Tomos patriahal prin care patriarhul Athenagoras şi sinodul său
au ridicat din memoria şi din sânul Bisericii anatema din 1054

Sursa: http://www.ecumenism.ro/cuvinte.asp?id=56

Acest tomos a fost citit în catedrala din Phanar de către patriarhul ecumenic Athenagoras.

ATHENAGORAS
prin mila lui Dumnezeu arhiepiscop de Constantinopol, noua Romă, şi patriarh ecumenic
În numele sfintei, unifiinţialei, dătătoarei de viaţă şi nedespărţitei Treimi.

“Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,9); iubirea este semnul lăsat de Dumnezeu ucenicilor lui Christos, forţa depozitată în unitatea Bisericii sale şi principiul păcii, înţelegerii şi ordinii, asemănătoare unei perpetue şi luminoase manifestări în sânul ei a Sfântului Duh.

Trebuie deci ca cei cărora Dumnezeu le-a conferit păstorirea Bisericilor Sale să poarte de grijă faţă de acest “legământ al desăvârşirii” (Coloseni 3, 14) şi să dovedească unii faţă de alţii toată atenţia, solicitudinea şi ocrotirea.

Şi dacă vreodată se întâmplă ca milostivirea să se răcească şi ca unitatea în Domnul să fie sfâşiată, trebuie ca răul să fie conştientizat degrabă şi să se încerce remedierea lui.

Însă printr-o misterioasă rânduială a lui Dumnezeu a survenit în Biserică o gravă tulburare; raporturile dintre Biserica Romei şi cea a Constantinopolului au fost puse la încercare iar caritatea ce le ţinea unite a fost grav prejudiciată prin anatema apărută în sânul Bisericii lui Dumnezeu: legaţii Romei, cardinalul Humbert şi cei care-1 însoţeau, l-au anatemizat pe patriarhul Mihail Cerularie şi pe cei doi însoţitori ai săi, în timp ce patriarhul Mihail Cerularie şi sinodul său au anatemizat textul celor care veneau de la Roma cât şi pe cei care îl concepuseră şi colaboratorii lor. Este deci necesar ca Bisericile din Roma şi Constantinopol, imitând bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, să ia atitudine faţă de această situaţie şi să restabilească pacea.

Dar atunci când, în zilele noastre, s-a manifestat bunăvoinţa lui Dumnezeu către noi, indicându-ne calea reconcilierii şi a păcii, între alte maniere şi cu ajutorul oferit de Dumnezeu în favoarea solicitudinii reciproce şi rodnice atât a Romei celei vechi cât şi a celei noi pentru dezvoltarea relaţiilor lor fraterne, s-a apreciat ca fiind bine să se procedeze la rectificarea faptelor trecute şi de a ridica, în măsura posibilă fiecăreia dintre cele două Biserici, aceste obstacole acumulate care pot fi eliminate, şi aceasta pentru progresul, credinţa, edificarea şi desăvârşirea carităţii.

Aşadar noi înşine, împreună cu venerabilii şi respectaţii mitropoliţi, fraţi ai noştri şi bine plăcuţi slujitori împreună cu noi în Christos Domnul, apreciind momentul ca fiind propice ne-am reunit în sinod şi, luând cunoştinţă de dispoziţiile similare luate de vechea Romă, am decis să ridicăm din memoria şi din sânul Bisericii anatema emisă de către patriarhul Mihail Cerularie şi sinodul său.

Noi proclamăm deci în scris că anatema emisă în marea cancelarie a Bisericii noastre în luna iulie a anului salvării 1054, este, începând din acest moment şi în conştiinţa tuturor, ridicată din memoria şi sânul Bisericii prin îndurarea lui Dumnezeu. Care, prin mijlocirea Doamnei noastre, Maica lui Dumnezeu şi pururea fecioara Maria, “Panmakaristos” (pururea fericita), a sfinţilor şi glorioşilor apostoli – Petru, cel dintâi corifeu şi Andrei, cel dintâi chemat – şi a tuturor sfinţilor, doreşte să dăruiască Bisericii pacea în vecii vecilor.

În această credinţă, ca semn perpetuu şi mărturie constantă prezentul act patriahal şi sinodal a fost redactat şi semnat în registrul sacru al sfintei noastre Biserici – şi trimis, într-o copie autentificată sfintei Biserici a vechii Rome, pentru ca aceasta să ia cunoştinţă de hotărârea noastră şi să o depună în arhivele sale.

În anul salvării 1965, a 7-a zi a lunii decembrie a celui de-al patrulea semestru.

Patriarhul Athenagoras de Constantinopol se pronunţă.

Toma din Calcedonia, Hrisostom de Neocezareea, Ieronim de
Rodopolis, Simeon de Irinopolis, Dorotei din insulele Prinţilor,
Maxim din Laodiceea, Hrisostom de Mira, Chirii de Haldias,
Meliton de Heliopolis şi Teira, Emilian de Milet

Citeste si:

• (I) PATRIARHUL ATHENAGORAS SI RIDICAREA ANATEMELOR ASUPRA EREZIEI CATOLICE (declaratie comuna cu Papa Paul al VI-lea)

• PATRIARHUL ATENAGORA IN ROMANIA: BISERICA ROMANA RESPINGEA, IN 1967, DEMERSURILE ACESTUIA FATA DE CATOLICI

• PARINTELE MARCU MANOLIS: MEMORIUL SAU DESPRE ATITUDINILE APOSTATE ALE PATRIARHULUI ATENAGORA

• CINE A FOST PATRIARHUL ATHENAGORAS?

Declaraţia comună a papei Paul al VI-lea
şi a patriarhului Athenagoras exprimând decizia lor
de a ridica din memoria şi din mijlocul Bisericii
sentinţele de excomunicare din anul 1054

Sursa: http://www.ecumenism.ro/cuvinte.asp?id=41

Această declaraţie comună a fost citită în sesiunea solemnă a Conciliului Vatican II de către Monseniorul Jean Willebrands. În acelaşi timp, ea a fost citită de către secretarul Sfântului Sinod, în catedrala din Phanar.

1. Pătrunşi de recunoştinţă către Dumnezeu pentru favoarea pe care, în îndurarea sa, le-a făcut-o de a se întâlni frăţeşte în locurile sfinte, – unde, prin moartea şi învierea Domnului Iisus, a fost desăvârşit misterul salvării noastre şi, prin revărsarea Sfântului Duh, a luat naştere Biserica -, papa Paul al Vl-lea şi patriarhul Athenagoras I-ul n-au pierdut din vedere planul pe care l-au conceput începând de atunci, fiecare pentru comunitatea sa, de a nu omite nimic din gesturile care inspiră caritatea şi care pot uşura dezvoltarea raporturilor fraterne inaugurate astfel între Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă din Constantinopol. Ei sunt hotărâţi să răspundă astfel chemării harului divin care conduce astăzi Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă ca şi pe toţi creştinii spre a depăşi diferendele pentru a fi din nou “Unul” aşa cum Domnul Iisus a cerut-o Tatălui Său pentru ei.

