ANDREI PLESU – Patimile cu acordul parintilor

Mel Gibson a reu?it s? fac? un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipse?te. Transcenden?a nu se manifest? decît vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau în variant? demonic?. Din cînd în cînd, un vampir palid se strecoar? printre protagoni?ti pentru a semnala nel?muri?ilor de unde vine r?ul. În rest, e vorba strict despre ce se poate face cu un corp omenesc, dac? vrei s? provoci oroare. Însu?i chipul lui Iisus e scos din scen? cam dup? zece minute de la începutul filmului: un ochi, umflat de b?taie, se închide, cel?lalt e înecat de sînge. Portretul e înlocuit cu o fleic? descompus? care, la r?stimpuri, geme. Biciuiri prelungi, în care pielea explodeaz? spectaculos, dezv?luind, în sec?iune, întreaga anatomie subepidermic?, lovituri îndesate, cu scule ingenioase sau cu pumnul, detalii de crucificare duse pîn? la pedanterie, totul înghesuit într-un prim-plan obscen, totul “documentat” cu exactitate. Sîngele ?î?ne?te gros, tendoanele crap? sub piroane prost ascu?ite, asisten?a – evreiasc? ?i roman? – jubileaz? grotesc, cu rînjete ?tirbe ?i priviri cleioase. Iisus nu e “victima” misiunii Lui, nu sufer? din cauza p?catelor omene?ti. E pur ?i simplu un om cumsecade care are ghinionul de a înc?pea pe mîna unor sadici. “Strategia” regizoral? e transparent?: se face o reconstituire riguroas? ?i am?nun?it? a faptelor, a?a încît spectatorul s? priceap? cît de mult a suferit Iisus ?i s? se umple de o mil? infinit?, respectiv de o credin?? reîmprosp?tat?. Ideea subiacent? este c? ne-am pierdut credin?a pentru c? am încetat s? ne mai reprezent?m durerea teribil? pe care o provoac? un cui b?tut în palm? (sau la încheietura ei). În aceast? logic?, orice nefericit care face fa?? unei torturi fizice trebuie s? devin? obiect de cult. Iar rela?ia cu Dumnezeu este de tipul compasiunii oripilate pe care o stîrne?te contemplarea, la morg?, a unui trup sfîrtecat s?lbatic.

Ambi?ia exactit??ii este, de la bun început, un mod de a suspenda problema credin?ei. Adev?rul celui care crede nu este o ecua?ie, iar Evangheliile nu sînt reportaje. Refuzul sistematic al lui Iisus de a face minuni e tocmai refuzul de a reduce transcenden?a la dimensiunile demonstrabilului. Religia este, prin defini?ie, rela?ia omului cu ineviden?a, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi ?tiin?ific. Evangheliile – ?i c?r?ile sacre, în general – practic? nu întîmpl?tor minimalismul, expresia laconic?, elipsa. Revela?ia nu e locvace, drept pentru care “adev?rul” ei nu poate fi documentat gazet?re?te. A fi exact în acest domeniu e a respecta litera textului revelat, nu a face reconstituiri muzeografice pe cont propriu. Iar textul revelat, cînd e vorba de r?stignire, e sec pîn? la abstrac?iune: “dup? ce [Pilat] L-a biciuit, L-a dat s? fie r?stignit”. Se aminte?te scurt de b?taie ?i batjocur?, dar accentul nu cade pe cruzime, ci pe sminteal? ?i pe ordinea pre-scris? a evenimentelor. În versiunea Ioan, se poveste?te c? lui Iisus nu i s-au zdrobit, dup? obicei, fluierele picioarelor “ca s? se plineasc? Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi”. Decizia de a muta istoria sacr? din registrul Realului semnificativ în acela al realit??ilor anecdotice sfîr?e?te, inevitabil, în derizoriu ?i trivial. Las la o parte capcanele, grote?ti, în care cade exigen?a preciziei. În filmul lui Gibson se vorbesc aramaica ?i latina. Dincolo de obiec?iile pe care le pot face (?i le-au f?cut) filologii, e imposibil s? nu te amuzi cînd Pilat, jucat de un excelent actor bulgar, etaleaz? o latin? cu un delicios accent slav. Nici minunata noastr? Maia Morgenstern n-a fost bine sf?tuit?. I s-a spus, probabil, c? fiind sfînt? ?i avînd pre-?tiin?a sau intui?ia trans-umanit??ii lui Iisus, ea nu trebuie s? perceap? atrocele Lui suferin?e cu un banal patos lumesc. În consecin??, o vedem afi?înd mereu un soi de indispozi?ie sobr?, pendulînd între stupoare ?i insensibilitate.

Mel Gibson pare s? cread? c? principala isprav? a lui Iisus e capacitatea de a încasa. Faptul c? El e Fiul lui Dumnezeu se vede mai cu seam? din uria?a Lui, supraomeneasc?, rezisten?? la durere. Se poate spune c? filmul ilustreaz? felul de a se raporta la transcenden?? al unui ins (?i al unei epoci) pentru care carnea a devenit cer, singurul cer accesibil. E o op?iune riscant?. R?stignirea era o procedur? greu de suportat, dar nu e sigur c? nu s-au inventat, “în zbuciumata noastr? istorie”, proceduri de tortur? cel pu?in la fel de sinistre. Sînt oameni, oameni oarecare, a c?ror “Golgot?” a fost inimaginabil?. Nu în ascu?imea durerii stau sensul ?i unicitatea r?stignirii lui Iisus, ci în identitatea amu?itoare a Celui r?stignit. Cel r?stignit e Dumnezeu însu?i ?i El o face din prima zi a întrup?rii Sale pîn? ast?zi. Nu trupul ?i sîngele, ci trupul devenit pîine ?i sîngele devenit vinul vie?ii, acesta e misterul crucific?rii. La acest mister, Mel Gibson nu are acces. B?iat iste? (?i prostu?), el a e?uat rapid în eficacitate comercial?. Aud c? adun? bani serio?i vînzînd cópii (exacte) dup? piroanele r?stignirii, montate pe un lan? de pus la gît.

Dac? e s? rezum enormitatea demersului s?u regizoral într-o fraz?, a? observa c?, în multe ??ri, filmul e interzis minorilor. Nu-mi pot imagina o mai p?c?toas? dr?covenie, decît s? faci un film despre Iisus pe care copiii n-au voie s?-l vad?.

