Dogma Bisericii nu este o raţionalizare abstractă, un exerciţiu gratuit al gândirii omeneşti, ci un adevăr întrupat, deviaţiile doctrinare soldându-se cu consecinţe acute în viaţa practică a Bisericii. Maniera cum Biserica percepe triadologia se oglindeşte în eclesiologie. Filioque, după mărturia lui Kallistos Ware, “nu numai că distruge echilibrul între cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, ci duce de asemenea la o greşită înţelegere a lucrării Duhului în lume şi încurajează o doctrină falsă despre Biserică”.

• Vezi la razbointrucuvant.ro continuarea.

Extras din: Adevarul Ortodoxiei fata de Catolicism, Clark Carlton, Ed. Ecleziast

Sfinții romani şi intriga bizatină

Pentru că cele ale noastre au fost cândva vrednice de cinste şi pentru Apuseni, care aveau aceleaşi sfinte slujbe şi mărturiseau acelaşi Crez. Însă înnoirile nu erau cunoscute Părin­ţilor noştri, nici se pot arăta că s-ar afla în scrierile Părinţi­lor ortodocşi apuseni, nici că ar avea obârşie din vechime ori sobornicească. Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credin­ţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care vo­ieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Pă­rinţilor săi (Enciclica Patriarhilor Răsăriteni, 1848, XVII).

Exista o veche glumă, mult îndrăgită de profesorii de istorie de liceu, care spune că Sfântul Imperiu Roman nu era nici sfânt şi nici roman. Dintr-o perspectivă ortodoxă, aceeaşi glumă – deşi aici nu este loc de haz – ar putea fi aplicată Bisericii Romano-Catolice. Astfel, Biserica Romană nu este nici romană şi nici catolică. De fapt, odată cu încoronarea lui Charlemagne (Carol cel Mare) în 800 A.D., destinele Sfântului Imperiu Roman şi cele ale Bisericii Romano-Catolice au devenit atât de strâns legate, încât soarta unuia afectează soarta celuilalt¹.

Desigur, acest lucru va părea surprinzător celor mai mulţi romano-catolici. La urma urmei, Biserica Romano-Catolică este cea mai mare organizaţie religioasă din lume, o birocraţie mondială condusă de cel mai faimos şi mai puternic lider religios. Cum ar putea Biserica ce şi-a avut mereu centrul la Roma să nu fie romană?² Cum ar putea o organizaţie religioasă universală să nu fie catolică? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să ne dezvă­ţăm de o mare parte din ceea ce am fost învăţaţi despre istoria creş­tinismului şi să ne dezbrăcăm de prejudecăţile care au fost consoli­date de istorici mai puţin meticuloşi.

Pentru romano-catolici, Roma este centrul universului bisericesc şi aşa au socotit dintotdeauna. Biserica Romană este Biserica Catoli­că, adică Biserica răspândită în toate colţurile lumii, Biserica univer­sală. Latina este – sau a fost, până la Vatican II – limba liturgică uni­versală. Mesa latină este ritul euharistic recunoscut pretutindeni.

Există şi alte „Biserici”, desigur, fie părţi ale Bisericii Romano-Catolice, precum uniţii, fie aflate în schismă cu Roma, precum ortodocşii. Acestea sunt Biserici etnice, străvechi, venerabile, oarecum exotice, dar, în mod evident, în afara normei, nealiniate la practica romană. În definitiv, papa – singurul cap al Bisericii universale şi vicar al lui Hristos pe pământ – săvârşeşte Mesa în latină.

O floare cu un nume oarecare

Această părere preconcepută despre lume se sprijină pe o falsă dihotomie, care este atât de bine împământenită în gândirea noastră încât chiar şi ortodocşii o acceptă fără ezitare: Imperiul Roman şi Biserica vs. Imperiul Bizantin şi Biserica. Înainte de a ne apuca de altceva, trebuie să ne descotorosim de această diviziune artificială.

Îngăduiţi-mi să prezint problema cât mai clar şi succint: nicio­dată nu a existat în istoria omenirii vreun Imperiu Bizantin. Atunci când, după convertire, Sfântul Constantin a reconstruit oraşul Byzantium ca noua sa reşedinţă şi capitală imperială, redenumindu-l Constantinopol, el nu a creat un nou imperiu. Deşi administraţia imperială se muta adesea de la Roma la Constantinopol – Noua Romă, imperiul a rămas unul şi acelaşi³.

