica Romei se consideră a fi Biserică nu doar Biserică particulară dintr-un teritoriu ci, în acelaşi timp şi Biserică universală, deci Roma invocă pentru ea însăşi două calificative, deci este Biserică locală a Romei şi în acelaşi timp Biserică locală faţă de care toate celelalte Biserici (pe care noi le numim Biserici locale, iar ei le numesc Biserici particulare). Concepţia ortodoxă despre Biserică este că Biserica universală există şi subzistă în diversitatea Bisericilor locale. Noi nu avem această terminologie de Biserică particulară. Noi vorbim despre Biserică universală în sens de sobornicească, catolică, în sensul simbolului de credinţă constantinopolitan, care subzistă în diversitatea Bisericilor locale, a Patriarhiilor, a Mitropoliilor, a Bisericilor Autocefale. Noi nu avem această noţiune de Biserici particulare, pentru că noţiunea de Biserică particulară este pusă în ecuaţie cu noţiunea de Biserică universală, aşa cum este ea înţeleasă ea de Biserica Romei. Noi nu avem aceste noţiuni în eclesia noastră de Biserică universală şi particulară, ci doar de Biserică sobornicească, catolică, în sensul, încă o dată spun, nu romano-catolic, ci în sensul tradiţional al Simbolului de credinţă din 381 şi Biserică locală, deci, într-un fel, cei doi termeni teologici, cele două ecuaţii, deci Biserică universală şi particulară, pe de o parte, care sunt tipici pentru concepţia romano-catolică şi celălalt tip de Biserică, sobornicească, Biserică locală, exprimă într-un fel diferenţa de abordare între cele două tradiţii: Răsăriteană, Ortodoxă şi Occidentală, cu privire la relaţia dintre universal şi local în Biserică, este o relaţie cheie, într-un fel, pentru organizarea ei şi figura ei instituţională şi canonică.

Reporter radio Trinitas:
Părinte Profesor, legat de acest lucru aş vrea să vă întreb şi aş vrea să vă rog să ne explicaţi pe scurt care ar fi rolul sinodului şi rolul episcopului atât în Biserica Romano Catolică, cât şi în Biserica Ortodoxă. Rolul sinodului ca autoritate supremă în Biserica noastră şi rolul episcopului, fie el şi episcopul Romei.

P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:
Cu tema sinodalităţii, episcopalităţii şi a autorităţii Bisericii ne aflăm în miezul aceloraşi probleme eclesiologice care se află în dezbatere şi în dialog între Bisericile de tradiţie creştină. Deci comun atât tradiţiei Occidentale catolice cât şi tradiţiei Răsăritene ortodoxe este faptul că ambele Biserici sunt Biserici episcopale. Deci un lucru fundamental în construcţia Bisericilor noastre este apostolicitatea Bisericii. Faptul că Biserica este întemeiată de Iisus Hristos pe apostoli şi pe urmaşii apostolilor îşi găseşte o concretizare în ambele tradiţii în persoana episcopului. Episcopii sunt socotiţi urmaşii apostolilor, dar episcopii nu sunt singuri. Aşa cum nu a existat un singur apostol, ci au existat 12 apostoli, deci o frăţietate apostolică, aşa şi episcopii nu sunt nici ei singuri. Episcopii alcătuiesc împreună un sinod, a căror comuniune exprimă într-un fel comuniunea după modelul Sfintei Treimi. Aşa cum Dumnezeu nu este singur, ci este Treime de Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, aşa şi apostolii nu sunt nici ei singuri, ci există 12 apostoli a căror comuniune, a căror relaţie de dragoste care se oglindeşte în comuniunea de dragoste a credincioşilor între ei, exprimă, pe de o parte, dragostea între Persoanele Treimice şi, pe de altă parte, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni şi a oamenilor faţă de Dumnezeu. Acesta este modelul ideal după care sunt construite Bisericile episcopale: episcop, sinod, Dumnezeu în Treime. Iar relaţia aceasta fundamentală dintre Dumnezeu în Treime şi Sinod este exprimată de un text faimos, e vorba de canonul 34 apostolic, fixat în scris în Antiohia, secolul IV şi care spune că toţi episcopii dintr-un teritoriu să-l recunoască pe unul dintre ei primul şi să nu facă nimic fără avizul acestuia. La rândul lui, primul dintre egali nu are voie să facă nimic fără avizul şi sfătuirea celorlalţi, ca astfel să fie lăudat Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Deci este vorba despre corelarea dintre episcopii adunaţi în sinod şi primul dintre ei. Aceasta este marea problemă dezbătută între cele două tradiţii creştine. Primul dintre episcopi este egalul confraţilor săi, pe când în tradiţia romană episcopul Romei revendică o harismă specială, un primat în virtutea unei aşa zise succesiuni petrine, care s-ar concretiza numai în persoana lui în calitate de urmaş al Romei. Aici sunt o sumă întreagă de erori care trebuie nuanţate, este faptul că în tradiţia răsăriteană toţi episcopii sunt urmaşii apostolilor şi orice episcop este urmaşul lui Petru în eparhia sa şi, într-un fel, orice creştin care mărturiseşte credinţa lui Petru este în descendenţa petrină. Prin aceasta Biserica Ortodoxă a contestat această monopolizare a harismei petrine de către un singur scaun, cel al Romei, sau de titularul său, persoana Papei. Acesta este punctul nevralgic al dialogului şi al tensiunilor existate în trecut între cele două Biserici. Pentru că la noi primatul, primul în Biserică, fie că este Mitropolit sau Patriarh, este tot timpul condiţionat de către Sinod. Deci, nici Sinodul fără Patriarh, deci fără primat, nici primatul fără Sinod, pe când, în tradiţia Occidentală, primatul, primul dintre episcopi, episcopul Romei, este considerat într-un fel deasupra sau în afara colegiului episcopal, deci are putere de a se distanţa şi de a se exprima fără consensul şi acordul restului colegiului episcopal. Acesta este principalul punct care a stat şi la originea schismei (1054) este şi o temă principală pe agenda viitoarelor reuniuni ale Comisiei Internaţionale de Dialog.