Andrei PLE?U, Dilema Veche

PR. CONSTANTIN COMAN – Unitatea Bisericii sau Ecumenismul intre adevar si erezie

In primul mileniu de existenta, Biserica a reusit sa-si pastreze unitatea in ciuda multor framantari si a multor erezii cu care s-a confruntat. Acest lucru s-a reusit printr-o lupta acerba pentru pastrarea invataturii crestine adevarate si a vietii crestine asa cum fusesera lasate de Mantuitorul Hristos prin Sfintii Apostoli. Sub presiunea istoriei, a lumescului, in secolul al XI-lea se produce prima ruptura in trupul Bisericii celei una: desprinderea Bisericii occidentale, cu centrul la Roma, de Biserica rasariteana, cu centrul la Constantinopol. Secolul al XVI-lea a adus cu sine Reforma, cea de a doua mare schisma, de data aceasta in trupul Bisericii occidentale. Au luat astfel nastere Bisericile protestante, care validau principiul autoritatii individuale si directe in materie de credinta si invatatura crestina, introducand in istoria crestinismului germenele divizarii la nesfarsit. De la cele cateva Biserici iesite din Refoma s-a ajuns la cateva mii de confesiuni si secte crestine, unele asa de indepartate de crezul initial, incat nu-si mai pot justifica acest atribut.

Crestinii au avut intotdeauna constiinta responsabilitatii lor fata de nefirescul starii de dezbinare. De aceea, in decursul istoriei nu au incetat incercarile de unire. Secolul nostru a marcat, insa, o intensificare fara precedent a eforturilor crestinilor pentru restabilirea unitatii. S-a creat un spirit ecumenic, apoi o miscare ecumenica. Foarte repede, aceste eforturi s-au materializat in crearea de organisme crestine internationale, regionale si locale sau in institutionalizarea dialogurilor bi- sau multilaterale. Toata lumea stie de existenta Consiliului Ecumenic al Bisericilor, infiintat in 1948, de Conferinta Bisericilor Europene, infiintata in 1959, de existenta Consiliilor Ecumenice nationale sau a Conferintelor Interconfesionale. Lucrurile aveau sa avanseze si in spatiul relatiilor dintre ortodocsi si catolici. In 1965, Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului si Papa Paul al VI-lea ridicau concomitent anatemele aruncate reciproc in 1054, pentru ca in 1980 sa debuteze dialogul teologic oficial intre cele doua Biserici.

Frecventa dialogurilor, a intalnirilor intercrestine din ultimii cincizeci de ani si mai bine a fost si continua sa fie atat de mare, incat pe drept cuvant secolul al XX-lea a fost numit ,secolul ecumenismului”. Unitatea tuturor crestinilor este un deziderat declarat al tuturor Bisericilor si confesiunilor crestine, constiente de imperativul si adevarul poruncii dumnezeiesti ,ca toti sa fie una”. Cu toate acestea, nu s-ar putea spune ca s-au inregistrat progrese evidente in directia realizarii unitatii. Parerile sunt, desigur, impartite: unii sustin ca rezultatele sunt datatoare de speranta, altii considera ca ecumenismul, in forma in care s-a desfasurat pana acum, este nu numai un esec, dar mai mult decat atat, o noua mare ratacire a lumii crestine.
Unitate? Da! Dar ce fel de unitate? Unitate in ce? Unitate in cine? Fiecare din marile traditii crestine, cea ortodoxa, cea romano-catolica si cea protestanta, a propus propria viziune asupra unitatii izvorata din invatatura si traditia fiecareia.
Biserica Romano-Catolica vede unitatea realizata prin raportarea tuturor crestinilor la un unic centru de autoritate eclesiala si, mai mult, prin reducerea acestei autoritati la o singura persoana, convinsa fiind ca numai centrarea, adunarea tuturor, la modul formal, exterior, sub sceptrul unei singure persoane, poate asigura unitatea. Acest model de unitate cuprinde in sine si motivatia expansionismului si imperialismului catolic pe care l-a cunoscut istoria mai veche si chiar mai noua.

La extrema cealalta, Bisericile si confesiunile protestante, fidele principiului care le-a generat, propun un model de unitate in diversitate, fiecare Biserica ramanand cu invatatura sa, cu structura proprie, aºa cum se afla, dar unindu-se prin ,alaturare”, prin asociere intr-o structura de unitate atotcuprinzatoare care sa aiba la baza o trasatura comuna minimala. Pentru protestanti, un organism crestin mondial precum Consiliul Ecumenic al Bisericilor ar putea constitui modelul de unitate mai mult decat multumitor.

Biserica Ortodoxa nu concepe unitatea decat centrata in Hristos, Dumnezeu-Omul. Ea refuza unitatea bazata pe un centru unic ce tine de aceasta lume, deci pe o persoana umana, cu credinta ca acest model de unitate ignora natura insasi a Bisericii, care depaseste limitele istoriei, ale lumii acesteia, fiind ancorata organic in realitatea dumnezeiasca, avand drept cap pe Hristos Insusi.

Biserica Ortodoxa considera ca necesitatea unui centru unic uman care sa asigure unitatea Bisericii vine din slabirea credintei ca Hristos este prezent si lucreaza in lume pana la sfarsitul veacurilor, dupa propria fagaduinta (Matei 28, 20). De aici si nevoia unui ,loctiitor”, a unui vicar al lui Hristos pe pamant, asa cum este considerat Papa. Sucomband, in cele din urma, presiunilor intelepciunii omenesti in dauna intelepciunii celei dumnezeiesti, teologia catolica a sfarsit prin a decreta ireductibila distanta dintre creat si necreat, dintre spirit si materie, dintre finit si infinit, deci, dintre Dumnezeu si creatie. Conform acestei teologii, nu pot salaºlui impreuna doua lumi, doua realitati definite de notiuni contrare, care se resping sau anuleaza reciproc. Marginitul, unindu-se cu nemarginitul, sau devine nemarginit, sau anuleaza nemarginitul, asimilandu-l. In felul acesta, teologia catolica isi refuza un punct de sprijin si un principiu al unitatii in afara universului inchis al acestei lumi, renuntand la orice posibilitate de comunicare reala, acum si aici, pretutindeni si totdeauna, intre lumea lui Dumnezeu si lumea noastra. Inchis in sine, catolicismul a trebuit sa descopere si sa cultive parghii de mentinere a coerentei interioare in legile acestei lumi.

Asa a aparut necesitatea primatului papal absolut, ca centru unic, singurul capabil sa asigure unitatea Bisericii, asa a aparut infailibilitatea papei, ca garant al ramanerii in Adevar. Astfel, punctul de sprijin s-a mutat din Hristos, Dumnezeu-Omul, deci din sanul Sfintei Treimi, intr-un om, in unul din oamenii acestei lumi. De aici pana la viziunea protestanta nu mai era mult. Pasul fundamental fusese facut: era cel al ,separarii” de Dumnezeu. Daca un om putea fi garant al Adevarului si al unitatii, atunci putea fi oricare dintre oameni, sau, mai concret, daca poate unul, atunci pot toti, fiecare in parte.

Inceputul schismelor a fost aceasta ,dezlipire” de Hristos, Dumnezeu-Omul, si inchidere in propria lume, in propriul univers, cu riscul asfixierii, reprezentand pe plan eclesial pacatul protoparintilor, acela al implinirii prin propriile forte. Singura salvare de la asfixiere s-a considerat a fi evadarea din aceasta lume inchisa, creand o alta noua, condamnata insa la nesfarsit aceleiasi asfixieri si aceleasi evadari, intrucat se incapataneaza sa se considere suficienta siesi si sa-si caute resortul subzistentei in sine.

