Mulţi admiratori ai diferitelor curente gnostice consideră că învăţătura Bisericii este inferioară învăţăturii spirituale provenite de la diferite arătări îngereşti sau de la mari spirite care afirmă că vor să ajute omenirea. Unei cărţi cu mesaje „dictate” de vreun mare sfânt hindus sau egiptean – fie prin chanelling, fie prin altă formă de spiritism – i se acordă mai multă autoritate decât unei cărţi scrise de un mărturisitor al lui Hristos…

O întâmplare, descrisă cu lux de amănunte de un sfânt al Bisericii, îi poate pune însă pe gânduri pe aceşti „admiratori”…

[ CITESTE CONTINUAREA ]

Angela (anul mortii 1309) la romano-catolici considerata ca “fericita”, prin metodele ei de rugaciune, a ajuns sa vada pe Hristos cam prea simtitor. De exemplu, interlocutorul mistic al ei ii spunea:” Am fost eu cu apostolii si m-au vazut ei cu ochii lor trupesti dar nu m-au simtit asa cum ma simti tu.” Angela considera ca atat de tare patimeste si chiar traieste personal patimile lui Hristos, ca cum credea ea nici Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu Maria care a stat langa crucea Mantuitorului n-ar fi putut sa le descrie atat de clar ca Angela.(24)

Unele stari spirituale la “sfinti” romano catolici sunt atat de sensibile, ca ne fac sa ne indoim serios de curatia lor. Iata un exemplu foarte caracteristic pentru Tereza de Avilla :” adeseori Hristos imi spune: De acum Eu sunt al tau si tu a mea. Aceste mangaieri ale Dumnezeului meu ma fac sa ma rusinez nespus. In ele simt si durere si desfatare, impreuna. Aceasta este o rana prea dulce(…).Eu am vazut un inger care tinea in mana o sulita lunga de aur cu varf de fier pe care ardea o mica limba de foc. Acest inger, din cand in cand imi infingea sulita in inima si in alte organe ale trupului meu. Iar cand o tragea inapoi, atunci mi se parea ca mi se scoate afara tot launtrul meu. Durerea din cauza acestor rani a fost atat de puternica incat eu gemeam, dar si desfatarea a fost atat de mare incat nu puteam sa-mi doresc sa inceteze vreodata aceasta stare. Cu cat de adanc imi intra in mine sulita, cu atat mai mult crestea durerea, dar si desfatarea devenea mai puternica, mai dulce.” (25)

Un teolog rus D. Merejkovski comenteaza astfel aceste stari spirituale ale Terezei:” Daca o femeie stricata cu o mare experienta in viata trupeasca in acel moment ar fi vazut-o pe Tereza ea foarte bine ar fi inteles-o ce simte ea, doar ca s-ar fi mirat nevazand pe langa Tereza nici-un barbat.”(26)

Nici nu este de mirat ca Tereza tot timpul avea probleme cu duhovnicii ei -” Pentru duhovnici nu e cu putinta sa inteleaga toate acestea”- spunea adeseori ea. Aici ar merita sa mentionam ca Papa Paul VI a ridicat pe Tereza la unul din cele mai inalte ranguri de sfintenie cu titlul “Doctorita Bisericii.”

In metodele de asceza si rugaciune sus amintite se vede cel mai clar toata minciuna catolicismului. Rugaciunea ortodoxa totdeauna este asezata in partea de sus a inimii, in nici-un caz mai jos. Prin multa experienta s-a dovedit ca daca rugaciunea se aseaza undeva in alt loc aceasta de fiecare data este rezultat al inselarii duhovnicesti. Erotomania catolica se pare ca este rezultatul asezarii rugaciunii in partea de jos a inimii care din cauza apropierii de pantece provoaca stari de incalzire si ardere trupeasca.

Sa mai citam cateva pasaje din marturisirile Angelei ca sa ne dam seama mai bine de “misticismul” romano-catolic: “Cand ma apropii de ostie ^[1] ea imi da un sentiment de mare mangaiere. Dar tot corpul meu incepe sa se cutremure foarte tare asa ca cu mare greutate reusesc sa ma impartasesc.” “Si strigam eu fara nici-o rusine: Dragostea mea, eu inca nu Te-am cunoscut! De ce asa ma lasi pe mine? Si nu puteam sa mai zic altceva ca tipatul ma impiedica sa rostesc altceva. S-a intamplat pe cand intram in biserica sfantului Francisc si cand am simtit ca Dumnezeu s-a departat de mine; stand asezata jos, strigam in prezenta tuturor oamenilor incat cunoscutii mei care venisera cu mine, rusinandu-se, s-au departat de mine. Dar eu din cauza dulcetii Lui, si din faptul ca m-a parasit pe mine tipam asa si vroiam sa mor. Toate legaturile trupului meu se desprindeau atunci. ” (27)

“Fericita” Angela si-a dorit sa-L vada pe Mantuitorul trupeste, si -”Am vazut pe Hristos aplecandu-si capul in mainile mele. Si atunci El mi-a descoperit gatul si mainile Sale, iar gatul lui avea o frumusete de nespus.”

Este de mentionat aici ca Angela vedea in Sfanta Cruce patul de nunta(!). Insusi Hristos ii face marturisiri: “Eu nu in gluma m-am indragostit de tine”. Un teolog rus, Lev Karsavin, care toata viata sa a studiat teologia apuseana din Evul Mediu, in lucrarile sale nu poate sa ocoleasca manifestarile trupesti care se petrec in timpul asa zisei “iubiri mistice” a catolicilor fata de Dumnezeu; el arata ca aceasta “iubire mistica” de regula este insotita de exacerbarea simtirilor trupesti (28). El trage concluzia ca, “catolicismul este o religie carnala, chiar foarte carnala” si de aceea mistica apuseana introduce in relatiile cu Dumnezeu un simtamant cu totul trupesc, o inselare spirituala profunda (29). Ni se atrage atentia si asupra faptului ca, dupa vedeniile sale, si Mathilda si Gertruda si Angela sunt atat de convinse de mantuirea lor, ca nici nu mai considera necesara spovedania inainte de moarte.(30)

Noi ortodocsii, adeseori vorbim despre un teribil duh de mandrie care a contribuit la proclamarea dogmei infailibilitatii papale. Dar acest exemplu nu este deloc singular cand mandria domneste in teologia si mistica apuseana. Noi putem vedea ca tocmai ascetii romano-catolici incep deodata sa se simta ca dumnezei intrupati.