Vreme de secole, istoricii ne-au învăţat că Imperiul Roman a început să decadă odată cu jefuirea Romei de către goţi, în 410. În timp ce acest eveniment a creat valuri de şoc în Europa de Vest şi în Nordul Africii, la Constantinopol de abia a fost băgat în seamă⁴. De ce? Fiindcă, deşi cetatea Romei căzuse pradă barbarilor, Imperiul Roman era încă intact şi funcţiona. Profesorul Jones observă exact:

„Toţi istoricii care au discutat declinul şi căderea Imperiului Roman au fost occidentalizanţi. Ochii lor s-au fixat pe colapsul autorităţii romane în părţile vestice şi pe evoluţia apusului european medieval. Au avut tendinţa de a uita sau de a şterge un lucru foarte important, acela că Imperiul Roman, deşi în declin, nu a căzut în secolul al cincilea şi nici pentru încă o mie de ani”⁵.

Dacă imperiul care îşi avea centrul la Constantinopol era acelaşi cu vechiul Imperiu Roman, de unde venea numele de „bizantin”? Mai la subiect, de ce a fost acceptat peste tot şi ce importanţă are?

Cuvântul „bizantin” este destul de vechi şi, chiar dacă numele de Byzantium a fost schimbat în Constantinopol, oamenii obişnu­iau să-l folosească pentru a-i denumi pe locuitorii oraşului. În orice caz, nu era folosit pentru a desemna Imperiul însuşi sau pe cetăţenii care trăiau în afara graniţelor oraşului imperial. Dimpotrivă, cetă­ţenii „Imperiului Bizantin” îşi spuneau „romani”, deoarece erau cetăţeni ai Imperiului Roman⁶.

Chiar şi după cucerirea musulmană, creştinii care trăiau în teritoriile musulmane erau numiţi romani. Într-adevăr, conform legii musulmane, toţi creştinii care trăiau pe teritoriul musulman, indiferent de rasă sau de limbă, erau consideraţi a avea Rum Millet, sau naţionalita­tea romană. Până în ziua de azi, adresa oficială a patriarhului de Constantinopol este cea de Rum Patrikhanesi, Patriarhia Romană.

Ceea ce este, în opinia istoricilor, restaurarea Imperiului de Apus de către Carol cel Mare, pentru curtea imperială romană de la Constantinopol a fost o uzurpare⁷. Deşi curtea romană a trebuit să cadă la înţelegere cu Charlemagne din motive politice, ea niciodată nu s-a bizuit pe Imperiul Franc (German) întemeiat de acesta. În chip semnificativ, Carol cel Mare, care a încercat să pretindă tronul Imperiului Roman pentru el, nu se referea la cetăţenii de sub auto­ritatea împăratului roman din Constantinopol cu denumirea de ro­mani, ci de „greci”⁸.

Astfel, sub Carol cel Mare, o falsă dihotomie a fost impusă, cu ajutorul căreia „Imperiul Roman” din Europa de Vest a fost opus „Imperiului Grec” cu capitala la Constantinopol. Dar, în realitate, imperiul lui Carol cel Mare, cu capitala Aix-la-Chapelle, nu avea nimic în comun cu Roma, poate doar cu excepţia faptului că era capabil să exercite suficientă presiune asupra papei pentru a fi încoro­nat de mâinile Pontifului⁹. Pe de altă parte, împăratul de la Constan­tinopol reprezenta continuitatea istorică cu Imperiul Roman.

În timp ce folosirea de către Carol cel Mare a termenului „grec”, pentru a descrie Imperiul Roman de Răsărit, era menită să sprijine pretenţiile sale la coroana Romei, avea totodată efectul suplimentar de a fi extrem de insultătoare pentru creştinii din imperiu. La acea dată, adjectivul „grec” devenise sinonim cu „păgân”. Bise­rica chiar îi condamna pe cei ce credeau în „miturile elineşti”¹⁰.

Abia din perioada modernă au început oamenii să se refere la Imperiul Roman de Răsărit cu sintagma de „Imperiu bizantin”. Primul care a procedat astfel a fost istoricul german din secolul al XVI-lea Hieronymous Wolf. Părerea i-a fost adoptată și de marele istoric francez din secolul al XVII-lea Charles DuCange. În zilele noastre, termenul „Imperiu bizantin” este atât de răspândit încât este greu de găsit un alt cuvânt cu care să fie asociat Imperiul Roman de Răsărit. Chiar şi specialiştii, care ştiu că termenul nu este corect, continuă să-l folosească¹¹.