2. Printre obstacolele care se găsesc pe drumul dezvoltării acestor raporturi fraterne de încredere şi respect, figurează amintirea deciziilor, actelor şi incidentelor penibile, care au condus în 1054 la sentinţa de excomunicare emisă contra patriarhului Mihail Cerularie şi a altor două personalităţi prin legaţii scaunului roman, conduşi de către cardinalul Humbert, legaţi care au fost ulterior ei înşişi obiectul unei sentinţe similare din partea patriarhului şi a sinodului constantinopolitan.

3. Nu se poate ca aceste evenimente să mai fie ceea ce au fost în acea perioadă deosebit de tulbure a istoriei. Dar astăzi când o judecată mai senină şi mai echitabilă a fost îndreptată asupra lor, este important să recunoaştem excesele de care ei (cei care le-au pricinuit – n.tr.) au fost dezonoraţi şi care au atras mai târziu consecinţe depăşind, – atât cât putem noi să înţelegem acest lucru -, intenţiile şi previziunile autorilor lor a căror cenzură era îndreptată către persoanele vizate şi nu către Biserici, neintenţionând să rupă comuniunea eclezială dintre Scaunul Romei şi cel de la Constantinopol.

4. Este motivul pentru care papa Paul al Vl-lea şi patriarhul Athenagoras I-ul şi sinodul său, dorind cu siguranţă să exprime dorinţa comună de dreptate şi sentimentul unanim de caritate al propriilor credincioşi şi invocând cuvântul Domnului: “Aşadar, dacă îţi aduci darul tău la altar, iar acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul tău acolo, dinaintea altarului, şi du-te mai întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino şi adu-ţi darul tău” (Matei 5, 23-24), au declarat într-un acord comun:

1. că regretă cuvintele ofensatoare, reproşurile fără temei şi gesturile condamnabile care, de o parte şi de cealaltă, au marcat şi au însoţit nefericitele evenimente ale acelei epoci;
2. că, de asemenea, regretă şi ridică din memoria şi din sânul Bisericii sentinţele de excomunicare care le-au urmat şi a căror amintire acţionează până în zilele noastre ca un obstacol în calea reconcilierii în caritate, şi doresc ca să fie uitate;
3. că deplâng, în sfârşit, neplăcutele precedente şi evenimente ulterioare care, sub influenţa diferiţilor factori, printre care amintim aici neînţelegerea şi mefienţa mutuală, au condus în final la ruptura efectivă a comuniunii ecleziastice.

5. Acest gest de dreptate şi iertare reciprocă, este conştientizat de către papa Paul al VI-lea, patriarhul Athenagoras şi sinodul său ca nefiind suficient pentru a pune capăt diferendelor mai vechi sau mai noi care subzistă între Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă şi care, prin lucrarea Sfântului Duh, vor fi surmontate graţie purificării inimilor, părerii de rău pentru nedreptăţile istorice ca şi datorită unei voinţe eficace de a ajunge la o înţelegere şi o expresie comună a credinţei apostolice şi a exigenţelor sale.

În desăvârşirea acestui gest, alături de toate acestea, sperăm ca el să fie bineplăcut lui Dumnezeu – care este gata să ne ierte în măsura în care ne iertăm unii pe alţii – şi apreciat de întreaga lume creştină, dar mai ales de Biserica romano-catolică şi de Biserica ortodoxă ca expresie a unei sincere voinţe reciproce de reconciliere şi ca o invitaţie la continuarea într-un spirit de încredere, de respect şi de caritate mutuală, a dialogului care le conduce, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trăiască din nou cel mai mare bine al sufletelor şi instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu, în deplina comuniune a credinţei, de înţelegere fraternă şi de viaţă sacramentală care exista între ele în timpul primului mileniu al vieţii Bisericii.

7 decembrie 1965

Citeste si:

• PATRIARHUL ATENAGORA IN ROMANIA: BISERICA ROMANA RESPINGEA, IN 1967, DEMERSURILE ACESTUIA FATA DE CATOLICI

• CINE A FOST PATRIARHUL ATHENAGORAS?

• PARINTELE MARCU MANOLIS: MEMORIUL SAU DESPRE ATITUDINILE APOSTATE ALE PATRIARHULUI ATENAGORA

Sursa: Agentia Basilica

(…) Dialog în dragoste despre viitorul Bisericii

Ultima parte a vizitei a fost dedicată dialogului bilateral, pe marginea următoarelor chestiuni de importanţă majoră: stadiul şi perspectivele lucrărilor în vederea Sinodului Panortodox; problemele privind relaţiile cu celelalte Biserici Creştine şi poziţia Bisericii Ortodoxe în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Alături de acestea, au mai fost abordate problema aşezămintelor române de la Ierusalim şi prezenţa românească la Sfântul Munte.

Parte a unui turneu al Patriarhului Ecumenic pe la principalele Biserici Ortodoxe, vizita lui Atenagora la Bucureşti mai avea menirea să deblocheze dialogul interortodox pe marginea Sinodului şi a relaţiilor cu celelalte biserici creştine, în special cea Romano-Catolică.

În chestiunea convocării Sinodului panortodox, Biserica Ortodoxă Română adoptase o atitudine entuziastă. Conform mărturisirii patriarhului Justinian, partea română luase foarte în serios temele propuse pentru viitorul Sinod în timpul primei conferinţe de la Rhodos. Cei mai buni teologi români le analizaseră, făcuseră propuneri, iar rezultatele fuseseră deja publicate în revistele bisericeşti. Patriarhul României constata cu amărăciune că acest lucru nu a fost făcut de toată lumea, iar lucrurile tind să treneze. Cu toate acestea, partea română a manifestat înţelegere şi deschidere faţă de noile propuneri ale delegaţiei Patriarhiei Ecumenice, care propunea un nou format de pregătire a Sinodului panortodox.

Însă, în ceea ce priveşte chestiunea raporturilor cu Biserica Romano-Catolică, partea română s-a dovedit mai reţinută decât patriarhul ecumenic. Biserica Ortodoxă Română se arăta deschisă spiritului ecumenic, prin care înţelegea promovarea dialogului şi a înţelegerii dintre diferitele confesiuni creştine. Însă acest ecumenism nu însemna nici confuzia limbilor, nici o suprastructură bisericească coordonatoare, şi cu atât mai puţin o unire a Bisericilor.