Catolicismul nu a putut renunta la alimentarea dintr-o putere dumnezeiasca, dar, deoarece nu mai putea concepe ca posibila comunicarea reala prezenta cu Dumnezeu, a descoperit o modalitate de a include acest izvor in limitele creatiei, vorbind despre harul dumnezeiesc creat, gratia creata. Acest har creat lasat de Hristos Bisericii asigura legatura orizontala cu Hristos cel istoric; de aici si necesitatea de a-si fundamenta primatul papal pe pretinsa investire a Sfantului Petru si a tuturor urmasilor acestuia in fruntea Bisericii universale.

Refuzand autoritatea Papei, socotita de catolici ca venind de la Hristos, protestantii nu s-au putut lipsi de un fundament dumnezeiesc. Ei au facut o singura miscare, ramanand de fapt la acelasi principiu. Au renuntat la un papa-om in favoarea unui ,papa de hartie”, cum s-a spus, acesta fiind in viziunea lor Biblia, careia i-au asigurat primatul absolut si infailibilitatea. Numai ca Biblia nu poate vorbi si nici nu se poate interpreta singura, fiind supusa lecturii si autoritatii fiecarui cititor. Ipocrit pana peste poate, constient sau inconstient, omul se instaura lejer in locul lui Hristos, nemaiavand nevoie de prezenta si de lucrarea Lui din moment ce ii lasase ,puterea” necesara si adevarul in cuvintele Sfintei Scripturi.

In Biserica Ortodoxa crestinii nu pot fi una decat in Hristos, in Dumnezeu, asa cum Insusi Mantuitorul spune: ,Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una.”(Ioan 17,21). Pentru a-si pastra unitatea, Biserica trebuie sa se pastreze in Hristos, iar pentru a se pastra in Hristos trebuie sa nu se rataceasca de la semnele prezentei si lucrarii lui Hristos in istorie, acum si aici, in trecut si viitor, pana la sfarsitul veacurilor. Biserica cea nedespartita a primului mileniu si continuarea ei in istorie, Biserica Ortodoxa, crede ca Biserica este la modul cel mai real si propriu Trupul lui Hristos, formulandu-si invatatura eclesiologica in prelungirea dogmei hristologice, care arata ca in Hristos salasluiesc impreuna firea dumnezeiasca si cea omeneasca intr-o unire perfecta, fara confuzie si fara amestecare. Biserica este dumnezeiasca si omeneasca in acelasi timp, fiind o realitate sacramentala. Lucrarea Bisericii este lucrarea lui Dumnezeu prin oameni. Episcopul, care poarta plenitudinea harului preotiei sacramentale, nu savarseste in locul lui Hristos lucrarea de sfintire, ci el insusi este savarsitorul, ca semn vazut al lui Hristos. Iisus este prezent in orice lucrare a Bisericii Sale. In Biserica nedespartita a primului mileniu, garant al Adevarului, aparator al dreptei credinte era sinodul tuturor episcopilor adunati in numele lui Hristos, care lucrau cu credinta asistentei si luminarii Duhului Sfant. Invatatura crestina ne trimite la Adevar, dar nu este Adevarul insusi, acesta fiind Hristos. Pastrarea integritatii Evangheliei este insa o conditie absolut necesara pentru a nu rataci de la Hristos. De aceea, Biserica lupta din rasputeri sa-si pastreze invatatura nestirbita de ambitiile trufase ale omului, pentru ca ratacirea de la invatatura cea adevarata aduce cu sine ratacirea de la Hristos, iar ratacirea de la Hristos inseamna ruperea de Biserica, deci sfasierea trupului Bisericii. Confuzia din sutele de confesiuni si secte adevereste deficienta propriilor modele de unitate prin ,negocierea” Adevarului. Civiliza_ia secolului nostru, care a subordonat adevarul utilului, invita si Bisericile sa realizeze reconcilierea si unitatea inainte de a constientiza Adevarul. Orice astfel de forma de unitate nu poate fi valabila, si deci nici trainica.

Miscarea ecumenica este inteleasa de ortodocsi ca o cale de cautare a unitatii. In momentul in care ecumenismul este asimilat unei forme de unitate, atunci el este cea mai crunta ratacire de la adevar, cea mai mare erezie. Vom fi una atunci cand vom marturisi acelasi Adevar. Hristos Insusi Se roaga Tatalui Ceresc in acest sens: ,Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar” (Ioan 17, 19). Nu forme de unitate trebuie, de fapt, cautate, ci cai de a-L redescoperi pe Hristos cel adevarat. Nu unitatea trebuie cautata, ci Hristos.

SF. IUSTIN POPOVICI – Biserica Ortodoxa si Ecumenismul

Va oferim spre lectura cartea Biserica Ortodoxa si Ecumenismul

>> DESCARCA PDF <<

Iata mai jos doua fragment din carte:

“Ecumenismul este o miscare ce naste o multime de întrebari: si toate întrebarile acestea, în întemeierea lor, izvorasc dintr-o singura dorinta si se varsa într-o singura dorinta – si aceasta dorinta vrea un singur lucru: adevarata Biserica a lui Hristos. Iar adevarata Biserica a lui Hristos poarta – si trebuie sa poarte – raspunsuri la toate întrebarile si sub-întrebarile pe care le pune Ecumenismul; caci, daca Biserica lui Hristos nu dezleaga vesnicele întrebari ale duhului omenesc, atunci ea nu e de nici un folos. Iar vatra duhului omenesc arde pururea în vesnicele întrebari chinuitoare. Si orice om arde în ele, cu stiinta sau fara stiinta, de voie sau fara de voie: îi arde inima, îi arde mintea, îi arde constiinta, îi arde sufletul, îi arde întreaga fiinta. “Si nu este pace întru oasele lor”. Între planete, planeta noastra este cetatea de scaun a tuturor vesnicelor probleme chinuitoare: ale vietii si ale mortii, ale binelui si ale raului, ale faptei bune si ale pacatului, ale lumii si ale omului, ale nemuririi si ale vesniciei, ale raiului si ale iadului, ale lui Dumnezeu si ale diavolului. Între toate fiintele, omul este cea mai complicata si mai enigmatica; si, mai presus de toate, cea mai chinuita. Tocmai pentru aceasta S-a pogorît Dumnezeu pe pamînt, pentru aceasta s-a facut om pentru noi ca Dumnezeu-Om: ca sa raspunda la toate chinuitoarele, vesnicele noastre întrebari. Din aceasta pricina a si ramas întreg pe pamînt, în Biserica Lui, careia El îi este cap, iar ea este trupul Lui. Ea e adevarata Biserica a lui Hristos, Biserica Ortodoxa, si în ea este întreg Dumnezeu-Omul, cu toate bine- vestirile Sale si cu toate desavîrsirile Sale.”