Învăţatul ortodox Pr. John Romanides consideră folosirea termenului „bizantin” ca pe o continuare deliberată a campaniei de propagandă iniţiată de Carol cel Mare¹². Deşi nu subscriu la teoriile conspiraţioniste emise de Pr. Romanides, este greu de negat faptul că folosirea termenului a avut acelaşi efect ca folosirea de către Carol cel Mare a aceluia de „grec”, şi anume efectul de a distrage atenţia de la discontinuitatea fundamentală dintre „Sfântul Imperiu Roman” germanic şi adevăratul Imperiu Roman¹³. În acelaşi timp, el umbreşte identitatea fundamentală care separa imperiul ce îşi avea centrul la Constantinopol de imperiul Vechii Rome¹⁴.

Franci, romani, ţărani

În acest punct, e posibil să te întrebi ce legătură au toate acestea cu relaţiile dintre ortodocşi şi romano-catolici. Însă relevanţa lor se află în influenţa pe care Imperiul Franc a exercitat-o asupra Bisericii Romei, o influenţă care a dus, în cele din urmă, la schisma dintre Roma şi Bisericile Ortodoxe din Răsărit.

Deşi el însuşi abia ştia ceva carte, lui Carol cel Mare îi plăcea să se considere patron al artelor şi învăţământului, adunându-şi la curte un grup de învăţaţi¹⁵. Însă, în materie de teologie, curtea francă şi teologii săi erau extrem de incompetenţi¹⁶. Această incompe-tenţă avea să se dovedească fatală pentru unitatea Bisericii. Să ana­lizăm două exemple din programul teologic franc.

În timpul secolelor al VIII-lea şi al IX-lea, Imperiul Roman de Răsărit a fost zguduit de controversa iconoclastă. Cinstirea icoane­lor a fost condamnată drept idolatrie. În 787, a fost ţinut un sinod la Constantinopol, în care s-a declarat că cinstirea icoanelor nu numai că este permisă, dar, mai mult, ea este necesară pentru a înţelege corect hristologia. Astfel, icoanele au fost considerate a fi martori, din punct de vedere teologic, ai faptului că, în Hristos, Dumnezeul cel nevăzut S-a făcut văzut. Părinţii făceau o distincţie clară între venerarea relativă (proskinesis) acordată icoanelor (cinstea care trece la persoana pictată) şi adorarea (latreia) care este oferită doar lui Dumnezeu.

Deşi chestiunea nu a fost pe deplin reglementată până în secolul al IX-lea, acest sinod a fost recunoscut pretutindeni, atât în Ră­sărit cât şi în Apus, drept al Şaptelea Sinod Ecumenic; pretutindeni, cu excepţia Imperiului Franc. În 792, Carol cel Mare a trimis Papei lucrarea Libri Carolini – oficial scrisă de el, dar, mai mult ca sigur, întocmită de o altă persoană. Cărţile caroline conţineau respingerea celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic de către franci. Într-o uluitoa­re demonstraţie de ignoranţă, autorul chiar îi acuza pe „greci” că ar fi autorizat adorarea sau „venerarea superstiţioasă” a icoanelor¹⁷.

O chestiune cu mult mai importantă decât bizara interpretare la controversa iconoclastă o constituie adăugirea lor cea mai renumită, aceea făcută la Crezul niceean: Filioque. Acest cuvânt, însemnând „şi de la Fiul”, a fost introdus în articolul despre Duhul Sfânt, afir­mând că Duhul Sfânt purcede de la a Doua Persoană a Trinităţii, întocmai precum de la Tatăl. Vom discuta în detaliu mai jos Filioque şi dogma Trinităţii. Să notăm, pentru moment, faptul că teologii franci au devenit principalii promotori ai acestei adăugiri¹⁸.