După Conciliul Vatican II, Biserica Romano-Catolică promova intens ideea unirii bisericilor, iar patriarhul Atenagora era la rându-i un adept al refacerii unităţii Bisericii. Conform unui discurs ţinut la Bucureşti, el credea că Schisma din 1054 era consecinţa orgoliilor a doi oameni: cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Cerularie, şi că doi oameni, apropiaţi prin iubirea în Hristos, Sanctitatea Sa şi papa Paul al VI-lea, pot să facă să dispară o rană veche de 1.000 de ani. Această iubire a aproapelui ar fi mai puternică decât toate considerentele teologice, iar unitatea Bisericii trebuie realizată înaintea definitivării dialogului teologic. De aceea, în anul 1965, în calitate de urmaş al lui Mihail Cerularie, patriarhul Atenagora a ridicat, împreună cu papa Paul al VI-lea, anatemele aruncate cu 1.000 de ani în urmă. Gestul, spectaculos în sine, nu a întrunit adeziunea tuturor ortodocşilor, lucru accentuat de continuarea pretenţiilor Bisericii Romano-Catolice de unică depozitară a adevărului lui Hristos şi de ideea realizării unităţii Bisericii prin câte de uniaţie.

În acest caz, partea română a arătat patriarhului Atenagora că este disponibilă la dialog, însă respingea pretenţiile catolice şi soluţia uniaţiei: ‘Aşteaptă răbdătoare şi hotărâtă să se realizeze toate premisele unei frăţietăţi adevărate între biserici, plină de dragoste adevărată şi lipsită de pretenţii de dominaţie lumească’. Sanctitatea Sa a acceptat punctul de vedere român, subliniind continuarea dialogului dintre Biserici şi evidenţierea justeţii poziţiilor ortodoxe în cadrul acestui dialog. (…)

Citeste si:

• CINE A FOST PATRIARHUL ATHENAGORAS?

• PARINTELE MARCU MANOLIS: MEMORIUL SAU DESPRE ATITUDINILE APOSTATE ALE PATRIARHULUI ATENAGORA

Preafericitul Patriarh Atenagora I (greceşte: Αθηναγόρας Α’ ), născut Aristokles Spyrou (Αριστοκλής Σπύρου), a fost al 268-lea succesor al Apostolului Andrei şi Patriarh Ecumenic al Constantinopolului din 1948 până în 1972.

Viaţa laică

Patriarhul Atenagora s-a născut în Vasilikón, lângă Ioánnina, Epir, Grecia, în 25 martie 1886. Fiul unui doctor de ţară, mama sa a murit pe când el avea doar 13 ani. A studiat la Şcoala Teologică Patriarhală din Halki, absolvind în 1910. După absolvire a fost tuns călugăr şi hirotonit diacon, primind numele de Atenagora. A slujit ca arhidiacon în Eparhia de Pelagonia înainte de a deveni secretarul Arhiepiscopului Meletie al Atenei (şi viitor patriarh ecumenic) în 1919. A fost hirotonit la rangul de episcop ca Mitropolit de Corfu în decembrie 1922, pe când încă era diacon.

Arhiepiscop de America

În 1930 la întoarcerea dintr-o călătorie în Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă a Americii, Mitropolitul Damaschin i-a recomandat Patriarhului Fotie al II-lea să-l numească pe Atenagora Arhiepiscop al Americilor de Nord şi de Sud. Damaschin a simţit că Atenagora era cel mai potrivit să rezolve numeroasele probleme ale acestei arhiepiscopii, iar Fotie a făcut numirea în 30 august 1930.

Atunci când el a preluat această poziţie în 24 februarie 1931, Atenagora s-a confruntat cu sarcina de a face pace şi armonie într-o eparhie care fusese răvăşită de disensiunile dintre roialişti şi venizelişti şi care practic împărţise ţara în două eparhii independente. Pentru a corecta această situaţie, el a centralizat administraţia bisericească în birourile arhiepiscopale cu toţi ceilalţi episcopi ca vicari, numiţi ca asistenţi ai arhiepiscopului, fără eparhii şi drepturi administrative de sine stătătoare.

În timpul păstoririi sale de 18 ani, el a lucrat activ cu comunităţile sale pentru a facilita aceste reforme, în parte şi prin mărirea importanţei şi activităţii congreselor cler-laicat. El a înfiinţat societatea de femei Philoptochos, braţul filantropic al Bisericii, la fel ca şi un orfelinat şi Academia Sfântul Vasile. De asemenea, el a fondat primul seminar ortodox grec din America: Şcoala de Teologie Sfânta Cruce. Abilităţile sale de conducere i-au permis să facă faţă opoziţiei iniţiale iar ulterior să câştige iubirea şi devotamentul turmei sale.

Patriarhia

În 1 noiembrie 1948, Atenagora a fost ales Patriarh al Constantinopolului, şi a zburat la Istambul în avionul personal al preşedintelui Sua Harry Truman. Ca patriarh, el a fost pe deplin implicat în Consiliul Mondial al Bisericilor şi în îmbunătăţirea relaţiilor cu Papa. Lungă sa slujire s-a încheiat în 7 iulie 1972, în Istambul.

Întâlnirea din 1964 cu Papa Paul al VI-lea în Ierusalim a dus la ridicarea reciprocă a Bulelor de Excomunicare care au dus la Marea schismă din 1054. Acest a fost un pas semnificativ spre restaurarea comuniunii dintre Roma şi Constantinopol. A dus la Declaraţia Comună Catolică-Ortodoxă din 1965, care a fost citită public în 7 decembrie 1965, simultan la o şedinţă publică la Conciliul Vatican II în Rome şi într-o ceremonie specială în Istanbul. Declaraţia nu a încheiat schisma, dar a arătat o dorinţă de reconciliere între cel două biserici. Cu toate acestea, nu toţi ortodocşii au împărtăşit acest sentiment, inclusiv Mitropolitul Filaret, care a scris o scrisoare patriarhului în acelaşi an.

Citate

Extrase din Conversaţii cu Patriarhul Atenagora:

“Nu neg existenţa diferenţelor dintre Biserici, dar spun că trebuie să schimbăm modul nostru de a ne apropia de ei. Şi întrebarea referitoare la metodă este în primul rând psihologică, mai mult decât o problemă spirituală. Timp de secole au existat conversaţii între teologi, dar ei nu au făcut nimic în afară de a-şi întări poziţiile.”