“Urmand pe Sfintii Apostoli, Parintii si Dascalii Bisericii marturisesc cu dumnezeiasca intelepciune serafimica si ravna heruvimica unitatea si unicitatea Bisericii Ortodoxe. Ca atare, este de inteles ravna inflacarata a Sfintilor Parinti ai Bisericii fata de orice despartire de Biserica si cadere din Biserica si atitudinea lor aspra fata de erezii si schisme. In aceasta privinta, de exceptionala insemnatate divino-umana sunt sfintele Sinoade Ecumenice si Locale. Potrivit duhului si pozitiei lor de hristica intelepciune, Biserica Ortodoxa este nu numai una, ci si unica. Dat fiind ca Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, in El nu pot fi mai multe Biserici. Din punct de vedere ontologic, despartirea sau impartirea Bisericii este cu neputinta. Ca atare, niciodata nu a existat vreo impartire a Bisericii, ci au existat si vor exista despartiri de Biserica, asa cum vitele care de buna voie raman sterpe si cad uscate din Via divino-umana cea vesnic vie (Ioan 15, 1-6). Din Biserica cea una, unica si de nedespartit a lui Hristos s-au despartit si au cazut in felurite vremuri ereticii si schismaticii, si prin aceasta au incetat a mai fi madulare ale Bisericii si de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au cazut mai intai gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofizitii, iconomahii, romano-catolicii, protestantii, uniatii, precum si toti ceilalti care alcatuiesc legiunea eretico-schismatica.”

Ecumenismul: Concluziile Conferintei Inter-ortodoxe de la Tesalonic

Conferin?a teologic? inter-ortodox? „Ecumenismul: Origini. A?tept?ri. Demistificare” a fost întrunit? pe 20 Septembrie, 2004, în Tesalonic, Grecia, ?i ?i-a desf??urat cu mare succes lucr?rile pân? pe 24 Septembrie. Conferin?a a fost organizat? de Departamentul de Teologie Pastoral? ?i Social? a Facult??ii de Teologie a Universit??ii Aristotel din Tesalonic ?i de Societatea de Studii Ortodoxe. ?edin?ele conferin?ei au fost ?inute în Sala de Ceremonii a Universit??ii.

Conferin?a a început printr-un cuvânt al Preasfin?iei Sale Mitropolitul Antim al Tesalonicului. Au participat mul?i Mitropoli?i ?i Episcopi, precum ?i primarul Tesalonicului (Dl Panayiotis Psomiadis), membri ai Parlamentului Grec ?i profesori ai Universit??ii, care au urat bun-venit participan?ilor la conferin??.

În cele cincizeci de zile ale Conferin?ei, 60 de vorbitori respecta?i, incluzând ierarhi ai diferitor Biserici Ortodoxe, au analizat fiecare dintre aspectele Ecumenismului, în fa?a unei audien?e numeroase, între care s-au aflat mul?i teologi, profesorii ai ambelor Facult??i de Teologie ?i studen?i ai Facult??ii de Teologie a Universit??ii din Tesalonic.

Participan?ii la conferin?? au ajuns la urm?toarele concluzii, întemeiate pe numeroasele prezent?ri ?i pe discu?iile care au urmat:

A. Constat?ri

1. Ecumenismul: o crea?ie a papismului ?i a protestantismului, care ascunde înstr?inarea de Adev?rata Biseric?

Ecumenismul s-a n?scut în sânul Protestantismului la începutului secolului al XX-lea, ca un efort de redobândire a unit??ii pentru o lume protestant? împ?r?it? în nenum?rate grup?ri ?i ramifica?ii. Ecumenismul nu are absolut nici o leg?tur? cu ecumenicitatea ?i catolicitatea Bisericii, care este pe deplin p?strat?, atât geografic cât ?i ecleziologic, în Una, Sfânt?, Soborniceasc?[1] ?i Apostoleasc? Biseric?, adic? Biserica Ortodox?, care continu? s? cread? ceea ce a fost crezut „întotdeauna, pretutindeni ?i de c?tre to?i.” Existen?a ereziilor nu neag? nici unitatea, nici ecumenicitatea ?i nici catolicitatea Bisericii. Biserica continu? s? fie una ?i universal?. Erezii ?i schisme ca „bisericile” „catolice” ?i protestante ale Apusului sau cele anti-calcedoniene ale R?s?ritului nu sunt bisericile locale autentice ?i legitime ale acelor ?inuturi; aceste biserici redobândesc unitatea ?i catolicitatea, devin adev?rate biserici, doar atunci când sunt reintegrate în credin?a ?i via?a Bisericii Ortodoxe Sobornice?ti (Catolice), care nu este doar adev?rata Biseric?, ci ?i singura Biseric?. Prin urmare, de la bunul lui început ?i pân? în ziua de ast?zi, a?a-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”, ca vehicul (purt?tor) al ecumenismului protestante, este, într-un adev?rat sens ecleziologic, un „Conciliu Mondial al ereziilor ?i schismelor.”

Papismul s-a îndep?rtat de unitatea ?i catolicitatea Bisericii la începutului celui de-al doilea mileniu prin schisma din 1054 ?i îmbr??i?area unor erezii precum „filioque”-le ?i „primatul papal.” Biserica pe atunci ortodox? a Romei, care a str?lucit mul?i sfin?i, mucenici ?i m?rturisitori, a fost tras? în erezie ?i în?elare. Rupt? de una ?i adev?rata Biseric?, Biserica local? a Romei, fiind captiv? a scolasticismului ?i a n?zuin?elor lume?ti ale papilor, nu numai c? a e?uat în a p?stra cre?tin?tatea apusean? unit?, ci chiar a devenit o surs? de noi erezii ?i schisme, cum ar fi Reforma protestant? a veacului al XVI-lea în diferitele ei forme, Anglicanismul sau Vechiul Catolicism. Ea a denaturat caracterul teantropic al Bisericii, schimbând-o într-o institu?ie omeneasc? cu st?pânire total? asupra credincio?ilor, ?i a dus la „des-cre?tinarea” ?i „des-bisericirea” Europei. Vorbitorii ?i participan?ii la conferin?? au acceptat drept cea mai potrivit? defini?ie a ecumenismului pe cea l?sat? nou? de Cuviosul P?rinte Iustin Popovici: „Ecumenismul este numele de ob?te pentru toate pseudo-cre?tinismele (cre?tinismele mincinoase) ?i pseudo-bisericile (bisericile mincinoase) ale Europei Apusene. În?untrul lui se g?se?te inima tuturor umanismelor europene, al c?ror cap este papismul. ?i toate aceste pseudo-cre?tinisme, toate aceste pseudo-Biserici, nu sunt altceva decât erezie dup? erezie. Dup? Evanghelie, numele lor de ob?te este panerezie.”[2]

Încerc?rile de unire dintre Roma ?i Constantinopol pe parcursul a cinci secole, de la schism? pân? la c?derea din 1453 a Constantinopolului în mâna turcilor, ?i toate dialogurile teologice care le-au înso?it, au e?uat din pricin? c? nu erau înso?ite de adev?rat? poc?in??, de dispozi?ia de renun?are la în?elare ?i de întoarcere la Una, Sfânt?, Soborniceasc? ?i Apostoleasc? Biseric?. Renun??rile ?i compromisurile în materie de credin?? f?cute pentru înf?ptuirea unirii, au fost întotdeauna respinse de pururi-veghetoarea ?i treaza con?tiin?? a turmei credincio?ilor. În ciuda scopurilor lume?ti ?i a v?ditei manipul?ri politice, aceste încerc?ri nu au sfâr?it niciodat? în minimalismul dogmatic, nivelarea sincretist? ?i lumeasca vorbire despre dragoste, cum au f?cut dialogurile ecumenice ale veacului al XX-lea. A câ?tigat principiul apostolic ?i patristic care spune c? „nu este loc de compromis în ceea ce prive?te credin??”.

