Sf. Iustin Popovici

În istoria neamului omenesc exista trei caderi principale: a lui Adam, a lui Iuda si a papei. Esenta caderii în pacat e întotdeauna aceeasi: vointa de a deveni bun prin sine, vointa de a deveni desavirsit prin sine, vointa de a deveni Dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se asimileaza, fara sa-si dea seama, diavolului, fiindca si acesta a vrut sa devina Dumnezeu prin sine însusi, sa înlocuiasca pe Dumnezeu cu sine însusi, si în aceasta îngimfare a lui a devenit dintr-o data diavol, cu desavirsire despartit de Dumnezeu si cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în aceasta înselare de sine plina de trufie consta esenta pacatului, pacatul universal. În aceasta consta si esenta diavolului, a capeteniei diavolului – satana. Aceasta nu e altceva decit vointa de a ramine în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decit pe sine. Toata esenta diavolului este în faptul ca nu-L vrea citusi de putin pe Dumnezeu în launtrul lui, vrea sa ramina totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic fata de Dumnezeu si tot ce apartine lui Dumnezeu. Si ce este aceasta? Egoismul si dragostea de sine îmbratisate pentru întreaga vesnicie. Asa e în esenta lui omul umanist: el ramine tot în sine însusi, cu sine însusi, pentru sine însusi, totdeauna închis cu îndirjire fata de Dumnezeu. În aceasta consta orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism demonizat este vointa de a deveni bun cu ajutorul raului, de a deveni dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici si fagaduinta facuta în rai de diavolul catre stramosii nostri: „Veti fi ca niste dumnezei” (Fac. 3, 5).

Omul a fost zidit de Iubitorul de oameni Dumnezeu ca virtual dumnezeu-om, ca pe temeiul chipului dumnezeiesc pe care îl poarta fiinta lui sa se zideasca de buna voie prin Dumnezeu întru Dumnezeu-om. Dar omul prin libera sa alegere a cautat sa ajunga prin pacat la nepacatosenie, prin diavol la starea de Dumnezeu, si desigur ca urmind calea aceasta el ar fi devenit un diavol sui generis daca Dumnezeu, prin nesfirsita Sa iubire de oameni si „dupa mare mila Sa”, n-ar fi intervenit facindu-Se om, adica Dumnezeu-om, aducindu-l astfel pe om la Dumnezeul-om. L-a introdus prin Biserica – Trupul Sau în nevointa divino-umanizarii prin sfintele taine si sfintele virtuti, si în felul acesta a dat omului putinta de a ajunge „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13), si de a-si atinge astfel menirea sa dumnezeiasca de a deveni de buna voie Dumnezeu-om dupa har.

Ce este caderea papei decit numai vointa de a-L înlocui pe Dumnezeul-om cu omul?

Sursa: Eresul Catolic