Francisc de Assisi – un “sfant” celebru al romano-catolicilor in timpul captivitatii sale la Perugia, cand prima data a inceput sa mediteze la viata de saracie pentru Dumnezeu spunea tovarasilor sai de arme: “Sa stiti insa ca, acela care ca si voi, este incatusat in fiare, va fi intr-o zi omul cel mai slavit de lume”(31). Omul inca nici n-a inceput viata de asceza si deja se vede pe sine ca “cel mai slavit de lume” fiind asadar prea incredintat de sine. Si atunci devine explicabila vedenia lui Francisc cand ajunge, cum crede el, la un nivel inalt de spiritualitate:” In timpul rugaciunii mele, in fata mea au aparut doi stalpi de lumina- intr-unul din ei am recunoscut pe Creatorul tuturor, dar in celalalt pe mine insumi”- ne relateaza insusi Francisc. A deveni omul cel mai slavit de lume nu este atat de greu de realizat, dar sa ajungi la adancul smereniei, intr-adevar, cere multa nevointa duhovniceasca. Aici este usor de observat ca invatatura romano-catolica despre meritele supra-prisositoare, face cu neputinta existenta adevaratei smerenii.

Toma de Aquino-un alt “sfant” romano-catolic, explicand politica bisericii sale, spunea: ” Erezia este pacat, pentru care vinovatul trebuie nu numai sa fie excomunicat din biserica dar si sa fie scos din randul celor vii. Daca ereticul staruie in ratacirea lui, atunci biserica, pierzand orice nadejde pentru mantuirea lui, trebuie sa aiba grija de mantuirea celorlalti oameni, izgonindu-l pe acest eretic prin excomunicare. Dar dupa aceea, biserica il preda puterii laice ca prin moarte sa-l scoata din lumea aceasta.”(32)

Desigur, este mai mult decat suficient ca sa ne dam seama cat de curati in simturi, cat de smeriti, cat de milosi si drepti sunt “sfintii” catolici.

Ar merita sa mai facem o paranteza si sa luam aminte asupra faptului ca atunci cand Sfintii parinti interzic rugaciunile in comun cu ereticii, in afara motivului pe care deja l-am mentionat mai sus, exista si un altul ,anume: rugandu-ne impreuna cu cineva, chiar inconstient ne impartasim si de duhul cu care se roaga acest om , de experienta si metoda lui de a se ruga si astfel ne punem intr-un mare pericol, ca incetul cu incetul, noi insine sa devenim partasii acelorasi metode de rugaciune, aceluiasi duh care nu este deloc duhul smereniei, al pocaintei si al iubirii si de asemenea partasi acelorasi patimi care sunt roade ale inselarii duhovnicesti si parerii de sine.
(24) Diacon Andrei Kuraev – Vizov ecumenizma. – pg.130.
(25) Ibidem – pg.133.
(26) Merejkovski D.C. – Ispanskie mistiki. Bruxel. 1988, pg.72-75, apud Diacon Andrei Kuraev – Vizov ecumenizma. – pg.134.
(27) Diacon Andrei Kuraev – Vizov ecumenizma. – pg138.
(28) Karsavin L.P. Osnovi srednevecovoi religioznosti (…) Petersburg. 1995, pg.231, apud Diacon Andrei Kuraev – Vizov ecumenizma. – pg140.
(29) Idem – Socinenia. Moscova, 1993. Pg.132-133, apud ibidem – pg.140.
(30) Idem – Osnovi srednevecovoi religioznosti(…) – pg.233.apud ibidem – pg.140.
(31) Ioan Gh. Savin – Mistica apuseana. – pg.44
(32) Diacon Andrei Kuraev – Vizov ecumenizma. – pg.170.

Sursa: Pr. Alexi Ksutasvili-Lenski

În timpul rugăciunii, înaintea mea s-au ivit două lumini deosebite – într-una l-am recunoscut pe Creator, în cealaltă m-am văzut pe mine. (Francisc vorbind despre rugăciunea sa)

El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări si, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât simtea mai mult o slăbire, o prefacere a luminii duhovnicesti a adevărului în sinea sa. (L.N. Tolstoi, “Părintele Serghie”)

Cei cu adevărat curătiti se văd pe sine nevrednici de Dumnezeu. (Sf. Isaac Sirul)

Cercetând datele biografice ale lui Francisc din Assisi, un lucru vrednic de atentie legat de mistica acestui ascet romano-catolic este manifestarea stigmatelor pe trupul său. Romano-catolicii văd această manifestare aparte ca fiind pecetea Duhului Sfânt. În cazul lui Francisc, aceste stigmate au luat pe trupul său forma semnelor suferintelor lui Hristos.

Stigmatele lui Francisc nu reprezintă un fenomen rar printre nevoitorii din lumea romano-catolică. În general, stigmatele par să fie o trăsătură a misticii romano-catolice, atât înainte de Francisc, cât si după el. De pildă, Peter Damian vorbeste despre un călugăr care avea pe trupul său o imagine a Sfintei Cruci. Cezar din Geisterbach povesteste despre un novice pe a cărui frunte se putea vedea urma unui cruci. [1] De asemenea, există multe informatii care arată că după moartea lui Francisc au apărut mai mult stigmate care au fost cercetate de mai multi cercetători, în special în vremurile noastre. Potrivit spuselor lui V. Guerier, aceste fenomene aruncă ele însele o lumină asupra originii lor. Multe au făcut obiectul unei cercetări atente, fiind descrise în amanunt, asa cum este cazul Veronicăi Giuliani (1660-1727) care s-a aflat sub îngrijirea unui doctor; al Luisei Lato (1850-1883) descris de dr. Varleman, [2] si al Madelainei N. (1910) descris de Janat. [3]

În cazul lui Francisc din Assisi, trebuie arătat că Biserica romano-catolică a arătat o mare cinstire fată de stigmatele lui. Fenomenul a fost primit ca o mare minune. La doi ani de la moartea sa, Papa l-a sanctificat pe Francisc. Principalul motiv al beatificării au fost stigmatele miraculoase de pe trupul lui, care au fost acceptate ca dovadă a sfinteniei. Acest lucru prezintă un interes deosebit pentru crestinii ortodocsi, dat fiind că nu există nimic de felul acesta în vietile sfintilor Bisericii Ortodoxe – unul dintre acestia fiind si Serafim din Sarov, un sfânt din Rusia.

Trebuie arătat aici că relatările istorice despre stigmatele lui Francisc nu ridică nici un semn de îndoială în lumea cercetătorilor. În această privintă, se face trimitere la Sabbatier care a cercetat viata lui Francisc si îndeosebi stigmatele sale. Sabbatier a ajuns la concluzia că stigmatele erau fără îndoială adevărate. Sabbatier a încercat să găsească o explicatie a stigmatelor în domeniul necercetat al patologiei psihice – undeva între psihologie si fiziologie. [4]

Înainte de a formula o explicatie a stigmatelor lui Francisc din punctul de vedere al misticii ortodoxe – scopul principal al acestei lucrări – vom cerceta stigmatele ca fenomen fiziologic, dat fiind că această abordare va contribui cu informatii importante la o ulterioară apreciere ortodoxă a misticii “sfântului” romano-catolic.

Guerier include în lucrarea sa despre Francisc constatările stiintifice ale lui G. Dumas, care a studiat procesul aparitiei stigmatelor din punct de vedere psiho-somatic. [5] Iată mai jos concluziile la care a ajuns Dumas în legătură cu stigmaticii:

1. Trebuie să recunoastem sinceritatea stigmaticilor, precum si faptul că stigmatele apar de la sine, adică nu sunt răni auto-pricinuite în timp ce persoana se află într-o stare de inconstientă.