S-a încercat s? se înf?ptuiasc? prin ecumenismul protestant ceea ce nu s-a reu?it vreme de secole de c?tre papism; ?i ecumenismul papist, la rândul lui, a sprijinit aceste eforturi de la Conciliu II Vatican (1963-1965). Atât papismul cât ?i protestantismul pierd mereu din prestigiul ?i autoritatea lor în America, Europa, ?i în întreaga lume. Prin ecumenism, ele încearc? s? se acopere, s? î?i ascund? înstr?inarea lor de una, adev?rata Biseric? a lui Hristos, s? înt?reasc? cea mai mare erezie ecclesiologic? care a existat vreodat?; anume, c? Una, Sfânt?, Soborniceasc? ?i Apostoleasc? Biseric? nu exist?, c? a încetat s? existe, c? toate confesiunile cre?tine p?streaz? aspecte ale Bisericii, a?a încât credincio?ii lor nu trebuie nici s? se nelini?teasc? nici s? se nec?jeasc? s? caute adev?rata Biseric? ?i mântuirea lor.

2. Pricinile pentru care se sus?ine participarea ortodox? nu corespund adev?rurilor lucrurilor, ci sunt g?site mincinoase

Din nefericire, Biserica Ortodox?, la ini?iativele nes?buite ale Patriarhiei Ecumenice, a fost implicat? înc? de la început în pan-erezia ecumenismului, cu toate gravele ei urm?ri soteriologice. Prin bine-cunoscutele enciclice din 1902, 1920 ?i 1952, Patriarhia Ecumenic? a intrat în modus operandi ecumenist, ?i, într-adev?r, ?i-a asumat un rol de frunte în cadrul lui. Atitudinea ei apostolic? ?i patristic? onorabil? împotriva ereziilor ?i a schismelor a fost radical modificat? începând din 1902 sub presiunea evenimentelor politice mondiale. Într-adev?r, din timpul Patriarhului Athenagoras pân? ast?zi aceasta a devenit pozi?ia oficial? a Bisericii din Constantinopol, în care alte biserici autocefale au fost trase pu?in câte pu?in, de?i cele mai multe dintre ele la început au întâmpinat respectivele ini?iative cu ezitare ?i rezerve pân? la mijlocul veacului XX. La Conferin?? a devenit limpede, din diferitele prezent?ri ?i discu?ii, faptul c? bisericile autocefale nu au fost motivate s? participe la Mi?carea Ecumenic? din motive duhovnice?ti, ci mai degrab? din interese politice, sociale ?i na?ionaliste. Prin participarea lor, fiecare biseric? c?uta independent fie s?-?i asigure ap?rarea ?i sprijinul, fie s? evite mânia atotputernicei lumi apusene, întocmai dup? cum se întâmplase la sinoadele unioniste în timpul cruciadelor ?i la scurt timp înainte de c?derea Constantinopolului.

Din cauza lipsei unei motiv?ri teologice ?i duhovnice?ti, adev?ratul cuvânt evanghelic ?i adev?rul mântuitor nu a fost oferit heterodoc?ilor; desigur, sus?in?torii ecumenismului nu vor recunoa?te aceasta, de?i e adev?rat c? între ei au fost ?i importante figuri teologice, cu motiv?ri binevoitoare ?i m?rturie ortodox?, mai ales în vremea de început a ecumenismului. Exist? dou? cauze teologice ?i duhovnice?ti care au fost folosite atât în prezent cât ?i în trecut pentru a îndrept??i participarea ortodox? în dialogurile teologice bilaterale ?i multilaterale ?i în a?a-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”: de a ar?ta dragoste fa?? de heterodoc?i ?i de a m?rturisi credin?a ortodox?. Cu toate acestea, dragostea nu poate fi desp?r?it? de adev?r. Când dialogul dragostei nu este înso?it de dialogul adev?rului ?i nu duce la o întâlnire ?i acceptare a adev?rului mântuitor cu Hristos ?i Biserica Lui, el devine o curs? periculoas? care duce la indiferen?? sincretist? ?i o desp?r?ire de unitatea credin?ei ?i comuniunea (p?rt??ia) cu Duhul Sfânt; el desparte pe om de mântuire. Nimic nu este mai r?u decât lipsirea cuiva de mântuire, ?i singurul lucru care nu poate fi spus, este acela c? aceasta ar fi o fapt? de dragoste. Este oare posibil ca dragostea s? fie întoars? împotriva adev?rului? Erezia este minciun?, în?elare, demonizare, ur?, o dragoste de minciun? ?i o r?st?lm?cire a adev?rului Bisericii. În dialogurile ecumenice, cuvântul dragoste a fost „folosit” din abunden??, în timp ce adev?rul a fost pierdut – adev?rul care a fost privit ca obiect de cercetare, care nu poate fi g?sit în nici una dintre biserici. Biserica Ortodox? Soborniceasc? (Catolic?) nu caut? adev?rul. Ea îl are. Din dragoste trebuie s? îl dea ?i heterodoc?ilor care sunt lipsi?i de el sau l-au strâmbat. Adev?rul este preferat dragostei, dup? cum înva?? Sfântul Ioan Gur? de Aur: „Dac? vezi evlavia suferind undeva, s? nu pre?uie?ti în?elegerea mai mult decât adev?rul, ci s? înduri viteje?te chiar pân? la moarte… s? nu tr?dezi nicicând adev?rul.”[3] Mai mult, el sf?tuie?te cu t?rie: „s? nu prime?ti nici o înv???tur? gre?it? sub pretextul dragostei.”[4] Ecumenismul cade în p?cat de moarte, atât din cauz? c? neag? adev?rul, pentru care mul?i heterodoc?i s-au luptat atât de greu s?-l g?seasc?, ?i pentru c? încearc? s? închid? u?a tuturor celor care caut? adev?rul. Cu adev?rat, cuvintele lui Hristos c?tre farisei li se potrivesc ?i ecumeni?tilor: „Vai vou?, c?rturari ?i farisei f??arnici, c?ci închide?i împ?r??ia cerurilor de dinaintea oamenilor; c? voi nu intra?i, ?i nici pe cei ce intr? nu-i l?sa?i s? intre.”[5]