“Aceia care mă acuză de sacrificarea Ortodoxiei unui obsesii oarbe a dragostei au o concepţie foarte deficitară a adevărului. Ei o fac într-un sistem pe care îl au, care îi reasigură, când ceea ce este într-adevăr, este slăvirea vie a Dumnezeului viu, cu toate riscurile implicate în viaţa creativă. Iar noi nu suntem stăpânii lui Dumnezeu; El este Cel care ne ţine şi ne umple cu prezenţa Sa proporţional cu smerenia şi dragostea noastră. Doar prin iubire îl putem slăvi pe Dumnezeul iubirii, doar dăruindu-ne şi împărţindu-ne şi sacrificându-ne pe noi înşişi îl putem slăvi pe Dumnezeu care, pentru mântuirea noastră, s-a sacrificat pe El Însuşi şi a mers la moarte, la moarte pe cruce.”

“Ortodoxia, dacă mergem la originile tradiţiei ei măreţe, va fi mărturia smerită şi credincioasă a Bisericii nedespărţite. Bisericile ortodoxe, prin apropierea lor însăşi în respect reciproc şi dragoste, vor porni o mişcare de frăţietate care va trce prin toată lumea creştină, dând exemplul comunităţii libere a Bisericilor surori, unite prin aceleaşi taine şi aceeaşi credinţă. Cât priveşte credinţa ortodoxă, centrată pe slăvirea şi slujirea ei liturgică şi pe sfinţenie, va aduce criteriul experienţei spirituale la dialogul ecumenic, un criteriu care ne va permite să descurcăm adevărurile parţiale din propriile limitări astfel încât acestea să poată fi reconciliate într-o mai mare plenitudine a adevărului.”

“Dar noi ortodocşii, suntem noi demni de Ortodoxie ? Ţinând cont de eforturile pe care le-am făcut în ultimii ani, ce fel de exemplu dau Bisericile noastre ? Suntem uniţi în credinţă şi suntem uniţi în potir, dar am devenit străini unii de alţii şi uneori rivali.”

Citeste si:

• PARINTELE MARCU MANOLIS: MEMORIUL SAU DESPRE ATITUDINILE APOSTATE ALE PATRIARHULUI ATENAGORA

• EPISTOLA CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL – DE MARE ACTUALITATE SI DUPA 40 DE ANI!

Văzând marea furtună care a fost stârnită în Biserica noastră din pricina diferitelor mişcări filo-unioniste şi a legăturilor Patriar­hului [Atenagora] cu Papa, am fost cuprins şi eu de durere ca cel ce sunt şi eu fiu al ei şi am considerat că este bine ca, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit şi eu o bucăţică de aţă – ca un monah sărac ce mă aflu – pentru a fi de folos, fie şi pentru a face o mică cusătură la veşmântul rupt în bucăţele al Maicii noastre. Cred că veţi face dragoste şi o veţi folosi, publicându-o în ziarul religios al Sfinţiei Voastre. Vă mulţumesc.

Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe­lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro­fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa­triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe­meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise­rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă. (…)

• Parintele Epifanie: IUBIRE ŞI ADEVĂR (Epistolă către Patriarhul ecumenic)

Prea Fericite,

Pretextul pentru trimiterea prezentei mi-a fost dat recent de epistola unei alese obşti monahale din Sfântul Munte, prin care îşi exprima neputinţa de a continua să vă pomenească la slujbe şi a cerut părerea smereniei mele în privinţa aceasta. Dar măcar de ar fi numai această epistolă! Aproape zilnic sunt asediat prin apeluri personale şi epistole de mulţi clerici care spun că au ajuns la capătul răbdării. Zilnic stăm şi primim neliniştea mulţimilor de suflete evlavioase. Zilnic ne nevoim să alungăm din multe conştiinţe sminteli grele provenite din declaraţiile sau acţiunile Prea Fericirii Voastre, în fine, zilnic suntem ocărâţi – prin viu grai şi în scris – de oameni ajunşi la capătul răbdării, ce ne numesc „fricoşi” şi „trădători” fiindcă vă suferim.

Prea Fericite,

Atât Prea Fericirea Voastră cât şi cei care vă urmează cântaţi pe toate glasurile troparul „Iubirii“. Iubire, iubire, iubire! „Iubire fără condiţii şi fără limite“. În numele acestei iubiri, în numele acelei iubiri, în numele celeilalte iubiri… Lucru curios! Dacă inima Prea Fericirii Voastre revarsă atâta iubire şi din ea izvorăsc râuri îmbelşugate ce ajung până la marginile Apusului şi se fac mare unde, în tihnă şi cu plăcere, înoată mulţimea de eretici, cum nu dăruiţi câteva picături de iubire şi sărmanilor ortodocşi? Acelor ortodocşi care se smintesc văzând pe patriarhul ortodox al Constantinopolului că – în numele iubirii! – nesocoteşte Sfinte Canoane, că răstoarnă tradiţii de veacuri, că dărâmă ziduri de apărare, că mută hotare pe care le-au aşezat Prea Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Pentru aceştia au secat izvoarele iubirii Prea Fericirii Voastre? Pentru aceştia nu există nici o fărâmă de afecţiune? Nici măcar o urmă de milostivire sau îndurare? Aşadar, iubire pentru eretici, iar pentru ortodocşi nepăsare şi dispreţ! În cele din urmă, încotro îndreptaţi Biserica, Prea Fericite?

Dar oare îi iubiţi cu adevărat pe eretici? Ascultaţi, Prea Fericite, un adevăr paradoxal: NU! (…)

(…) Această atitudine o transmite şi „memoriul de apărare” de mai jos al diaconului Marcu Manolis pe care l-a redactat prin iunie 1970, a doua zi după prigoana pe care a exercitat-o asupra sa Arhiepiscopul Ieronim I, pentru că Părintele Marcu a refuzat să participe la pomenirea pentru restabilirea sănătăţii ereziarhului arhiecumenist şi mason Atenagora (într-o seară a lunii martie 1970, de la sfârşitul slujbei vecerniei) şi i-a îndemnat pe credincioşii participanţi de la Mănăstirea Petraki ca nici ei să nu participe, ci să îl urmeze ieşind din Biserică. Acelaşi lucru l-a repetat şi în ziua următoare, după Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite.