Ceea ce este cu adevărat amuzant este faptul că teologii lui Carol cel Mare, care şi-au demonstrat ignoranţa atât de strălucit cu declaraţiile lor despre al Şaptelea Sinod Ecumenic, s-au depăşit pe ei înşişi în privinţa lui Filioque: chiar îi acuzau pe „greci” că ar fi îndepărtat cuvântul nou din Crezul original! Aici trebuie să subli­niem faptul că Crezul de la Niceea – ca şi Noul Testament – fusese scris în greacă. Greaca, şi nu latina, a fost dintru început limba în care dogma creştină a fost formulată¹⁹. Toate sinoadele ecumenice s-au desfăşurat în Răsărit. Deliberările, ca şi deciziile lor, au fost trasate în greacă. Chiar şi când scrisori ale papei circulau prin Ră­sărit, ele erau citite în traducere greacă, translatorii permiţându-şi să-şi ia anumite libertăţi faţă de text²⁰.

Insist pe această temă pentru a reliefa faptul că Roma nu a fost niciodată centrul redactării expresiei teologice creştine. Prin aceasta nu sugerez că papii şi teologii romani nu au jucat nici un rol în formularea doctrinei, ci subliniez faptul că nu au avut un rol principal. Chiar şi Tomosul lui Leon, atât de influent pentru Sinodul de la Calcedon, a fost interpretat în lumina teologiei Sfântului Chiril al Alexandriei, care a fost un criteriu/standard pentru Părinţii de la acel sinod²¹.

Prin urmare, teologii franci au înţeles complet pe dos proble­ma Filioque. Nu au fost romanii răsăriteni – ai căror înaintaşi au scris Crezul în greacă – cei care au schimbat textul Crezului, ci, mai degrabă, francii au fost cei care au promovat o noutate scrisă în limba latină. În mod semnificativ, papii s-au opus acestei adăugiri până în secolul al XI-lea. De exemplu, în 809, Papa Leon al III-lea a refuzat cererea lui Carol cel Mare de a cânta Filioque în Crez²². Leon chiar a gravat pe plăci de argint Crezul fără Filioque.

Papii, în mare majoritate, au arbitrat între Imperiul Franc şi cel Roman de Răsărit, între Biserici. În orice caz, papa Nicolae I (858-867) a decis să profite de pe urma disensiunilor politice dintre franci, dar şi de instabilitatea de la curtea romană din Răsărit, pen­tru a-şi impune pretenţiile la jurisdicţia universală. Ceea ce a urmat a fost o dihonie de durată între Roma şi Constantinopol, cunoscută în istorie sub numele de „schisma fotiană”. În timpul acestei con­troverse, Papii Nicolae I şi Adrian al II-lea s-au contrazis cu Fotie, Patriarhul Constantinopolului, în privinţa lui Filioque şi a naturii autorităţii Bisericii Romane²³.

Schisma a fost aplanată în timpul unui sinod la Constantinopol, în 879, când legaţii Papei Ioan al VIII-lea (872-882) au semnat con­damnarea oricăror „adăugiri” la Crezul niceean şi a oricărei persoane care ar fi negat legitimitatea Sinodului al VII-lea Ecumenic şi a hotă­rârilor sale în privinţa icoanelor. Mai mult, s-a decis ca nici una din Biserici să nu se amestece în problemele eparhiale ale celeilalte. Papa Ioan al VIII-lea a ratificat actele acestui sinod, care a fost con­siderat atât de Roma cât şi de Constantinopol drept al Optulea Sinod Ecumenic… până în secolul al XI-lea.

Sinodul din 879 este de o importanţă covârşitoare: nu numai că a încheiat „schisma fotiană”, dar a pus bazele politicii papale oficiale în privinţa problemelor divergente cu Răsăritul. Mai întâi, adăugarea lui Filioque a fost condamnată în mod categoric. În al doilea rând, recunoaşterea celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic se adresa teologilor franci care respinseseră hotărârile sinodului. În final, prin promisiunea de a nu se amesteca în problemele interne ale patriarhiei de la Constantinopol, papa a renunțat tacit la orice pretenţie de jurisdicţie universală. Astfel, la sfârşitul secolului al IX-lea, comuniunea dintre Roma şi Constantinopol a fost refăcută, în condiţiile în care Roma a respins categoric inovaţiile teologice şi pretențiile jurisdicţionale care vor duce la despărţirea Bisericilor… în secolul al XI-lea²⁴.