Iar cât prive?te mult c?utata „m?rturie a credin?ei,” chiar dac? constituie o bun? speran?? ?i a?teptare, în realitate s-a dovedit a fi fals?. În orice caz, cineva nu poate presupune c? va m?rturisi ?i va propov?dui credin?a ortodox? începând cu o tr?dare a credin?ei. Îns??i participarea la „Conciliul Mondial al Bisericilor” ?i dialogurile teologice cu papi?tii, protestan?ii ?i monofizi?ii eretici constituie o negare a unicit??ii Bisericii, o egalizare care pune Una, Sfânt?, Soborniceasc? ?i Apostoleasc? Biseric? în rând cu ereziile ?i schismele. Dup? cum s-a spus, este cea mai mare erezie ecclesiologic? din istoria Bisericii. Pururea-pomenitul Mitropolit de Samos, Înalt Preasfin?itul Irineu, exprimând pozi?ia ortodox? a multor ierarhi, a pus întrebarea: „Cum se poate ca ierarhi ortodoc?i s? ia parte la o organiza?ie bisericeasc? în care Sfânta Treime este lep?dat?, participan?ii cred c? Biserica lui Hristos a fost spulberat? în buc??ele, c? fiecare erezie este parte a unui întreg, ?i c? Biserica Ortodox? din R?s?rit este asemenea doar una dintre buc??i.”[6] Cu adev?rat, nu este nici m?car unul dintre Sfin?ii Apostoli ?i P?rin?i ai Bisericii, a c?ror înv???tur?, via?? sau lucrare s? poat? fi folosit? drept pild? care s? îndrept??easc? participarea ?i r?mânerea noastr? în adunarea nelegiuit? a ereticilor, cum este „Conciliul Mondial al Bisericilor,” ?i alte asemenea concilii ?i adun?ri.

Cum r?d?cina ecumenismului a fost ?i este rea, la fel sunt ?i roadele lui: „c?ci copacul este cunoscut dup? roade.”[7] Ecumenismul exist? de aproape un secol, ?i ?i-a ar?tat limpede identitatea, astfel c? putem s?-l judec?m cu toat? siguran?a. Într-adev?r, chiar ?i cei mai con?tiincio?i ap?r?tori ortodoc?i ai ecumenismului sunt îngrijora?i de cursul pe care îl ia ?i de fund?tura la care a ajuns; ei încearc? s? g?seasc? diferite c?i pentru a preveni plecarea multor Biserici Ortodoxe, un exod care deja a început ?i care este pe cale s? se m?reasc? ?i s? se r?spândeasc?. La conferin??, mul?i vorbitori au vorbit despre roadele devastatoare ale dialogurilor teologice ?i ale particip?rii noastre la „Conciliul Mondial al Bisericilor.” Înainte de a prezenta pe scurt rezultatul dialogurilor teologice, este important s? men?ion?m p?rerea exprimat? de vorbitorii ?i participan?ii la conferin??, anume c? de la na?terea ?i r?spândirea mi?c?rii ecumenice ?i prezen?a ortodoc?ilor în „Conciliul Mondial al Bisericilor” de aproape ?aizeci de ani, ecumeni?tii nu au reu?it s? întoarc? nici m?car un singur heterodox la credin?a ortodox?. Dimpotriv?, întoarcerile (convertirile) au avut loc în ciuda tendin?ei care predomin? între ecumeni?ti, anume ca fiecare s? r?mân? în confesiunea sa, în vederea a?teptatei uniri a „bisericilor”. Episcopii din Diaspora au refuzat s? primeasc? heterodoc?i care vroiau s? se întoarc? (converteasc?) la Biserica Ortodox?. Pe ce se întemeiaz?, atunci, mult-licitata m?rturie a credin?ei ortodoxe? Dimpotriv?, în loc s? d?m m?rturie pentru adev?r, suntem martori ai ereziei ?i ai în?el?rii. Din aceast? lung? asociere cu ereticii, unic? în istoria noastr? bisericeasc?, s-a produs o asemenea înstr?inare de, ?i tocire a, „phronem-ei” (gândirii, min?ii) ortodoxe, încât clericii ?i teologii semneaz? cu u?urin?? texte care rezult? din dialoguri în care dogmele apostolice ?i patristice sunt c?lcare în picioare ?i înc?lcate, în care erezia e ar?tat? drept adev?r, în care ereticii par s? fie ortodoc?i, ?i botezul ?i celelalte taine ale lor sunt recunoscute drept autentice. Astfel, pas cu pas trecem de la rug?ciunea împreun? la comuniunea (p?rt??ia) în taine.

3. Dialogul cu Romano-catolicii este dezavantajos ?i p?gubitor

S? începem cu papismul; s-a ar?tat c? cei dou?zeci de ani de dialog teologic au început prin folosirea unei metodologii f?r? precedent, care a lucrat de la lucrurile care unesc, mai degrab? decât de la cele care despart; aceasta a avut rezultatul de a-i lini?ti pe credincio?ii Romei, astfel ca ei s? nu caute adev?rul în alt? parte. De vreme ce[, se sus?ine,] nu sunt diferen?e majore ?i to?i apar?in aceleia?i Biserici, clericii papali pot s? justifice adun?rile ?i rug?ciunile în comun cu ortodoc?ii în mass media, ?i astfel pot s? încurajeze ru?inoasa ?i necinstita institu?ie a Uniei printre poporul ortodox, prin care se profit? de acest popor, s?r?cit ?i împov?rat de nefericite evenimente politice ?i sociale, în chiar s?r?cia ?i lipsa lui. Uniatismul, de?i r?spunz?tor pentru întreruperea dialogului teologic, continu? s? se bucure de sprijin pe diferite c?i din partea Vaticanului. Un num?r semnificativ de lucr?ri ale acestei conferin?e s-au concentrat asupra activit??ii contemporane a Uniatismului, ajungându-se la concluzia c? Roma nu a abandonat ambi?iile ei prozelitiste ?i expansioniste în detrimentul Bisericii Ortodoxe, pe care o nume?te în chip ipocrit „biseric? sor?.” În timpul în care Roma discut? ?i dialogheaz?, ea î?i întinde lacom mâna asupra turmelor ortodoxe ?i întemeiaz? episcopii ?i jurisdic?ii cu scopul de a face prozelitism în jurisdic?iile ortodoxe ?i nu face nici un efort în a-?i ascunde dorin?a de a dobândi mai multe drepturi asupra Preasfintelor Locuri de Pelerinaj ale ??rii Sfinte. Mai mult, Roma nu a vrut s? accepte condamnarea Uniatismului care a fost semnat? unanim de c?tre o comisie comun? de teologi ortodoc?i ?i papi?ti, membrii ai „Comisiei comune interna?ionale pentru dialogul teologic dintre Biserica Ortodox? ?i Biserica Romano Catolic?” în timpul celei de a ?asea Adun?ri a Sesiunii Plenare din Freising, Monaco (6-15 iunie, 1990); aceasta este o demonstra?ie clar? a gradului în care ea respect? ?i d? curs hot?rârilor oric?rui dialog care atinge n?zuin?ele ei. Pentru a sc?pa de aceast? condamnare în întregime, Roma i-a atras pe ortodoc?i la noi discu?ii asupra acestei chestiuni la Balamand, Liban (17-24 iunie, 1993), unde Unia a fost achitat? ?i recunoscut? ca legitim? cu semn?turile reprezentan?ilor a nou? biserici autocefale ?i autonome (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Rusia, România, Cipru, Polonia, Albania, Finlanda). ?ase biserici au respins metodologia acestui demers ?i nu au participat (Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia ?i Cehoslovacia).