Alăturăm exemplara sa apărare:

„MEMORIU DE APĂRARE

Chiar în momentele în care Arhiepiscopia Atenei a ordonat prin enciclică clericilor ei să săvârşească pomeniri pentru restabilirea sănătăţii Patriarhului Ecumenic Atenagora şi să psalmodieze împreună cu poporul Bisericii „Întru mulţi ani stăpâne…”, Sanctitatea Sa  Patriarhul Ecumenic în interviul dat către ziaristul unui cotidian atenian a lansat încă o acuzaţie împotriva Sfintei Biserici şi împotriva bravilor apărători ai Ortodoxiei, a celor care au luptat ca mireasa lui Hristos să nu fie supusă papismului arogant.

Iată care sunt aceste declaraţii inimaginabile:

“În anul 1054 când s-a făcut schisma existau diferenţe mai grave decât cele de astăzi, dar a continuat să existe potirul comun, care atunci nu a fost întrerupt. Aruncându-se anatema, a urmat să nu mai avem nici comuniunea sacramentală. Care este piedica? Le cer teologilor să îmi spună acest lucru. Vrem sau nu vrem unire? Nu este posibil să ne rugăm în Biserici «pentru unirea tuturor» şi să evităm unirea. Fie suntem sinceri, fie suntem ipocriţi atunci când ne rugăm pentru Unirea Bisericilor. Teologii sunt chemaţi să găsească soluţie. În ce priveşte FILIOQUE, nu cred să existe impediment.”

Însă aşa cum în mod corect a remarcat însuşi Prea Fericitul

„Biserica Răsăritul de mai bine de două secole a răbdat aşteptând respect din partea infatuatei Rome în ce priveşte deciziile Sinoadelor Ecumenice”.

Faptul că adaosul la Simbolul de credinţă, într-adevăr, se propunea ca învăţătura nedefinită a Papilor, care, e drept, nu fusese definită, însă nici nu era susţinut (Simbolul) cel nealterat. Că pretenţia primatului a fost, într-adevăr, urmărită, dar niciodată impusă. Că infailibilitatea nu a existat. Că atâtea inovaţii liturgice nu au fost acceptate, dar au fost introduse după schismă. Că alterări ale tainelor, aşa cum s-a întâmplat mai târziu, nu existau. Căci părăsind cuvântul Iconomiei şi adaptându-se Sfintelor Canoane, de atunci pentru Biserică

„nu a mai fost posibil să se întoarcă la perioada Iconomiei, cu atât mai mult cu cât Roma se întărea în slăvirea ei eretică, lucru confirmat de multele încercări nereuşite de unire, ca şi de hotărârile marilor Sinoade locale …”

După schismă, Biserica Romei s-a transformat într-un Cezaropapism ostil, cu Cruciade, cu Sfânta Inchiziţie, cu filozofie în loc de teologie, cu trupesc în loc de duhovnicesc, cu secularitate în loc de transcendenţă. Astăzi papismul nu este Roma cea Veche dinainte de Schismă. (Ziarul Ὀρθόδοξος Τύπος, decembrie 1968, p. 1).

De asemenea, arhimandritul Iustin Popovici spune următoarele despre infailibilitatea papală:

„Dogma despre infailibilitatea Papei nu este doar erezie, ci panerezie. Pentru că nici o altă erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de plenar împotriva Dumnezeu-Omului Hristos şi împotriva Bisericii Lui, aşa cum a făcut-o papismul prin dogma despre infailibilitatea Papei-omul. Nu există îndoială, dogma această este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. Dogma aceasta este, vai!, exilarea atroce a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă Răstignire a Domnului, doar că nu pe lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papal (Omul şi Dumnezeu-Omul, p. 159).

Patriarhul, în zelul lui de a se realiza în grabă o unire a Ortodoxiei cu sămânţa tuturor ereticilor ajunge până în punctul de a-i condamna netulburat şi pe Sfinţii Părinţi, pe cei care au păzit  Sfânta Ortodoxie nevătămată, ca ipocriţi:

„Vrem unirea sau nu o vrem etc”.

Aşa încât, ipocriţi erau Marele Fotie, care cu atâta vehemenţă a luptat împotriva Filioque, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Eugenicul şi înţeleptul său învăţător Iosif Vrienios, Ghenadios Scholarios, primul patriarh de după căderea Constantinopolului, Ieremia Tranos şi recent proclamaţii, şi oficial, ca sfinţi de către Patriarhia Ecumenică, Nicodim Aghioritul, Cosma Etolul şi Nectarie al Pentapolei.

Predica antiortodoxă a ecumeniştilor şi în special a corifeului acestora, a Patriarhului Atenagora, constituie o dezmembrare a Ortodoxiei, aşa cum foarte îndreptăţit scrie arhimandritul Spiridon Bilalis în noua lui carte „Apostolia ecumenică a Ortodoxiei”. Iată şi citatul respectiv:

„«Puternica teologie neopatristică» a ortodocşilor ecumenişti constituie o dezmembrare a Ortodoxiei. Patriarhul ecumenic Atenagora, recent, a predicat în favoarea căsătoriei clericilor după hirotonie:

«mă declar clar în favoarea căsătoriei clericilor şi după ce se hirotonesc. Nu există vreun impediment -  căsătorie sau hirotonie… Într-o şedinţă a clericilor şi mirenilor din cadrul Bisericii Americii am hotărât acest lucru şi voi fi rezolvat această problemă, dar eu nu am anticipat să fiu chemat aici”.

În mod lămurit şi categoric canonul 6 al Sinodului V-VI Ecumenic interzice ca ipodiaconul, diaconul şi preotul

„după hirotonia făcută asupra lui să se căsătorească, fapt care constituie concubinaj, iar cei care îndrăznesc să o săvârşească sunt caterisiţi. Dacă deci ar dori să se unească cu femeie după legea căsătoriei, cei care aspiră la cler, înainte de hirotonia în ipodiacon sau diacon sau preot sa să o facă”.

„Puternica teologie neopatriastică”, care a dezmembrat cele definite de Sfintele Sinoade Ecumenice, se declară făţiş în favoarea căsătoriei clerului după hirotonie, ceea ce atrage după sine caterisirea. Se pare că teologica ecumenistă se aliniază după exemplul lui Luther, al celui care a renunţat la Tradiţia Bisericii şi s-a căsătorit după hirotonia sa. „Neopatrismul” ecumeniştilor a introdus şi „potirul comun”, fără întoarcerea la credinţa ortodoxă a ereticilor romano-catolici. Este clar că „puternica teologie neopatristică” care a dispreţuit dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane se grăbeşte să arunce Biserica Ortodoxă în pâlnia absorbantă a papismului şi protestantismului atot-devoratoare. Acesta este dispreţul ecumeniştilor ortodocşi faţă de dogmele credinţei ortodoxe, dus până la punctul în care Patriarhul ecumenic Atenagora afirmă că teribila erezie Filioque care a pervertit dogma despre Sfânta Treime şi a fost caracterizată de Marele Fotie ca „glas blasfemiator şi luptător împotriva lui Dumnezeu”, nu constituie o piedică în unirea Bisericilor:

„În ce priveşte Filioque nu consider că constituie impediment”, a declarat.