Ambiţia exactităţii este, de la bun început, un mod de a suspenda problema credinţei. Adevărul celui care crede nu este o ecuaţie, iar Evangheliile nu sînt reportaje. Refuzul sistematic al lui Iisus de a face minuni e tocmai refuzul de a reduce transcendenţa la dimensiunile demonstrabilului. Religia este, prin definiţie, relaţia omului cu inevidenţa, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi ştiinţific. Evangheliile – şi cărţile sacre, în general – practică nu întîmplător minimalismul, expresia laconică, elipsa. Revelaţia nu e locvace, drept pentru care “adevărul” ei nu poate fi documentat gazetăreşte. A fi exact în acest domeniu e a respecta litera textului revelat, nu a face reconstituiri muzeografice pe cont propriu. Iar textul revelat, cînd e vorba de răstignire, e sec pînă la abstracţiune: “după ce [Pilat] L-a biciuit, L-a dat să fie răstignit”. Se aminteşte scurt de bătaie şi batjocură, dar accentul nu cade pe cruzime, ci pe sminteală şi pe ordinea pre-scrisă a evenimentelor. În versiunea Ioan, se povesteşte că lui Iisus nu i s-au zdrobit, după obicei, fluierele picioarelor “ca să se plinească Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi”. Decizia de a muta istoria sacră din registrul Realului semnificativ în acela al realităţilor anecdotice sfîrşeşte, inevitabil, în derizoriu şi trivial. Las la o parte capcanele, groteşti, în care cade exigenţa preciziei. În filmul lui Gibson se vorbesc aramaica şi latina. Dincolo de obiecţiile pe care le pot face (şi le-au făcut) filologii, e imposibil să nu te amuzi cînd Pilat, jucat de un excelent actor bulgar, etalează o latină cu un delicios accent slav. Nici minunata noastră Maia Morgenstern n-a fost bine sfătuită. I s-a spus, probabil, că fiind sfîntă şi avînd pre-ştiinţa sau intuiţia trans-umanităţii lui Iisus, ea nu trebuie să perceapă atrocele Lui suferinţe cu un banal patos lumesc. În consecinţă, o vedem afişînd mereu un soi de indispoziţie sobră, pendulînd între stupoare şi insensibilitate.

Mel Gibson pare să creadă că principala ispravă a lui Iisus e capacitatea de a încasa. Faptul că El e Fiul lui Dumnezeu se vede mai cu seamă din uriaşa Lui, supraomenească, rezistenţă la durere. Se poate spune că filmul ilustrează felul de a se raporta la transcendenţă al unui ins (şi al unei epoci) pentru care carnea a devenit cer, singurul cer accesibil. E o opţiune riscantă. Răstignirea era o procedură greu de suportat, dar nu e sigur că nu s-au inventat, “în zbuciumata noastră istorie”, proceduri de tortură cel puţin la fel de sinistre. Sînt oameni, oameni oarecare, a căror “Golgotă” a fost inimaginabilă. Nu în ascuţimea durerii stau sensul şi unicitatea răstignirii lui Iisus, ci în identitatea amuţitoare a Celui răstignit. Cel răstignit e Dumnezeu însuşi şi El o face din prima zi a întrupării Sale pînă astăzi. Nu trupul şi sîngele, ci trupul devenit pîine şi sîngele devenit vinul vieţii, acesta e misterul crucificării. La acest mister, Mel Gibson nu are acces. Băiat isteţ (şi prostuţ), el a eşuat rapid în eficacitate comercială. Aud că adună bani serioşi vînzînd cópii (exacte) după piroanele răstignirii, montate pe un lanţ de pus la gît.

Dacă e să rezum enormitatea demersului său regizoral într-o frază, aş observa că, în multe ţări, filmul e interzis minorilor. Nu-mi pot imagina o mai păcătoasă drăcovenie, decît să faci un film despre Iisus pe care copiii n-au voie să-l vadă.

Andrei PLEŞU, Dilema Veche