Schimbarea din secolul al XI-lea

Una dintre cele mai importante urmări ale hegemoniei francilor în Europa de Vest a fost completa absorbţie a Bisericii occidentale în sistemul feudal german. Biserici şi mănăstiri au devenit proprietatea celor care le fondau şi nu a Bisericii, iar stăpânitorii civili au împă­mântenit regula de a investi clerici cu însemnele conducerii şi privile­gii patrimoniale asupra pământului care decurgeau din funcţie. Nu mai este nevoie să spunem că simonia – practica de a cumpăra funcţii bisericeşti cu bani – a devenit răspândită. Drept rezultat al acestei situ­aţii, starea morală a clerului a decăzut, iar, odată cu aceasta, ignorarea celibatului a devenit o obişnuinţă pentru clerici²⁵.

Să spunem lucrurilor pe nume: pe la sfârşitul secolului al X-lea, Biserica Romano-Catolică era în dezordine. În secolul al XI-lea, scaunul papal a fost ocupat de o serie de papi reformatori, care au ţintit spre restaurarea ordinii morale şi ecleziastice în Biserică. În timp ce înlăturarea abuzurilor nu poate fi decât apreciată, refor­mele gregoriene, cum au rămas cunoscute în istorie, au mers mai departe de reglementarea problemelor canonice ivite datorită absorbţiei Bisericii în sistemul feudal²⁶.

Ca o ironie a sorții, aceşti papi reformatori nu erau romani ci, aproape fără excepţie, franci (germani). Ei au adus din Renania nu doar dorinţa de a pune capăt corupţiei care îmbolnăvise Biserica, dar, totodată, şi devotamentul pentru programul teologic franc²⁷.

În 962, într-o reeditare a urcării pe tron a lui Carol cel Mare din 800, Papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe Otto I ca împărat. Otto a declarat răspicat că toţi viitorii papi, înainte să-şi intre în atribuţii, vor trebui să jure loialitate faţă de coroana germană. Consecinţa acestui lucru a fost deschiderea perspectivei pentru clericii germani de a accede la scaunul papal. Aristeides Papadakis afirmă:

„Deşi acţiunea germană din 962 a avut în întregime un caracter poli­tic, nu a durat mult până ce a intrat în scenă şi teologia. Confiscarea papalităţii de forţele germane marchează, de asemenea, renaşterea graduală a influenţei teologiei germane la curtea papală. Acest fapt este cel mai evident în cazul lui Filioque, sau doctrina dublei purcederi. Acceptată fiind, ea s-a răspândit pe întreg cuprinsul Europei de Nord şi a fost adăugată în Crez înainte de secolul al X-lea. Pe de altă parte, acest lucru s-a realizat fără încuviinţare sau autorizare papală. Roma condamnase mai mult decât o dată această expresie; în Apus a fost chiar principalul ei oponent de când sfătuitorii lui Carol cel Mare au socotit de cuviinţă să se pronunţe asupra ortodoxiei sale. Cu toate acestea, după 962, papalitatea a început să şovăiască în această problemă, iar după încoronarea împăratului german Henric al II-lea, formula a fost introdusă, de asemenea, şi la Roma (1014). A fost un exemplu bun al triumfului teologiei germane la sud de Alpi după încoronarea lui Otto, deşi nu a fost şi singurul. Imediat vom vedea că mare parte din agenţii reformei gregoriene erau de origine germană sau proveniţi din mediul episcopal german. De fapt, ideologia re­formei va fi iniţial implementată aproape în întregime de un cerc restrâns de nordici ne-romani, chiar renani²⁸”.

Ca parte a programului lor de reformă, papii germani au început să demonteze în mod sistematic programul teologic al papilor anteriori. Prin introducerea la Roma a lui Filioque în Crez, ei au încălcat în mod deliberat decizia celui de-al Optulea Sinod Ecume­nic din 879. Într-adevăr, începând cu secolul al XI-lea, acest sinod a fost îndepărtat din colecţiile canonice romane şi înlocuit cu Sino­dul anti-fotian din 869 – un sinod care fusese repudiat de Ioan al VIII-lea şi de succesorii săi imediaţi²⁹.

De asemenea, pe lângă introducerea lui Filioque, papii germani au început să afirme pretenţia la jurisdicţie universală, pretenţie care fusese anterior repudiată (sinodul din 879). Dictatus papae al lui Grigorie al VII-lea a stabilit cu claritate tonul pentru programul pa­pal. Între cele 27 de articole ale acestui Dictatus se regăseau³⁰:

2. doar pontiful roman are dreptul de a fi numit universal.