Însă toate aceste prejudicieri – şi multe altele pe care le omit din lipsă de timp – asupra Ortodoxiei şi asupra rânduielii canonice şi conducerii Bisericii din partea Patriarhului Atenagora sunt, din punct de vedere canonic, condamnabile şi este vrednic de mirare cum de a rămas încă pe tronul patriarhal.

Iată cât de exact scrie, între altele, Mitropolitul Mesimvriei, Emanuil, în lucrarea sa «Ἐξομολογιτική» (Despre Spovedanie), vol 2, Atena, 1965:

„În ce priveşte păcatul ‘prejudicierii ortodoxiei’ se cere … d) cei care se lasă momiţi de străini, de cei de alte credinţe, de eretici, de schismatici, slăbesc autoritatea Ortodoxiei, o pervertesc şi împing la revoltă, la scandal, la apostazie pe creştinii ortodocşi”,

adică aşa cum acţionează Patriarhul Atenagora. Iată şi canonisirea acestui păcat:

„Privarea de harurile Bisericii în cazul aderărilor nebuneşti, cu adevărat orbeşti (la alte credinţe), sub diferite pretexte, spre subminarea Ortodoxiei”.

Şi într-adevăr. Răul pe care l-a înfăptuit de curând Patriarhul Atenagora în detrimentul Bisericii Ortodoxe a Greciei şi al turmei ei ortodoxe este mare şi incalculabil.

Vrednicul de pomenire Fotios Kontoglou a întreţinut o corespondenţă cu el şi cu Mitropolitul de Derkoi, Iakovos. Le-a scris multe scrisori de avertizare în speranţa că poate se vor abţine de la faptele lor. Iată ce scrie într-una dintre ele adresată personal Patriarhului Atenagora:

„Dorinţa Prea Fericirii Voastre şi a celor dimpreună cu Prea Fericirea Voastră ca Biserica Ortodoxă să se supună Papei şi zelul inexplicabil în acest sens din partea Prea Fericirii Voastre au umplut inima noastră de o durere şi mâhnire de nedescris. Urechile noastre încă ţiuie la această auzire cumplită …” (vezi scrisoarea întreagă în „OT”, aprilie 1965).

Deja ne-am separat în Grecia între unionişti şi antiunionişti. Şi mulţi fraţi ai noştri ortodocşi nou-calendarişti, scandalizaţi de predica antiortodoxă a Patriarhului Ecumenic, au aderat la vechii-calendarişti, aşa cum a scris şi Înalt Prea Sfinţitul Methimniei, Iakovos, în adresa sa către Sfântul Sinod.

Dacă nu există o opoziţie viguroasă şi o condamnare imediată a liniei trădătoare a Patriarhului Atenagora şi va avea succes planul său printr-o unire în pripă, atunci se vor împlini deplin prin Patriarhul Atenagora şi cei deopotrivă cu el, cuvintele stâlpului ortodoxiei, ale Sfântului Marcu Eugenicul:

„Cei ce au fost cinstiţi şi înălţaţi mai presus de valoarea lor de către Biserica lui Hristos, au necinstit-o şi i s-au făcut nefolositori, pentru că s-au amestecat cu cei excomunicaţi de mulţi ani, cu cei căzuţi şi supuşi anatemei cu zecile de mii, şi pentru că au pângărit mireasa cea nepângărită a lui Hristos”.

De aceea, credem cu fermitate că mai ales în aceste zile tragice pentru Biserică

„este nevoie ca cei care Îl iubesc pe Dumnezeu să se aşeze cu fermitate în poziţie de luptă prin faptele lor şi să fie totdeauna gata să înfrunte primejdii pentru credinţă” (ibidem).

Pentru toate acestea sunt profund mâhnit, pentru că sunt chemat în apărarea unei probleme care a fost lămurită deja în mărturisirea de credinţă ortodoxă.

Din păcate, este deja comună conştiinţa că Prea Fericitul Patriarh Atenagora, după câte spune, scrie şi înfăptuieşte, s-a afundat în erezie şi a apostaziat de la vechea tradiţie a Sfintei noastre Biserici, pentru care atâtea sfinte lupte s-au dat şi a curs atâta sânge de slăviţi mucenici.

Această credinţă o împărtăşesc înalţi ierarhi destoinici ai Bisericii Greciei, care în multe chipuri mărturisesc, şi care deja au încetat să îl mai pomenească. De asemenea, aproape toate mănăstirile Sfântului Munte au încetat pomenirea Patriarhului Atenagora. Dar şi iluştri profesori universitari şi-au exprimat public convingerile ferme asupra acţiunilor şi declaraţiilor anti-ortodoxe ale Patriarhului Ecumenic.

Cred cu fermitate că constituie o acţiune necanonică şi din punct de vedere canonic demnă de condamnat ca Patriarhul Atenagora să treacă, absolut după propria-i voinţă şi fără o decizie a Sinodului Ecumenic, la respingerea tradiţiei de veacuri, fapt pe care de altfel l-a declarat şi vrednicul de pomenire Arhiepiscop al Atenei, Hrisostom.

Depun deci în fotocopie şi scrisorile vrednicului de pomenire Mitropolit de Trikka şi Stagoi, Dionisios, din care reiese că acesta condamna categoric şi fără ocolişuri faptele inadmisibile ale Patriarhului Atenagora şi dă dreptate unui monah al Mănăstirii Grigoriu care şi-a părăsit mănăstirea de metanie din motive de conştiinţă. Pentru că nu s-a mulţumit doar cu întreruperea pomenirii Patriarhului, care se făcuse acolo. Dar s-a scandalizat pentru că mănăstirea sa avea comuniune cu cei care continuau să îl pomenească pe Patriarhul Atenagora.

Iată ce scrie vrednicul de pomenire Dionisios de Trikka:

„Şi sufletul meu este plin de nelinişte din pricina călătoriei Patriarhului la Roma. Şi eu mă tem să nu cadă în vreo capcană a romano-catolicilor. Să îl împiedice însă cineva este imposibil. ‘Încăpăţânarea-i călugărească’ este cunoscută. A spus-o şi o face. Sper să nu jelim şi să plângem fapte care mai mult încă vor lărgi distanţa care desparte pe fiii care se consideră ortodocşi de Prea Fericitul nostru Patriarh Ecumenic” (5-10-1967).