2. Rănile stigmaticilor sunt privite ca fenomene legate de sistemul circulator (vasele de sânge) si reprezintă efecte ale sugestiei mintale asupra digestiei, circulatiei sângelui si secretiei glandulare. Aceasta poate duce la răni la nivelul pielii.

3. Rănile stigmaticilor apar în timp ce ei sunt într-o stare extatică, care apare atunci când cineva este cuprins de un anume fel de imagine pe care o contemplă, cedându-i controlul.

4. Stigmatele apar nu numai ca rezultat al închipuirii pasive a unei răni pe propriul trup, dar, potrivit mărturiei acestora, si atunci când închipuirea este însotită de lucrarea activă a imaginii însăsi – cel mai adesea asemenea unei raze sau sulite ascutite care iese din rana contemplată si care pătrunde în trupul stigmaticului. Deseori, aceasta se petrece treptat si nu de la prima vedenie, până într-acolo încât imaginea contemplată în timpul răpirii mistice dobândeste un control total asupra individului aflat în contemplatie.

Dumas a stabilit următoarele criterii generale pentru aparitia stigmatelor: toti stigmaticii suferă o durere insuportabilă în părtile afectate ale trupului, indiferent de forma pe care o iau stigmatele – urma unei cruci pe umăr, urme de spini pe cap sau, în cazul lui Francisc din Assisi, răni pe mâini, picioare si coastă. Alături de durere, ei simt o mare desfătare la gândul că sunt vrednici să sufere împreună cu Iisus, să poarte, asa cum a făcut El, păcate de care nu sunt vinovati. [6] (Desigur, aceasta se leagă de dogma romano-catolică a „satisfacerii divine”, învătătură străină Bisericii Ortodoxe.) [7]

Generalizările lui Dumas sunt foarte interesante pentru că implică faptul că în procesul aparitiei stigmatelor, separat de stare emotională produsă (o înăltare emotională a inimii), un important rol este jucat si de a) un element mintal; b) o închipuire mintală care implică o suferintă aparte; c) auto-sugestie, cum ar fi o serie de impulsuri mintale si voite în sensul preluării suferintelor prezentate în închipuire; d) sentimente fizice – durere si, în fine, e) aparitia semnelor (a rănilor) – stigmatele.

Observatiile lui Dumas cuprind niste factori mai mult decât emotionali (pe care William James îi consideră a fi sursa misticismului) [8] care joacă un rol egal, dacă nu chiar mai mare în aparitia stigmatelor. Acestia pot fi ordonati astfel:

1. O intensă muncă de închipuire mintală,

2. Sugestie,

3. Sentimente senzuale,

4. Manifestări fiziologice.

Semnificatia acestora o vom prezenta mai târziu.

Redăm mai jos o scurtă analiză stiintifică privind stigmatele în general, cu date specifice legate de extazul si vedeniile Francisc, asa cum apar ele în lucrarea Fioretti, ceea ce ne va ajuta să întelegem temeiul vedeniilor, precum si o descriere a fenomenului.

Stigmatele lui Francisc din Assisi, datorate vedeniilor sale, sunt urmare a unei anumite rugăciuni. Este vorba de o rugăciune puternică prin care acesta cerea să simtă si el patimile lui Hristos, în trupul si în sufletul său. În rugăciunea sa, Francisc dorea să aibă parte de acele suferinte nu numai în sufletul său, ci si în trupul său. Astfel, predându-se pe sine unei rugăciuni extatice, el nu renunta la trup, ci chema asupra-i niste simtăminte pământesti, adică trupesti – cu alte cuvinte o suferintă fizică.

Rugăciunea lui Francisc nu a rămas fără răspuns. Cronicile spun că “Francisc s-a simtit cu totul transformat în Hristos”. Această preschimbare nu era numai în duh, ci si în trup; nu numai la nivelul simtămintelor duhovnicesti si psihologice, ci si la nivelul celor trupesti. Cum se petrecea de fapt vedenia?

Întâi de toate, într-un fel destul de neasteptat pentru el, Francisc văzu ceva pe care l-a zugrăvit ca minunat: un serafim cu sase aripi, asemenea celui înfătisat de Prorocul Isaia, coborându-se din cer la el. (Întâia parte a vedeniei). Apoi, după ce serafimul se apropie, Francisc, însetat după Iisus si simtindu-se “transformat în Hristos”, începu să-l vadă pe Hristos în serafim, pironit pe o cruce. Potrivit cronicarului, “acest serafim veni asa de aproape de sfânt, încât Francisc putu zări deslusit pe serafim chipul Celui răstignit”. (A doua parte a vedeniei). Francisc recunoscu chipul lui Hristos în serafim atunci când Acesta se coborî la el. [9] Atunci simti patimile lui Hristos pe trupul său, dorinta lui de a le simti fiind împlinită. (A treia parte a vedeniei). Începură apoi să apară stigmate pe trupul său. Se părea că rugăciunea lui înfocată si stăruitoare primea în cele din urmă răspuns. (A patra parte a vedeniei).

Complexitatea uimitoare a vedeniei lui Francisc este ceva deosebit. Peste vedenia de început a serafimului care, aparent, se pogora din cer la Francisc, începe să apară o altă imagine – cea după care înseta cel mai mult Francisc, anume imaginea lui Hristos cel răstignit. Felul în care se desfăsoară aceste vedenii ne lasă sentimentul că cea dintâi vedenie (cea a serafimului), atât de bruscă si neasteptată, depăsea hotarele închipuirii lui Francisc care dorea să-l vadă pe Hristos cel răstignit si să simtă pătimirile Lui. În felul acesta, putem întelege cum a reusit o conceptie atât de complexă – cuprinzând ambele vedenii, ambele chipuri, serafimul si Hristos – să-si găsească loc în starea de constientă a lui Francisc.

Experienta lui Francisc din Assisi este deosebită si de un mare interes pentru crestinii ortodocsi, deoarece, asa cum am arătat mai sus, nu întâlnim nimic de felul acesta în traditia Bisericii Ortodoxe, cu lungul ei sir de nevoitori, si nici în istoria trăirilor mistice. De fapt, toate lucrurile de care a avut parte Francisc prin stigmatele sale reprezintă chiar acele manifestări împotriva cărora ne-au prevenit, în repetate rânduri, Părintii Bisericii!