3. doar el singur poate depune sau repune episcopi.

12. doar el poate depune împăraţi.

19. doar el nu poate fi judecat de nimeni.

22. Biserica Romană nu a greşit vreodată şi, prin mărturia Scripturii, nu va greşi în vecie³¹.

Deşi nu toate aceste idei erau noi în secolul al XI-lea, era nouă aplicarea lor sistematică. Rezultatul nu a fost altul decât transformarea naturii papalităţii³². Noua teologie papală nu numai că a dus la schismă cu Răsăritul, dar a transformat relaţia dintre papă şi episco­pii apuseni, care au devenit mai mult decât vicari ai acestuia³³.

Prin urmare, până la sfârşitul secolului al XI-lea, papalitatea încape în mâinile etnicilor germani, care impun în toată Biserica Apuseană programul teologic german (franc). Al Optulea Sinod Ecumenic, recunoscut de Papa Ioan al VIII-lea şi acceptat ca legi­tim din secolul al XI-lea, a fost respins. Filioque, respins de papii precedenţi şi condamnat de Ioan al VIII-lea, a fost introdus în Crezul Romei şi a devenit dogmă. Mai mult, papii au început să pretindă dreptul de a conduce întreaga Biserică – Răsărit şi Apus – o pretenţie care nu a fost niciodată recunoscută în Răsărit şi care fu­sese repudiată de însuşi papa în 879.

Astfel, în secolul al XI-lea, Biserica Romano-Catolică a încetat să mai fie romană şi catolică. Cu papalitatea aflată sub controlul cle­ricilor germani, Crezul niceean cel de neschimbat a fost schimbat, vechiul sistem de conducere bisericesc a fost răsturnat, iar unitatea de o mie de ani a Bisericii a fost sfâşiată. Aceasta nu mai era Biserica lui Leon I, Grigorie I (cel Mare), sau Ioan al VIII-lea. Era o biserică nouă şi diferită – o formă nouă şi diferită de creştinism.

Cea mai inalta invatatura a teologiei crestine este cea a Tri-Unitatii divine: Dumnezeu Se releveaza ca Unul in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Avand aceeasi fiinta, cele Trei Persoane sau Ipostasuri sunt un singur Dumnezeu, insa Ele difera prin proprietatile personale si alcatuiesc astfel o Treime. Tatal este fara inceput, Fiul se naste din Tatal, Duhul Sfant purcede din Tatal. “Proprietatea specifica Tatalui este nenasterea, cea a Fiului nasterea si cea a Duhului Sfant purcederea”. [24] “Numai prin aceste proprietati personale cele trei Ipostasuri difera intre ele”. [25]

Cu constiinta binecuvantata a acestei teologii, deopotriva unitiva si distinctiva, Parintii Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol (381) au fixat credinta in Duhul Sfant astfel: “si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul. Care de la Tatal purcede. Care impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci”. Enuntand atributul propriu Persoanei Sfantului Duh, ei nu au adaugat nimic Evangheliei in care Iisus Hristos Domnul declara cu propria Sa gura: “Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu Il voi trimite de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (In. 15,26).

Biserica Ortodoxa n-a adaugat nimic, n-a omis nimic in legatura cu acest punct: fidela “Crezului” Niceo-Constantinopolitan normativ pentru intreaga Biserica, ea a invatat intotdeauna ca Duhul Sfant purcede numai de la Tatal, dupa cum a invatat intotdeauna ca Fiul se naste numai din Tatal, deoarece despre acesta din urma Crezul spune: “Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii”. Spunand ca Duhul Sfant purcede din Tatal si din Fiul (in latina Filioque) si incorporand aceasta doctrina in “Crez”, Biserica Romano-Catolica a introdus o inovatie contrara invataturii unanime a Apostolilor, a Parintilor si a Sinoadelor. Biserica Ortodoxa, deci, ii reproseaza doua lucruri:

a) insertia lui Filioque in Crezul Niceo-Constantinopolitan, in vreme ce, asa cum vom vedea, Parintii au pecetluit “Crezul”;

b) dogma insasi, adica ideea ca Sfantul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul, idee care nu numai ca nu se afla in Traditie dar pe care scrierile Parintilor o resping in mod explicit.