„M-am mâhnit din pricina încercării prin care treceţi. Atât timp însă cât este o chestiune de conştiinţă, nu trebuie să vă mâhnească şi să vă supere. Un singur lucru este rău, păcatul. Toate celelalte, şi prigoanele, şi bolile, şi încercările sunt dovezi ale iubirii dumnezeieşti. Să le răbdăm şi Domnul ne va răsplăti”.

Din nefericire însă la rechizitoriu, diferite lucruri din cele mărturisite mai sus mi se aduc ca acuzaţii.

1. Că, chipurile, am tulburat slujba Pavecerniţei Mari a zilei aceleia. Acest lucru nu este adevărat, pentru că Pavecerniţa Mare se terminase, fiind spuse şi „Pentru rugăciunile …” şi „Aminul”, în timp ce slujba pentru Patriarh cu pomenirea respectivă şi „Pre Stăpânul şi Arhiereul nostru …” nu începuse încă.
2. Că i-am scandalizat pe credincioşi prin mărturisirea mea curajoasă. Acest lucru este inadmisibil. Dimpotrivă, s-a întâmplat contrariul. Din declaraţiile orale sau scrise care mi s-au adresat ale persoanelor care se numărau atunci printre credincioşi, dar şi din alte surse se dovedeşte că cei care au urmărit evenimentul s-au folosit duhovniceşte zidindu-se în Hristos în virtutea mărturisirii Credinţei Ortodoxe, care trebuie să caracterizeze puternic pe orice membru credincios al Bisericii.

Prezint un fragment din scrisoarea unui martor care a văzut şi a auzit.

„ … Îi mulţumesc şi lui Dumnezeu şi ţie că am trăit o asemenea scenă şi clipă. De altfel, nu prea au loc asemenea evenimente, iar când se întâmplă, au loc după buna rânduială şi iconomie dumnezeiască. Să se slăvească Dumnezeu şi Biserica lui Ortodoxă … Eu ca martor adeveresc: cu Dumnezeu, toate s-au întâmplat bine, matur şi drept. Întru nimic exagerat. Dimpotrivă, ai arătat şi ai păşit pe calea cea una a Părinţilor noştri, cea predată nouă, şi împărătească” (semnătura celui care a scris).

Contrariul însă cred că s-ar întâmpla în cazul celor care pun mai puţin preţ pe mărturisirea credinţei decât pe prost-înţeleasa bună purtare şi ţin la o „atitudine ireproşabilă” în clipe în care se pune la încercare conştiinţa credincioşilor asupra credinţei lor. (Nota redactorului: aşa cum se dă mărturie în scrisoarea celui cu numele de Samaras, pe care Părintele Marcu o citează în continuare): „Când am fost informaţi prin «Ἐκκλησιαστικοῦ Ἀγῶνος» („Lupta Bisericească”) despre predica nemaiauzită, inimaginabilă, profanatoare şi blasfemiatoare pe care a ţinut-o Mitropolitul Fanarului Meliton în Duminica Lăsatului Sec de Brânză în biserica mitropolitană din Atena, ne-a cuprins mâhnirea şi dezamăgirea, pentru că, deşi cei mai mulţi dintre cei ce se aflau atunci în biserică erau clerici şi teologi laici şi au auzit acea predică neobişnuită prin impietatea ei, nu s-a găsit nici un creştin ortodox plin de zel care să întrerupă blasfemiile şi nelegiuirile proferate de la amvon.

Din fericire, s-au ridicat repede conştiinţele Ierarhilor evlavioşi şi credincioşi şi ale altora care nu se lasă atraşi de miasma ecumenismului şi cu mult zel au mărturisit şi mărturisesc şi se luptă pentru curăţirea profanării săvârşite şi pentru apărarea războitei şi primejduitei noastre Ortodoxii.

Am primit însă multă mângâiere când am aflat de atitudinea evlaviosului şi credinciosului Diacon, a părintelui Marcu Manolis, care în sfânta biserică a Mănăstirii Petraki, plin de zel dumnezeiesc, asemenea Sfinţilor Părinţi din vechime, a protestat împotriva pomenirii ereziarhului Patriarh de astăzi, care mărturiseşte în continuu şi pe faţă, prin cuvinte şi fapte, opiniile sale eretice”.

Pericolul acestui scandal, al păcatului omorâtor de suflete care se ţine tare pe poziţie, după spusele Marelui Vasilie, m-a îndemnat însă să mă manifest la fel şi ziua următoare.

Desigur, dacă propunerea de rugăciune pentru Patriarhul Atenagora ar fi fost nu doar pentru sănătatea trupului, ci şi pentru pocăinţa şi mântuirea sufletului său, m-aş fi ostenit cu toate forţele mele, ca să săvârşesc cea mai caldă implorare şi rugăciune.

Sunt de asemenea judecat de purtare necuviincioasă. Evident că prin cele de mai sus se dă răspuns. Bineînţeles, nu sunt sfânt, nici desăvârşit în vreuna din cele mai mici virtuţi. Dar dacă cineva se găseşte la înălţimea desăvârşirii să arunce primul piatra asupra mea. Pe acesta care o va face îl îndur şi îl iubesc. Pentru că tot ce va face, chiar şi împotriva mea, din dragoste pentru Hristos o va face.

Permiteţi-mi la sfârşit să închei umila mea apărare cu cuvintele profunde ale marelui teolog şi mărturisitor sârb al Ortodoxiei, Arhimandritul Iustin Popovici, puţin parafrazate:

„Cu smerenie cer iertare, pentru că şi eu atot-păcătosul, cu adevărat atot-păcătosul, am îndrăznit să îngăim aceste puţine cuvinte …

Dacă însă cineva, citind aceste cuvinte se simte jignit, să mă ierte, pentru că din pricina atot-păcătoşeniei mele nu am putut exprima mai bine adevărul. Şi să Îl roage pe Prea Dulcele Domn Iisus, cel milostiv şi mult milostiv faţă de fiecare păcătos care se pocăieşte, să îmi ierte şi mie atot-păcătosului noile mele păcate. Pentru că cred, din toată inima mea cred, că «mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului» (Iacov 5, 16), încă şi pentru unul ca mine, atot-păcătos până în măduva fiinţei mele”.