Totu?i, cel mai important aspect al în?elegerii de la Balamand nu st? în reabilitarea ?i legitimizarea Uniei, ci în compromisurile serioase în materie de credin?? f?cute de reprezentan?ii ortodoc?i. Pentru prima dat? ?i înc?lcând nu doar o sfânt? ?i neschimbat? tradi?ie patristic?, veche de secole întregi, ci chiar ?i „Declara?iile” contemporane, teologii ortodoc?i au negat c? Biserica Ortodox? este Biserica cea Una, Sfânt?, Soborniceasc? ?i Apostoleasc?, ?i au recunoscut c? ea constituie Biserica cea Una împreun? cu Biserica Romano Catolic?, cu care ea este împreun?-r?spunz?toare pentru p?strarea Bisericii în credincio?ie fa?? de iconomia dumnezeiasc?. Din aceast? cauz?, a?adar, p?storii ortodoc?i ?i romano-catolici ar trebui s? fie reciproc recunoscu?i drept adev?ra?i p?stori ai turmei lui Hristos. Mai mult, textul con?ine o recunoa?tere reciproc? a tainelor, a succesiunii apostolice ?i a m?rturisirii credin?ei apostolice. Dup? în?elegerea de la Balamand, în care în esen?? a fost semnat un nou tip de Unia, vizitele papei în „bisericile surori” ale României, Bulgariei, Georgiei ?i Greciei au devenit pe deplin îndrept??ite. Îndrept??it? este, de asemenea, ?i acceptarea a?a-numitei „teologii baptismale” a Conciliului II Vatican de c?tre mul?i teologi ortodoc?i. Dup? aceast? teorie, botezul s?vâr?it de eretici în afara Bisericii este valid per se. Mai mult, botezul este cel care define?te marginile Bisericii, ?i nu Biserica care valideaz? botezul. Prin botez, to?i cre?tinii, din orice biseric? ar face parte, devin membri ai Bisericii lui Hristos. Din aceast? cauz? „rebotezarea” heterodoc?ilor de c?tre ortodoc?i a fost deja interzis? în textul semnat la Balamand. Totu?i, din lucr?rile prezentate la Conferin??, cât ?i din discu?iile care au urmat, a fost înt?rit? p?rerea potrivit c?reia tainele heterodoc?ilor sunt invalide ?i inexistente. Lucrând cu acrivie, acei heterodoc?i care vin la Biserica Ortodox? trebuie s? fie boteza?i.

S-a ar?tat limpede, mai mult, faptul c? „mi?carea liturgic?,” cultivat? de anii de zile în cadrul papismului ?i adoptat? de Conciliul II Vatican (1963-65), a influen?at ?i clericii ?i teologii ortodoc?i. Sub chipul „reînnoirii liturgice,” aceasta ?inte?te la unirea ortodoc?ilor sub pap? dup? exemplul unia?ilor. Dup? preg?tirea psihologic? a accept?rii ei, aceast? mi?care a încercat s? impun? progresiv o închinare (un cult) care este „neutru” dogmatic, adic? f?r? referire la dogme, erezii sau sfin?i m?rturisitori, astfel ca noua Unia s? poat? fi acceptat? de to?i. În aceast? lumin? poate fi explicat planul propus de o „cur??are” a textelor liturgice.

4. Participarea în „Consiliul Mondial al Bisericilor” ?i dialogurile cu protestan?ii

În ceea ce prive?te „Consiliul Mondial al Bisericilor” ?i în general dialogurile teologice cu diferitele confesiuni protestante, luteranism, anglicanism, reforma?i ?i a?a mai departe, s-a ar?tat c? situa?ia este la fel de trist?, dac? nu chiar mai mult. Biserica cea Una, Sfânt?, Soborniceasc? ?i Apostoleasc? a fost umilit? ?i banalizat? prin participarea la „Consiliul Mondial al Bisericilor,” ?i statutul Bisericii a fost redus ?i înjosit la a fi doar o por?iune, o parte, a unei adun?ri de erezii ?i schisme cu mul?i membri. Aceast? „reducere aritmetic?” a f?cut-o practic inexistent? în ceea ce prive?te votarea ?i astfel a eliminat posibilitatea ca ea s? aib? o voce hot?râtoare în diferitele adun?ri. Chiar mai mult, aceasta a încurajat pe protestan?ii liberali s? introduc? ?i s? discute teme care neag? îns??i Evanghelia ?i Tradi?ia Bisericii, ?i chiar cre?tin?tatea îns??i. Astfel de teme includ hirotonirea femeilor, c?s?toria homosexualilor ?i participarea în diferite exprim?ri de credin?? ?i închinare p?gâno-animistice.

Aceast? apostazie a protestan?ilor de la credin?a ?i via?a cre?tin? dovede?te în mod incontestabil c? presupusa m?rturie a credin?ei ortodoxe prin participarea în dialogurile teologice este un mit ?i o închipuire. Reac?ia la apostazia protestan?ilor a fost aceea c? multe Biserici Ortodoxe au luat hot?râri definitive ?i irevocabile de a se retrage din „Consiliul Mondial al Bisericilor” ?i din dialogurile teologice. Prima Biseric? care a f?cut acest pas a fost Mama Bisericilor, str?vechea ?i venerabila Patriarhie a Ierusalimului, c?reia i-au urmat Biserica Georgiei ?i Biserica Bulgariei, ?i alte Biserici Ortodoxe au înclinat spre retragere de asemenea. Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe a decis în iunie 1997 s? se retrag? din „Consiliul Mondial al Bisericilor;” din p?cate, aceast? decizie nu a fost pus? în practic?. Biserica Ciprului, de asemenea, într-o adunare a Sfântului ei Sinod, a fost împ?r?it? în dou? referitor la retragerea ei sau nu, ?i doar greutatea votului arhiepiscopului a pecetluit hot?rârea de a r?mâne în „Consiliul Mondial al Bisericilor” în speran?a de a evita consecin?ele politice negative pentru poporul insulei. Sub fosta ei conducere Biserica Greciei a sim?it de asemenea o mare îngrijorare ?i nelini?te pentru continuarea particip?rii, dup? cum a f?cut ?i Biserica Rusiei, unde îngrijorarea a ajuns chiar în rândul credincio?ilor.