Amintind felul în care nevoitorii Bisericii Ortodoxe întelegeau cea mai înaltă rugăciune duhovnicească, după cum este înfătisată în Filocalie, trebuie subliniat că ei priveau această rugăciune în contextul nevointelor lor personale, ca o lucrare sinergetică (omul împreună-lucrând cu Dumnezeu) pentru dobândirea desprinderii nu doar de cele trupesti sau „simtitoare”, ci si de gândurile „întelegătoare”. Această desprindere este o înăltare duhovnicească nemijlocită a omului către Dumnezeu, atunci când însusi Sfântul Duh se roagă pentru nevoitor cu “suspinuri negrăite”. [10] De pildă, Sf. Isaac Sirul, în Îndrumările sale, spune că “sufletul care iubeste pe Dumnezeu, întru Dumnezeu si numai întru Dânsul îsi află pacea. Slobozeste-te mai întâi de toate legăturile cele dinafară, apoi inima ta se va putea lipi de Dumnezeu; căci lipirea de Dumnezeu vine după depărtarea de lume.” [11] Cel mai vădit îndemn este cel al Sfântului Nil Sinaitul, care atrage atentia asupra presupusei experieri a Dumnezeirii de care a avut parte Francisc. În Cuvânt despre rugăciune, el previne: “Să nu doresti, nici să cauti vreun chip sau înfătisare la vremea rugăciunii. Să nu tânjesti după vedenii ale simturilor sau după îngeri sau puteri sau după Hristos, căci îti vei pierde mintea, luând lupul drept păstor si închinându-te vrăjmasilor draci. Începutul rătăcirii mintii este slava desartă, care face mintea să încerce si să-si închipuie Dumnezeirea în oarescare chip sau înfătisare” [12]

Rugăciunea extatică a lui Francisc a primit răspuns – însă, potrivit cuvintelor Sfintilor Isaac si Nil, în chip vădit nu de la Hristos. Cronica spune că “Francisc s-a simtit cu totul transformat în Hristos”, preschimbat nu doar în duh, dar si în trup, adică nu numai la nivelul trăirilor duhovnicesti si mintale, ci si la nivelul celor trupesti. În vreme ce Francisc era pe deplin încredintat că fusese înăltat către Logosul dumnezeiesc, aparitia trăirilor trupesti nu poate, după Sfântul Isaac, să vină de la o putere duhovniceste bună.

Trăirile trupesti ale lui Francisc pot fi explicate ca fiind lucrarea închipuirii mintii sale, care lucra odată cu extazul spiritual. Este greu de spus, în acest caz, ce anume predomina în rătăcirea lui Francisc: mândria lui religioasă sau psihismul (închipuirea mintală); în orice caz, psihismul era destul de puternic. Acest lucru este adeverit de aspectele neobisnuitei vedenii pe care a avut-o Francisc după ce s-a simtit preschimbat cu totul în Iisus, fiind un caz foarte grav de plani (înselare sau rătăcire), ce-si are rădăcinile, după Sfântul Nil, în slava desartă.

Caracterul exagerat al exaltării lui Francisc, care se poate vedea din descrierea vedeniei sale, reiese si mai limpede atunci când o asemănăm cu măreata vedere a lui Hristos avută de Sf. Serafim din Sarov, atunci când slujea ca diacon în Joia Mare. [13]

Spre deosebire de Francisc, Sf. Serafim nu a căutat să se simtă “preschimbat în Iisus”, prin rugăciuni si nevointe. El se ruga simplu si adânc, plângându-si păcatele. În timpul rugăciunii, ca urmare a deosebitelor sale lucrări de nevointă, a crescut într-însul puterea tainică a Harului, pe care n-a simtit-o si nici n-a constientizat-o. Aflându-se în fata prestolului (altarului) cu inimă fierbinte, precum în cuvintele lui Ilie din Ekdik “…sufletul, depărtându-se de toate cele din afară, se uneste cu rugăciunea, iar acea rugăciune, asemenea unei văpăi care cuprinde sufletul asa cum focul învăluie fierul, descoperă cele înfricosate”, [14] Sf. Serafim s-a văzut deodată în fata tainicei Puteri Dumnezeiesti. Sf. Serafim nu si-a închipuit, nici n-a visat, nici nu si-a dorit o asemenea vedenie. Însă atunci când aceasta s-a petrecut, a fost atât de uimit, încât i-au trebuit două ceasuri ca să-si vină în fire. Mai târziu, a povestit însusi ce i s-a întâmplat. Mai întâi, s-a minunat văzând o lumină mai presus de fire, asemenea soarelui. Apoi l-a văzut pe Fiul Omului în slavă, strălucind mai puternic decât soarele, cu lumină negrăită si înconjurat de puterile ceresti asemenea unui “roi de albine”. Venind prin poarta de apus (a altarului), Hristos s-a oprit în fata amvonului si, ridicându-si mâinile, i-a binecuvântat pe cei ce slujeau si pe cei ce se rugau. Apoi vedenia a dispărut.

Pentru studiul nostru, ne vom opri asupra câtorva aspecte din relatarea vedeniei Sfântului Serafim. Mai întâi, spre deosebire de rugăciunea lui Francisc, rugăciunea Sfântului Serafim nu cuprinde nimic care să sugereze, nici măcar pe alocuri, că si-ar fi dorit vreun semn văzut al prezentei dumnezeiesti. Cu atât mai putin se gândea că ar fi fost vrednic de a se “preschimba în Iisus”, asa cum se ruga Francisc. Principala trăsătură a rugăciunii Sfântului era o smerenie adâncă, arătată prin mărturisirea cu glas tare a păcătoseniei, urmată de o pocăintă adâncă. Întelesul acestui lucru, asa cum au arătat în nenumărate rânduri Părintii Bisericii, este că smerenia adevărată îl păzeste pe om să nu cadă în slavă desartă.

Un al doilea aspect profund al rugăciunii Sfântului Serafim este faptul că el nu cere nici o arătare cerească din partea lui Dumnezeu. În afară de pocăinta lui, în rugăciune nu se mai găseste nimic din afară – vreun gând sau vreo închipuire. Desigur, aceasta corespunde pocăintei Sfântului, din cuvintele sale vădindu-se că niciodată nu s-a gândit că ar fi atins cumva vreun nivel de vrednicie când, în ciuda păcatelor sale, să poată cere lucruri sfinte. Dacă ar fi gândit despre sine în acest fel, ar fi alunecat usor în înselare. Rugăciunea Sfântului Serafim era menită, dimpotrivă, tocmai pentru ceea ce învrednicit de arătarea dumnezeiască. Sf. Maxim Mărturisitorul, în Întâia Sută despre Dragoste, spune asa: “Cel ce nu a dobândit încă cunostinta lui Dumnezeu însuflat de dragoste, cugetă lucruri înalte despre cele ce face după Dumnezeu. Dar omul ce a primit acestea rosteste si el în inimă cuvintele strămosului nostru Avraam, când i s-a arătat Dumnezeu – Eu sunt pământ si cenusă (Facerea 18:27).”