Papii Inocentiu III, la Conciliul IV Lateran in 1215, Grigorie X la Conciliul II de la Lyon in 1274 si Eugeniu IV la Conciliul de la Florenta in 1439 au proclamat Filioque ca adevar de credinta. Ei credeau ca fara acesta nu putea fi mantuire. [26] Pentru faptul ca ii acuza pe ortodocsi de a fi scos pe Filioque din “Crez”, legatul Papei, cardinalul Humbert, a depus in 1054 pe altarul catedralei Sfintei Sofii la Constantinopol o scrisoare care excomunica pe patriarhul ortodox al Constantinopolului, Mihail Kerularios, act care a fost la originea schismei definitive intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica.

Fiind vorba de o dogma atat de fundamentala, vizand Persoana Duhului Sfant, era de asteptat ca si Catehismul s-o reia explicand-o mai clar si justificand-o cu mai multa siguranta decat au facut-o alti autori catolici din trecut, caci de-a lungul secolelor Biserica catolica a incercat sa-si legitimeze pozitia prin tot felul de argumente pe care din partea lor teologii ortodocsi le-au respins .

Asadar, ce invata Catehismul cu privire la prima greseala pe care o reprezinta Filioque, adica cea a falsificarii Crezului?

1. “Crezul” relativizat

Expunerea istorica a paragrafelor 186 si 196 ale Catehismului omite referinta fundamentala la Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) care a interzis sa se prezinte oricui ar voi sa intre in Biserica un alt “Crez” decat cel Niceo-Constantinopolitan. Iar Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451) spune in cea de-a cincea sa sesiune: “Sfantul Sinod Ecumenic a hotarat sa nu fie ingaduit nimanui sa faca public, adica sa scrie, sa alcatuiasca sa invete sau sa prezinte o alta credinta. Iar cei ce ar indrazni sa scrie, sa compuna sau sa prezinte o alta credinta, daca sunt episcopi sau clerici sa fie depusi primii din episcopat, cei de-al doilea din rangul lor din cler; iar daca sunt laici, sa fie anatematizati”. Motivul pentru care Sinodul a interzis alcatuirea unei alte credinte, adica a unui alt text al Crezului decat cel Niceo-Constantinopolitan, este acela ca prezenta mai multor versiuni ii favoriza pe eretici care puteau astfel sa-si introduca pe furis propriile lor crezuri false. Existenta unei singure formule de credinta pentru intreaga Biserica facea imposibila aceasta manevra.

Sfantui Chiril al Alexandriei, participant la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic, a dat toate explicatiile asupra acestei interdictii in Scrisoarea sa catre Ioan al Antiohiei: “Nu acceptam sub nici un chip sa vedem schimbata credinta, adica Simbolul credintei pe care l-au expus Parintii nostri si nu ingaduim ca noi sau altcineva sa schimbe vreun cuvant din ceea ce se afla aici, nici chiar sa lase sa cada vreo silaba, amintindu-ne de Cel ce a spus: “Nu muta hotarele vesnice pe care le-au asezat parintii tai” (Deut.19,14). Caci nu ei au vorbit, ci Duhul lui Dumnezeu Tatal, Care de la El purcede si Care nu este strain de Fiul dupa fiinta”. [27]

Este adevarat, deci, ca la origini, in Biserica au existat mai multe simboluri de credinta venerabile si ca explicarea Simbolului Niceo-Constantinopolitan ramane ingaduita; dar este interzisa referirea la un alt Crez decat acesta atunci cand se intentioneaza a se vorbi in numele Bisericii.

Cine le-a dat autorilor Catehismului dreptul de a da intaietate Simbolului Apostolilor (§ 196) care este venerabil, dar care nu este totusi “Crezul”? De ce se lasa astfel deoparte lucrarea Sinoadelor, a Parintilor si a papilor anteriori?