Marcu Manolis

Diacon

Oρθόδοξος Τύπος, 18.06.2010, pp. 1, 7.Traducere Tatiana Petrache

Cu africanii:

Cu zapotecii

Exorcizat de indieni

Oferind omagiul sau uniu preot budist
 

Sarutand mana sefului anglicanilor (autor al “reformelor” prin care au fost primiti “episcopi” homosexuali in aglicanism)

sarutand coranul

(preluare de aici)

Levkosia, Aristeidi Viketou

„Biserica Ciprului găzduieşte cu simţ de responsabilitate dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici”, a declarat Arhiepiscopul Hrisostomos  [Intaistatatorul Bisericii Ciprului, n.n.] cu prilejul inaugurării astăzi, în Paphos, a lucrărilor Comisei Mixte pentru Dialogul Teologic (CMDT). Arhiepiscopul Hrisostomos semnalează că este necesar să dialogăm cu scopul de a afla credinţa comună şi să mergem împreună pe drumul mântuirii, potrivit rugăciunii lui Hristos „ca toţi să fie una”.

Semnalează, de asemenea, că unicul scop trebuie să fie căutarea cu onestitate a credinţei comune a Bisericii nedespărţite din primul mileniu. Arhiepiscopul Hrisostomos declară că dialogul se desfăşoară prin hotărârea tuturor Bisericilor Locale Autocefale şi precizează că „acţiunea cuiva, laic sau cleric, de a-şi impune, opinia sa deasupra opiniei şi hotărârilor Sinoadelor Locale ale întregii Ortodoxii constituie un egoism” .

Întrunirea CMDT în Paphos este a unsprezecea de la începerea dialogului în 1980. Se va încheia joia viitoare şi participă 60 de distinşi reprezentanţi din partea ortodocşilor şi din partea romano-catolicilor [Comisia este formată, încă de la înfiinţarea sa, acum 3 decenii, din 30 de membri ortodocşi şi 30 de membri catolici, n.n.].

CMDT este co-prezidată de Mitropolitul Ioan de Pergam şi Cardinalul Walter Kasper. Biserica Ciprului este reprezentată de Mitropoliţii Gheorghios de Paphos şi Vasilie de Konstantia. La această întrunire Comisia va dezbate primatul papei în primul mileniu după Hristos, adică în perioada dinainte de schisma dintre Răsărit şi Apus. Este vorba, după cum se semnalează de către ambele părţi, despre o chestiune critică şi decisivă. Ieri seară, reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice au săvârşit messa („liturghia” romană) în Biserica Cinstitei Cruci din Poartă, în Pafosul Levkosiei.

Astăzi, duminică, în Sfânta Biserică a Maicii Domnului „Faneromeni” din Levkosia, s-a săvârşit o co-liturghisire arhierească de către Arhiepiscopul Hrisostomos, Mitropolitul Ioan de Pergam şi ierarhii altor Biserici Ortodoxe. La sfârşitul Liturghiei, Arhiepiscopul Hrisostomos a dezvoltat poziţia Bisericii Ciprului în tema dialogului teologic cu romano-catolicii. Ieri, inaugurarea întrunirii a fost semnalată de o manifestare de protest a circa 100 de persoane. Manifestanţii – bărbaţi, femei, preoţi şi monahi, membri ai Mişcării Corthodoxia in Ciprureştin-Ortodoxe Pancipriote (MCOP), s-au întrunit cu mai multe bannere la intrarea hotelului „Sfântul Gheorghe”, unde se desfăşoară lucrările Comisiei. Din cauza prezenţei manifestanţilor cei aproximativ 60 de membri ai CMDT nu au mai intrat în biserica Sfântului Gheorghe de lângă hotel (pentru o rugăciune în comun, aşa cum era programat – n.tr.)

Pe bannere, printre altele, scria:

- „Dacă vom trăda Ortodoxia noastră, atunci vom pierde şi Libertatea noastră”,
- „Iubirea fără Hristos nu este iubire, ci amăgire”,
- „Trădarea Credinţei nu rezolvă problema cipriotă”,
- „Trei sunt cele mai groaznice căderi de-a lungul istoriei: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei” [cuvintele ii apartin Fericitului Iustin Popovici, n.n.].

De asemenea, au împărţit o broşură în patru pagini a egumenului Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos, Arhim. Gheorghios Kapsanis, broşură cu poziţii critice la adresa Dialogului.

Arhiepiscopul Hrisostomos, care se afla în momentul demonstraţiei la hotel, i-a chemat pe preoţi, luni, la biroul său. Aceasta a provocat reacţia Preşedintelui Uniunii Filo-Ortodoxe „Kosmas Flamiatos” din Grecia, care a spus Arhiepiscopului: „Nu se poate ca o paşnică mărturisire a credinţei să devină pricina lansării de ameninţări din partea unui Întâistătător”.

Lucrările întâlnirii, care au loc cu uşile închise, au început printr-un „Te Deum” şi alte imne ale Bisericii Ortodoxe. De asemenea, s-au rostit „Împărate ceresc” şi „Tatăl nostru”. Au urmat luările de cuvânt ale copreşedinţilor: Mitropolitul Ioan de Pergam şi cardinalul Walter Kasper.sinantisi kiporu

Partea principală a dezbaterilor va începe de luni asupra proiectului de document referitor la primatul papal în Biserică şi în comuniunea Bisericii Nedespărţite din primul mileniu.

În delegaţia Patriarhiei Ecumenice participă Mitropolitul Ghennadios de Sassima, precum şi Episcopul Kallistos Ware de Diokleea, cunoscut teolog şi scriitor în Europa. Patriarhia Moscovei este reprezentată de Arhiepiscopul Ilarion, care prezidează Comisia pentru Relaţii Interortodoxe şi Interbisericeşti [Din partea Bisericii Ortodoxe Romane participa PS Ciprian Campineanul, desi Agentia oficiala de stiri Basilica nu a mentionat pana acum nimic, n.n.].

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: amen.gr)

Ioan Robu (episcop catolic):

“Impreuna cu Papa Ioan Paul al II-lea, PF Teoctist ne priveste de la o fereastra a cerului, binecuvantand si aceasta clipa asa cum ne-a binecuvantat de atatea ori”

Daniel (patriarh ortodox in prezent):

“Intalnirea de la Bucuresti dintre papa si patriarh nu a fost marcata doar de cuvantari, ci si de rugaciune”

Sf. Paisie de la Neamt (sfant):

“Au ereticii sunt catolicii cu al lor papa? Bine stiu ca vei zice ca sunt eretici. Si de vreme ce sunt eretici, precum si cu adevarat sunt, atunci Sfanta noastra Biserica ii afuriseste pe dansii. Si pe care Sfanta Biserica ii afuriseste si eu, impreuna cu Biserica, fiul ei fiind, ii afurisesc.”

Alte linkuri:

• stirea despre parastas de la Basilica
• marturii ale sfintilor ortodocsi despre catolicism
  

[ citeste tot interviul ]