Potrivit vedeniei Sfântului Serafim, trebuie remarcat că cea mai înaltă stare duhovnicească, dobândită în felul arătat de nevoitorii Filocaliei, se iveste în inima omului în afara sferelor mintale si simtitoare, si, prin urmare, în afara sferei închipuirii mintale. Avva Evagrie, în ale sale Scrieri despre Viata Făptuitoare – Către Anatolie, spune:

Mintea nu va vedea locul lui Dumnezeu în ea, decât dacă se ridică deasupra tuturor gândurilor despre cele lumesti si zidite; si nu se poate ridica deasupra lor decât dacă se slobozeste de patimile care o leagă de cele simtite si de gândurile tulburătoare despre acestea. Se va slobozi de patimi cu ajutorul bunelor-săvârsiri si de gândurile simple cu ajutorul cugetării duhovnicesti; dar le va goni până si pe ele atunci când i se va arăta acea lumină care, la rugăciunii, arată locul lui Dumnezeu. [16]

De obicei, experierea unirii tainice a omului cu Dumnezeu este, asadar, foarte greu de exprimat în cuvinte omenesti. Se întâmplă totusi ca acei oameni ce si-au lucrat despătimirea să primească vedenii, dar în marea lor parte aceste vedenii sunt trecătoare si se arată omului ascuns al inimii – ele vin din lăuntru. Sf. Isaac Sirul spune: “De esti curat, cerul este întru tine; si întru tine vei vedea îngeri, si cu ei si în ei, pe Domnul îngerilor.” [17] Părintii Bisericii Ortodoxe învată că toate aceste trăiri sunt dincolo de orice asteptare a celui smerit, pentru că nevointa si smerenia sa îl fac să se simtă nevrednic.

Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:

1. Simplitate;

2. Pocăintă;

3. Smerenie;

4. O vedenie neobisnuită, dincolo de cele simtite si rationale;

5. Înăltare sau cutremurare duhovnicească.

Accentuând acest din urmă aspect, Sf. Isaac, pomenit mai sus, explică: “…ivirea unei vedenii mai presus de constiintă, dăruită de Puterea de Sus, este primită de suflet – în el netrupeste, dintr-odată si pe neasteptate; este descoperită si arătată dinlăuntru pentru că, după cuvintele lui Hristos, “împărătia cerurilor înlăuntrul vostru este ” – Această vedere înlăuntrul icoanei, întipărită în mintea ascunsă (mintea cea de sus) se arată pe sine fără nici un gând despre ea.” [18]

Din cele de mai sus, dacă e să facem o comparatie între cele două vedenii si între ce au trăit Francisc si Sf. Serafim prin acestea, găsim o mare deosebire între mistica celor doi. Mistica Sfântului Serafim apare ca o înăltare cu totul duhovnicească, ceva dăruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovnicesti, ca o luminare de sus a mintii sale, [19] în timp ce trăirea spirituală a lui Francisc este o mistică născută din voia sa si întunecată evident de propria închipuire si propriile simtiri.

O altă deosebire între cei doi este relatia diferită pe care si-o exprimă fată de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care trăieste puterea duhovnicească a lui Hristos în inima sa si îl primeste pe Hristos în inimă, Francisc primeste în închipuirea sa simtiri îndeosebi din viata pământească a lui Hristos. Francisc intră în aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Această trăire a venit la el la Monte La Verna ca din afară.

În acelasi timp cu dorinta lui foarte puternică de a trăi patimile lui Hristos, există si hotărârea sa de a imita si alte aspecte pământesti ale vietii lui Iisus. Nu numai ca si-a trimis proprii “apostoli” în diferite părti ale pământului ca să propovăduiască, dându-le aceleasi porunci pe care le-a dat Mântuitorul apostolilor Săi, [20] dar chiar a închipuit înaintea ucenicilor săi, nu cu mult înainte de moartea sa, însăsi Cina cea de Taină. “A refăcut”, scrie biograful său, “acea masă sfântă pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Săi pentru ultima oară.” [21] Această faptă nu poate fi îndreptătită de viata sa spirituală, oricât de cât de aspră a fost nevointa lui sau oricâte virtuti ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al severitătii căderii sale în înselare duhovnicească.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să arătăm pe scurt ce înseamnă această stare numită plani. În termeni generali, potrivit Mitropolitului Antonie Hrapovitki, plani (prelest, în limba rusă) [înselarea sau rătăcirea, în limbajul ascetic românesc, n.tr.] apare de obicei atunci când diavolul îl amăgeste pe un om, făcându-l să creadă că a primit vedenii dumnezeiesti (sau alte daruri ale Harului). Apoi cel viclean îi întunecă mereu mintea, încredintându-l de închipuita sa sfintenie, si îi făgăduieste puterea de a lucra minuni. Cel viclean îl poartă pe un astfel de nevoitor în vârf de munte sau pe acoperisul unei biserici, si îi arată un car de foc sau un alt lucru minunat care să-l ducă în ceruri. Cel înselat păseste înainte (primind închipuirea) si se prăvăleste în hău, fiind sortit pierii fără de pocăintă. [22]

Ceea ce reiese din această scurtă prezentare a înselării este faptul că omul care trăieste astfel de lucruri cade de regulă într-o formă de mândrie, de obicei slavă desartă, de unde si închipuirea că a ajuns la o asa înăltime încât crede că nu mai trebuie să vegheze asupra primejdiei păcatului sau a hulei împotriva lui Dumnezeu. Cu adevărat, acesta este un păcat drăcesc si, prin definitie, cel mai greu de dat în vileag – de unde si importanta si stăruintei neîncetate a scrierilor duhovnicesti pe ascultarea si smerenia în nevointă până în cea din urmă clipă a vietii pământesti.

Am arătat deja mai sus că vedenia lui Francisc cuprinde semne vădite ale înselării duhovnicesti. Ceea ce rămâne este, asadar, o descriere a lucrării si faptelor lui Francisc, care arată măsura misticii sale. Prezentând câteva aspecte ale vietii lui Francisc si comparându-le cu aspecte din viata Sfântului Serafim din Sarov, vom putea trage o concluzie finală privind mistica acestor doi nevoitori. Trebuie arătat aici că evenimentele descrise reprezintă caracteristici generale ale celor doi.

Scrie în Fioretti că odată Francisc nu a reusit să tină un post asa cum se cuvenea, din pricina unei boli. Acest lucru l-a frământat într-atâta, încât s-a hotărât să se pocăiască si să se pedepsească singur. Cronicarul scrie:

…a poruncit oamenilor să se strângă pe o ulită din Assisi, pentru o predică. Când a încheiat predica, le-a spus acestora să nu plece nici unul, până ce nu se va întoarce; s-a dus în catedrală cu multi frati si cu Petru din Catani, si i-a spus lui Petru să facă ce-i va zice, potrivit votului ascultării si fără împotrivire. Acesta din urmă i-a răspuns că nu poate si că nu trebuie să dorească sau să facă nimic împotriva voii lui [a lui Francisc]. Atunci Francisc si-a dat jos haina si i-a poruncit lui Petru să-i pună o frânghie la gât si să-l tragă afară, pe jumătate gol, înaintea multimii căreia îi predicase. Francisc i-a poruncit unui alt frate să umple o cupă cu tărână si, urcându-se în locul unde predicase, să-i verse tărâna pe cap. Acesta însă nu l-a ascultat, fiindcă era foarte tulburat de asa poruncă. Însă fratele Petru a apucat frânghia si a început să-l tragă pe Francisc după el, asa cum îi poruncise acesta. El însusi plângea cu amar în timpul acesta, iar ceilalti frati erau scăldati în lacrimi de milă si durere. Când Francisc a ajuns astfel, pe jumătate gol, înaintea multimii din locul unde predicase, le-a spus: ‘Voi si toti cei ce ati părăsit lumea după pilda mea si urmati calea vietii fratilor, spuneti despre mine că sunt sfânt, dar mă căiesc înaintea Domnului si a voastră pentru că în vremea bolii mele am mâncat carne si mâncare cu carne’. [23]