2. “Crezul” desigilat

Catehismul citeaza apoi in mod fals la pagina 51 “Crezul” Niceo-Constantinopolitan. Un text de ambitia teologica a Catehismului Bisericii Catolice ar fi trebuit sa practice cel putin regulile strictei obiectivitati si sa prezinte textele cu rigoare si exactitate. Ori citarea care se face in cazul “Crezului” Niceo – Constantinopolitan (provenit de la Sinoadele Ecumenice I si II tinute in 325 si 381) introduce in text, impotriva oricarui adevar istoric, dubla purcedere a Duhului Slant de la Tatal si de la Fiul sau Filioque (§ 184, p.51). Cum poate oare Catehismul sa afirme pe de o parte ca Simbolul Niceo-Constantinopolitan “este comun si astazi tuturor marilor Biserici din Orient si Occident” (§195) si sa-l citeze intr-o versiune inexacta, pentru ca Filioque nu figura in Simbolul Niceo-Constantinopolitan; el a aparut numai injurul secolului VI-lea, a fost combatut de Papii Romei Leon III si Ioan VIII, adaugarea sa la Crez e socotita de Biserica Ortodoxa drept o erezie si ea a fost in secolul al XI-lea cauza rupturii comuniunii cu Roma a tuturor celorlalte Patriarhate ale Bisericii vechi. Cum pot fi trecute sub tacere fapte al caror adevar este stiut de toti cei ce au cat de cat stiinta de istoria Bisericii?

De altfel Catehismul se tradeaza el insusi, caci la cateva pagini dupa ce a citat Simbolul Niceo-Constantinopolitan, recunoaste ca Filioque este o “traditie latina” (§ 246), ca “nu figura in simbolul marturisit in 381″ si ca “a fost admis treptat in liturghia latina (intre secolele VIII si IX)” (§ 247). Daca, asa cum recunosc teologii romani, “introducerea lui Filioque in Simbolul Niceo-Constantinopolitan de catre liturghia latina constitute, totusi, pana astazi un diferend cu Bisericile ortodoxe” (§ 247), cum pot aceeasi autori scrie cateva pagini mai sus ca acesta mai “este comun si astazi tuturor Bisericilor Orientului si Occidentului?” Caci: sau e vorba de un articol secundar si atunci nu se intelege de ce a fost si a ramas cauza principala a separatiei Bisericii din Rasarit de cea din Apus timp de aproape o mie de ani; sau e vorba de o problema dogmatica, cum si este de fapt si, vizand esentialul, atunci nu se poate pretinde ca marturisim acelasi Crez. Contradictia este pe cat de totala pe atat de subtil disimulata.

Paragraful 247 declara ca “urmand o veche traditie latina si alexandrina, Sfantul Papa Leon il marturisise (afirmarea lui Filioque) deja in mod dogmatic inca din 447″, fara a adauga, cum ar fi fost cinstit, ca istoricii catolici cei mai eminent aurecunoscut ei insisi ca aceasta traditie este eronata. [28] Istoricul lui Filioque, Kyriakos Lamprillos trimite in legatura cu acest punct la Pagi si Ffulkes. [29] Fara a desfasura toate argumentele, vom cita un text incontestabil aflat in toate colectiile Actelor Conciliilor, si apartinand Conciliului de la Aachen din 809. Karol cel Mare trimisese pe Smaragdus si pe alti teologi la Papa Leon III. Or primul lucru pe care ei il spun Papei este ca problema lui Filioque este recent ivita (nuper exorta). Dupatoate cronicile france (Adon de Vienne, etc.) ea a fost agitata pentru prima data intr-un conciliu in 767. Daca Papa marturisise aceasta doctrina din 447, cum mai putea fi ea recenta in 809?

Papa Leon III s-a opus adaugirii lui Filioque si a pus sa se scrie pe doua table de argint, in latina si in greaca, Crezul Niceo-Constantinopolitan neschimbat impreuna cu aceste cuvinte: “Eu Leon, am pus sa se graveze aceasta din iubirea si spre apararea credintei ortodoxe”. [30] Ortodocsii se tin de invatatura care a fost si cea a Papilor ortodocsi ai Romei, cei pe care ii enumera Sfantul Patriarh Fotie cel Mare in Mystagogia sa: Damasus, Celestin, Leon cel Mare, Vigil, Agaton, Grigorie, Zaharia, Benedict, Ioan VIII, Adrian si toti ceilaiti pana in secolul al IX-lea cel putin.

Si pentru a incheia acest punct, sa citam in fine cuvintele Sinodului VII Ecumenic: “Pazim legile Bisericii, pastram definitiile Parintilor si ii anatematizam pe cei care adauga sau scot ceva in Biserica”.

[29]. La pag. 23 din noua editie a lucrarii sale La Mystification Fatale. Etude orthodoxes su le Filioque, L’Age d’Honune, Lausanne 1987.

- Marturisirea de Credinta a Bisericii Ortodoxe – 1642 – CHISINAU – STIINTA – 1996