Desigur, păcatul lui Francisc nu era atât de mare încât să merite asemenea formă extremă de căintă, dar aceasta era o trăsătură constantă a evlaviei lui Francisc. Se străduia să idealizeze orice lucru pe care era silit să-l facă; se străduia să idealizeze chiar si lucrarea de nevointă a pocăintei.

Idealizarea de către Francisc a faptelor crestine de nevointă se poate vedea si din atitudinea lui atunci când făcea milostenie. Semnificativ este felul în care se purta Francisc cu cersetorii. În ochii lui, acestia erau niste făpturi de o foarte înaltă tinută, fată de ceilalti oameni. Potrivit învătăturii mistice romano-catolice, un cersetor este purtătorul unei misiuni sfinte, fiind icoana lui Hristos cel sărman si pribeag. De aceea, prin învătăturile sale, Francisc îsi silea ucenicii să cersească. [24]

În fine, înflăcărarea idealistă a lui Francisc se poate vedea si din retrăirile de către el a patimilor pământesti ale lui Hristos. În biografia lui Francisc stă scris că ” îmbătat fiind de dragoste si milă pentru Hristos, fericitul Francisc a luat odată de jos o bucată de lemn. Tinând-o cu mâna stângă, îsi freca dreapta de ea, asemenea unui arcus pe o vioară, în timp ce murmura un cântec frantuzesc despre Domnul Iisus Hristos. Cântecul îl făcu să plângă de milă fată de patimile lui Hristos si, cu cele mai adânci suspine, căzu în meditatie, privind în tăria cerului…” [25]

Nu este nici o îndoială, după cum si biografii lui Francisc dovedesc în mod eufemistic, că acest important întemeietor al Ordinului Franciscanilor era foarte teatral în actele sale de pocăintă, arătând destul de vădit că îi lipseste si cea mai elementară trezvie, necesară unei vieti de nevointă ce caută dobândirea adevăratei smerenii. De fapt, ori de câte ori sunt prezentate în Fioretti momentele de smerenie ale lui Francisc, acestora nu le lipseste niciodată presupunerea că îi vorbeste Dumnezeu, de pildă prin gura fratelui Leon, [26] sau faptul că se crede ales de Dumnezeu “să vadă în tot locul binele si răul”, atunci când este cercetat de fratele Masseo pentru smerenia sa. [27] Este adevărat că Francisc îsi înfătisează răutatea si păcătosenia, dar aceste mărturisiri sunt lipsite de păreri de rău sau de vreun alt semn că s-ar socoti nevrednic înaintea lui Dumnezeu. Desi vorbea adesea despre smerenie si le dădea franciscanilor învătături în această privintă, el însusi s-a smerit în foarte putine momente din viata sa, desi aceste momente singulare au fost deosebite; însă, chiar si asa, a existat întotdeauna un element de exagerare si de melodramă. Nimic nu poate fi mai lămuritor în această privintă decât propriile cuvinte către fratii de mănăstire. La un moment dat, le-a spus ucenicilor: “Nu văd la mine nici un păcat pentru care să nu fi făcut mărturisire si pocăintă. Căci Domnul, în mila Sa, mi-a dat darul de a vedea deslusit în rugăciune cu ce i-am gresit sau plăcut.” [28] Evident, aceste cuvinte sunt foarte departe de adevărata smerenie. Ele seamănă mai degrabă cu vorbirea omului multumit de sine (fariseul) care, în pildă, stătea în templu, în timp ce vamesul stătea umil într-un colt, rugându-l pe Dumnezeu cu smerenie adevărată: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.

Atunci când punem alături faptele de “smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire. Acolo, luptându-se cu patimile, [29] Sf. Serafim striga cu cuvintele vamesului, iarăsi si iarăsi: ” Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Nu este nimic exaltat aici, nici o înfătisare ostentativă. Sf. Serafim se referă, pur si simplu, la singurele lucruri care i-au mai rămas pentru a dobândi iertarea, adică a. recunoasterea patimilor sale; b. căintă pentru starea sa duhovnicească rea; c. nevoia de a birui patimile; d. constientizarea neputintei si nevredniciei sale de a face singur aceasta; e. chemarea sinceră si arzătoare a milei Domnului.

Chiar si în ultimii ani ai vietii, după ce Sf. Serafim a avut parte de multe experiente duhovnicesti mai presus de fire precum si de o părtăsie nemijlocită cu Dumnezeu, el nu a căzut niciodată în multumirea de sine sau în îngăduintă fată de sine. Se poate vedea aceasta din deja cunoscuta discutie cu N. Motovilov,[30] precum si din discutia cu monahul Ioan, atunci când acestia au avut parte, prin Harul Domnului, de o lumină neobisnuită. Într-adevăr, Sf. Serafim nici nu a putut descrie mai apoi acea trăire luminoasă. De asemenea, se stie prea bine că Sf. Serafim primise deosebitul dar al înainte-vederii, ca si pe cel al prorociei. Inimile oamenilor care veneau la el i se arătau asemenea unei cărti deschise, dar niciodată nu si-a stricat aceste minunate daruri primite prin asumarea vreunei importante sau prin vreo îngăduintă. Cuvintele si faptele sale (opuse celor ale lui Francisc din Assisi – acesta credea că si-a ispăsit păcatele si că acum este bineplăcut lui Dumnezeu) sunt pe potriva învătăturilor nevoitorilor Filocalici, despre omul smerit. Iată cuvintele Sfântului Isaac Sirul:

Cei cu adevărat curati cugetă întotdeauna în inima lor că sunt nevrednici de Dumnezeu. Si că sunt cu adevărat curătiti se vede din faptul că se văd pe sine vrednici de plâns si nevrednici de grija lui Dumnezeu, si mărturisesc aceasta într-ascuns si pe fată, si fac acestea prin Sfântul Duh, astfel că nu rămân fără de griji si nevointă, care le sunt de folos cât timp petrec în această viată. [31]

Miscările sufletesti ale lui Francisc către smerenie, asemenea întâmplării descrise mai sus si care a avut loc în piata din Assisi, erau în general momente rare. De obicei smerenia lui apărea nu ca un sentiment, ci ca o recunoastere ratională a slabelor lui puteri în comparatie cu puterea dumnezeiască a lui Hristos. Aceasta se vede deslusit din vedenia pe care a avut-o pe Monte La Verna, când “două lumini deosebite” – după cum spune cronica – “s-au ivit înaintea lui Francisc: una în care l-a recunoscut pe Creator, iar cealaltă în care s-a recunoscut pe sine. Si în acea clipă, văzând acestea, el s-a rugat: Doamne! Ce sunt eu înaintea ta? Ce însemnătate am eu, un vierme neînsemnat al pământului, sluga ta neînsemnată, pe lângă puterea Ta?” Prin această recunoastere, Francisc, în acea clipă, era cufundat în contemplarea în care a zărit adâncimea nebănuită a milei dumnezeiesti si prăpastia nimicniciei sale.

Inutil s-o mai spunem, această primă relatare a celor două lumini “deosebite” arată caracterul cognitiv al cererii sale adresate ulterior lui Dumnezeu – care, în esentă, reprezintă o comparatie foarte îndrăzneată. Apare deci o contradictie gravă în relatare, care nu poate fi comparată în nici un fel cu lucidele relatări scripturistice sau patristice despre smerenie.

Smerenia Sfântului Serafim, asa cum am arătat, nu era o vedere ratională a păcatelor sale, ci o trăire profundă si statornică. În învătăturile sale, atât cele vorbite cât si cele scrise, nu se arată nicăieri că el se compara cu Dumnezeirea, trăgând astfel concluzii despre starea sa duhovnicească. El s-a preocupat neîncetat de o singură miscare sufletească: cea dată de nevrednicia sa, care duce la zdrobirea inimii. Theofan Zăvorâtul, un nevoitor rus din Biserica Ortodoxă, a vorbit astfel despre aceasta: “Domnul îl primeste doar pe omul care se apropie de El cu un simtământ al păcătoseniei. Astfel, El respinge pe toti cei care se apropie de El cu un simtământ de curătie.” [32]

Dacă, în urma celor de mai sus, ar trebui să tragem acum o concluzie despre smerenia lui Francisc în temeiul învătăturilor ascetice pentru monahi privitoare la smerenie, din Filocalie, atunci misticul latin nu pare să fie o pildă de smerenie crestină. La gândul că îi bineplăcea lui Dumnezeu, el adăuga, în bună parte, si gândul curătiei proprii. În cadrul acestui studiu ortodox asupra misticii lui Francisc, se poate spune acelasi lucru si despre cele relatate în romanul lui Lev Tolstoi, Părintele Serghie: “El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări si, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât mai mult simtea o slăbire, o preschimbare a luminii duhovnicesti a adevărului într-însul.” [33]

Amintindu-ne de îndemnul Sfântului Nil, amintit mai sus, această tristă cercetare a roadelor duhovnicesti ale ascetismului lui Francisc este un corolar; o înselare premergătoare celei deosebit de grave pe care a avut-o pe Monte La Verna, unde a vestit că si el a devenit un mare luminător.

Astfel, gândul lui Francisc că si el era tot o “lumină”, că a primit darul de a sti cum să se facă bineplăcut lui Dumnezeu, este combătut de cuvintele părintelui vietii de nevointă, Antonie cel Mare, care învată că dacă omul nu are cea mai adâncă smerenie, o smerire din toată inima, din tot sufletul si trupul său, atunci nu va mosteni Împărătia lui Dumnezeu. [34] Aceste cuvinte ale Sfântului Antonie arată că numai smerenia adâncă poate scoate afară gândul viclean care duce la înăltarea de sine si la multumirea de sine. Numai această smerenie, pătrunzând în trupul si sângele nevoitorului, poate, potrivit duhului învătăturii nevoitorilor crestin ortodocsi, să-l mântuiască de legăturile pătimase ale cugetului mândru.

Smerenia este singura putere care poate lega mintea de jos cu miscările ei pătimase [35], făurind în sufletul omului acel pământ bun pentru cresterea nestânjenită a mintii de sus [36] si ducând, apoi, prin Harul Domnului, la cea mai înaltă treaptă a vietii de nevointă – cunoasterea lui Dumnezeu.

“Omul întelept întru smerenie”, spune Sf. Isaac Sirul, “este izvorul tainelor veacului ce va să fie.” [37]

ÎNCHEIERE

Pricina de căpătâi care a nimicit viata ascetică a lui Francisc poate fi atribuită stării fundamentale a Bisericii romano-catolice, în care a crescut si a fost învătat acesta. Date fiind acele vremuri si starea Bisericii Romane în ansamblu, adevărata smerenie nu se putea ivi în sufletul oamenilor. “Vicarul lui Hristos pe pământ”, cu ale sale pretentii de autoritate duhovnicească si temporală, era un reprezentant al mândriei duhovnicesti. Nu se poate închipui o mândrie mai mare decât gândul infailibilitătii (negreselniciei) personale [38]. Această cădere nu putea să nu afecteze spiritualitatea lui Francisc si, în general, spiritualitatea romano-catolicilor. Asemenea Papei, si Francisc suferea de mândrie. Acest lucru se poate vedea din cuvântul său de despărtire către franciscani, atunci când a rostit: “Acum mă cheamă Dumnezeu, si vă iert pe toti, fratilor, atât pe cei de aproape, cât si pe cei de departe, de toate greselile si răutătile, si vă sterg păcatele atât cât îmi stă în putere”. [39]

Aceste cuvinte arată că pe patul de moarte, Francisc însusi se simtea destul de puternic ca să ierte păcatele, asemenea Papei. Se stie că iertarea păcatelor, în afara Tainei Spovedaniei si a Împărtăsaniei, era un atribut exclusiv papal [40]. Asumarea de către Francisc a acestui prerogativ trebuie să se fi făcut pe temeiul credintei în sfintenia proprie.

Spre deosebire de el, nevoitorii sfintei Ortodoxii nu si-au îngăduit niciodată să-si atribuie dreptul de a ierta păcate. Toti au murit cu gândul proprii păcătosenii si cu nădejdea că Dumnezeu, în mila Sa, le va ierta păcatele. Este de ajuns să ne amintim cuvintele marelui nevoitor din Thivaida veacului al cincilea, Sfântul Sisoe. Înconjurat de fratii strânsi lângă patul său de moarte, el părea să vorbească cu făpturi nevăzute, după cum spune cronica; fratii l-au întrebat: “Părinte, spune-ne cu cine vorbesti?” Sf. Sisoe a răspuns: “Sunt îngerii care au venit să mă ia, dar mă rog de ei să îmi mai lase răgaz de pocăintă.” Atunci când fratii, stiind că Sisoe era desăvârsit în virtuti, au răspuns “Tu nu ai nevoie de pocăintă, părinte”, Sfântul le-a zis: “Adevărat vă spun, nici nu stiu dacă am pus început pocăintei.” [41]

În sfârsit, asa cum am arătat mai sus, mistica lui Francisc din Assisi arată că acest mult-cinstit întemeietor al Ordinului Franciscanilor si-a trăit viata într-o înselare crescândă, începând din clipa în care a auzit porunca de a înnoi biserica romano-catolică, în vedenia lui Hristos cel răstignit avută pe Monte La Verna, si până în ceasul mortii sale. Oricât de uimitor le-ar putea părea unora, el a avut multe trăsături specifice lui Antihrist, care se va arăta si el feciorelnic, virtuos, foarte moral, plin de dragoste si milă, si care va fi privit ca sfânt (ba chiar ca Dumnezeu) de către cei care au înlocuit Sfânta Predanie a Bisericii cu un romantism carnal.

Lucrul trist este faptul că dobândirea unei adevărate legături duhovnicesti cu Hristos nu a fost niciodată posibilă pentru Francisc, căci, aflându-se în afara Bisericii lui Hristos, îi era cu neputintă să primească Harul dumnezeiesc sau vreunul dintre darurile Sfântului Duh. Darurile sale, însă, au venit de la un alt duh.

NOTE DE FINAL (trimiterile sunt în mare parte către editiile în limba engleză a lucrărilor mentionate)

1. Guerier, V., Francisc, pag. 312-313.

2. Luisa Lato, în vârstă de 17 ani, având de obicei o sănătate bună, cădea în fiecare zi de vineri într-un extaz; îi curgea sânge din coastă si pe palmele si picioarele ei apăreau răni de felul celor de pe trupul Mântuitorului, asa cum sunt ele reprezentate pe crucifixe.

3. Guerier, pag. 314-315.

4. Ibid., pag. 308.

5. Dumas, G., “La Stigmatisation chez les mystiques cretiens,” Revue des deux Mondes, 1 May 1907; in Guerier, pag. 315-317.

6. Guerier, pag. 315.

7. Potrivit ortodocsilor, Crucea nu a fost o necesitate impusă lui Dumnezeu si nici sângele Fiului Său unul-născut un izvor de multumire pentru Dumnezeu Tatăl, asa cum învată scolasticii latini. Ideea de “împlinire a dreptătii divine a lui Dumnezeu” nu apare nicăieri în Scriptură si nici în scrierile Sfintilor Părinti, ci este o născocire a lui Anselm de Canterbury (pe la anul 1100), dezvoltată apoi de Toma d’Aquino pentru a deveni învătătura soteriologică oficială în Apus (spre comparatie, a se vedea Athanasie cel Mare, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu).

8. Este evident din comparatia făcută în această scriere că “mistica” din Biserica Ortodoxă se află dincolo de toate cele sufletesti si rationale. În viata ascetică, norma pentru aceasta o reprezintă despătimirea sau desprinderea de toate nevoile, trăirile si chiar gândurile, fie ele bune sau rele (vezi Avva Evagrie către Anatolie, citată mai sus, pag. 9).

9. Vezi viata Sfântului Isaac Zăvorâtul de la Pesterile Pecerska, God’s Fools. Synaxis Press, Chilliwack, B.C., Canada, 1976, pag. 21.

10. Hiper-constiinta, pag. 292-293, editia a doua.

11. Kadloubovsky, E. and Palmer, G., Early Fathers from the Philokalia, “St Isaac of Syria, Directions on Spiritual Training,” Faber and Faber, Londra, 1959. (mentionată mai departe ca Early Fathers).

12. Early Fathers, pag. 140, par. 114, 115, 116.

13. Sfântul Serafim de Sarov, pag. 61-62 (editia rusă), citată în notele traduse din rusă, vezi mai sus.

14. Filocalia, Vol 3, pag. 322, par. 103 (ed. grecească).

15. Early Fathers, pag. 297, 47.

16. Op. cit., pag. 105, par. 71.

17. Works of St. Isaac the Syrian, editia a treia, predica 8, pag. 37.

18. Filocalia, Vol 2, pag. 467, par. 49. Trebuie să mentionăm aici că acest cuvânt al lui Isaac Sirul – în sensul că o vedenie este neasteptată – nu trebuie înteles ca o regulă absolută pentru toate aceste vedenii. Ca exceptie, unii asceti sfinti au avut vedenii neobisnuite pe care însă le-au putut anticipa; au avut un fel de presentiment asemenea unei proorocii negândite, o proorocie despre un lucru iminent. Un asemenea lucru i s-a întâmplat Sfântului Serghie din Radonej la sfârsitul vietii. Întâmplarea este descrisă în detaliu în lucrarea rusească Hiperconstiinta, pag. 377 (Bibliografia nu i-a fost disponibilă autorului. Citatul provine din notele traduse din rusă, vezi mai sus.)

19. Vezi nota 13, cap. 1, pag. 13-22.

20. “Mergeti câte doi în toate părtile pământului, propovăduind pacea oamenilor si iertarea păcatelor.” Guerier, pag. 27 (conf. Marcu 6:7-12.)

21. Guerier, pag. 115.

22. Antonie Hrapovitki, Mărturisire: Lecturi despre taina pocăintei. Holy Trinity Monastery Press, Jordanville, N.Y., 1975.

23. Guerier, pag. 127 (sublinierea noastră).

24. Op. cit., pag. 129.

25. Op. cit., pag. 103-104.

26. Brown, Raphael, The Little Flowers of St. Francisc. Image Books, Garden City, N.Y., 1958, pag. 60.

27. Ibid., pag. 63.

28. Guerier, pag. 124.

29. Cuvântul patimi, folosit aici, semnifică toate impulsurile contra-naturale ale omului (mândrie, desertăciune, invidie, ură, lăcomie, gelozie s.a.) care provin din neascultarea si din căderea strămosilor Adam si Eva.

30. Motovilov, N.A., A Conversation of St. Serafim. St Nectarios Press, Seattle, 1973 (retipărită).

31. Works of St. Isaac the Syrian, editia a 3-a, predica 36, pag. 155.

32. Collected Letters of Bishop Theophan, partea a doua, Scrisoarea 261, pag. 103.

33. Posthumus Artistic Works of L. Tolstoy, Vol 2, pag. 30.

34. Filocalia, Vol 1, pag. 33.

35. Hiper-constiinta, Despre patimile mintii, editia a 2-a, pag. 65-74.

36. Vezi mai sus, Despre mintea de jos si mintea de sus, pag. 6-23.

37. Works of St. Isaac the Syrian, pag. 37.

38. Compară cu Dostoevsky, Marele Inchizitor în Fratii Karamazov.

39. Sabbatier, pag. 352.

40. În secolul 15 Luther a protestat împotriva acestei prerogative exprimată prin acordarea de indulgente.

41. Lives of Saints, Book 11, pag. 119-120.

Articolul de mai sus a fost publicat initial în revista Synaxis: Orthodox Christian Theology in the 20th Century, Vol. 2, pag. 39-56, sub semnătura lui George Macris (acum plecat la Domnul), care a fost preot în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granitelor, în Portland, Oregon. Revista Synaxis este publicată de mănăstirea Noul Ostrog din Canada.

Sursa articol: Odaia de Sus