Aceste progrese din rândul ortodoc?ilor, care demonstreaz? (?i ar fi ar?tat ?i mai limpede dac? ar fi fost duse la îndeplinire) c? Biserica cea Una, Sfânta, Soborniceasc? ?i Apostoleasc? continu? s? fie martorul ?i paznicul credincios al credin?ei ?i vie?ii ortodoxe, a fost oprit? de gândul, ?optit de str?vechiul ?i vicleanul vr?jma? al mântuirii, c? unitatea inter-ortodox? [asupra acestui lucru] nu trebuie rupt?, c? hot?rârea ar trebui luat? împreun?, de c?tre toate bisericile, în ciuda bine-cunoscutului fapt c? hot?rârea de a participa nu a fost niciodat? luat? la unison; fiecare biseric? a luat hot?rârea singur?. Doamne feri ca Sfin?ii P?rin?i ?i sinoadele ortodoxe s? fi a?teptat s? ia hot?râri împreun? cu ereticii sau cu prietenii ereticilor sau cu cei înclina?i spre erezie.

Astfel, la cererea bisericilor Serbiei ?i a Rusiei, la ini?iativa Patriarhiei Ecumenice a fost convocat? „Adunarea inter-ortodox?” din Tesalonic (29 aprilie-2 mai 1998), care a înghe?at toate progresele asupra acestui lucru. Într-adev?r, ea a recunoscut dreptul [bisericilor] de a se opune ?i de a lua hot?râri, îns? a f?cut un apel ca ele s? r?mân? în Consiliul Mondial al Bisericilor în n?dejdea c? lucrurile se vor îmbun?t??i. Anun?ul recunoa?te c? „dup? un întreg secol de implicare ortodox? în mi?carea ecumenic? ?i jum?tatea de secol de participare în Consiliul Mondial al Bisericilor, nu poate fi afirmat c? s-a f?cut vreun progres mul?umitor în dialogurile multilaterale dintre teologii cre?tini. Dimpotriv?, pr?pastia dintre ortodoc?i ?i protestan?i a devenit mai mare din pricina sporirii anumitor tendin?e [limbaj inclusiv, hirotonirea femeilor, drepturilor „minorit??ilor sexuale”, sincretismul religios] în sânul anumitor confesiuni protestante.”

Pentru a da acestei hot?râri gre?ite o îndrept??ire teologic? ?i pentru a pune la dispozi?ie argumente ecumeni?tilor ?i ecumenizan?ilor, cât ?i pentru a împ?ca nelini?tea Bisericilor Ortodoxe, la Tesalonic, în iunie 2003, a fost întrunit un „Simpozion academic interna?ional”, avându-l ca participant pe Înalt Preasfin?ia sa Hristodul Arhiescopul Atenei ?i a toat? Grecia. De?i ?inut? oficial sub egida Facult??ii de Teologie, în realitatea simpozionul a fost sponsorizat doar de anumi?i profesori ecumeni?ti ai acelei Facult??i ?i de c?tre „Consiliul Mondial al Bisericilor,” care ?i-a trimis reprezentan?ii. Înc? o dat? a fost înt?rit mitul potrivit c?ruia credin?a ortodox? este m?rturisit?. În concluziile acestui simpozion, teologia ortodox? este pus? sub semnul întreb?rii ?i pozi?ia ei referitor la hirotonirea femeilor este c?lcat? în picioare, în timp ce tradi?ia canonic? liturgic? a Bisericii în ceea ce prive?te rug?ciunea în comun [cu ereticii] este r?sturnat?. Hot?rârile conferin?ei vorbesc despre „sl?biciunea argumentelor teologice ortodoxe împotriva hirotonirii femeilor.” În privin?a rug?ciunii în comun se înainteaz? p?rerea c? „singura rug?ciune în comun interzis? explicit este rug?ciunea euharistic?.” Într-adev?r, concluzia tras? din aceste pozi?ii este aceea c?, de vreme ce suntem lipsi?i de argumente în ceea ce prive?te hirotonia femeilor, ?i c? rug?ciunea în comun este îng?duit? – cu acea singur? excep?ie – retragerea anumitor Biserici Ortodoxe din „Consiliul Mondial al Bisericilor a fost gre?it? ?i de nesus?inut teologic. Pe aceast? baz?, participan?ii la conferin?? au lansat un apel c?tre Bisericile Georgiei ?i ale Bulgariei de a se întoarce „la larga ?i universala familie ecumenic?.” Acest argument teologic în întregime neîntemeiat ?i superficial a fost acceptat, s-ar p?rea, de c?tre Arhiepiscopul Atenei ?i a toat? Grecia, care a fost prezent la ?edin?e ?i care a declarat – f?r? sprijin sinodal – c? vede c? „?ansele Bisericii noastre (Bisericii Greciei) de a se retrage din WCC sunt tot mai mici.”

În privin?a acestor dou? chestiuni foarte importante – hirotonirea femeilor ?i rug?ciunea în comun cu heterodoc?ii – actuala „Conferin?? teologic? inter-ortodox?” a adus, în contrast, o argumentare cople?itoare, prin multe lucr?ri ?i discu?ii relevante, care au consolidat ?i înt?rit imposibilitatea hirotonirii femeilor în Biserica Ortodox? ?i interzicerea de c?tre sfintele canoane a oric?rui fel de rug?ciune în comun [cu ereticii], ?i nu doar euharistic?. Ne rug?m pentru heterodoc?i, ca s? se întoarc? la Biseric?; cu toate acestea, nu ne rug?m cu heterodoc?ii.

5. Dialogul cu monofizi?ii

O imagine identic? de des?vâr?it? neproductivitate ?i de compromisuri serioase în materie de credin??, exist? ?i în dialogurile teologice cu cei care pân? de curând erau socoti?i (?i sunt) monofizi?i, dar care acum, din „dragoste”, sunt numi?i „anti-calcedonieni”, „pre-calcedonieni”, „str?vechile Biserici R?s?ritene,” sau, în cele din urm?, pur ?i simplu „ortodoc?i.” La conferin?? s-a stabilit c? dialogul purtat nu a adus nici un rezultat pozitiv. Cele trei „Declara?ii” comune ale ortodoc?ilor ?i anti-calcedonienilor sunt inacceptabile din punct de vedere ortodox. Dintre cele mai dureroase gre?eli sunt intercomuniunea sacramental? cu monofizi?ii [din Siria] acceptat? de Patriarhia Antiohiei [1991], recunoa?terea par?ial? de c?tre Patriarhia Alexandriei a tainelor monofizi?ilor ?i propunerile pentru revizuirea textelor liturgice ?i stabilirea unui tipic pentru împreun?-slujirea (con-celebrarea) ortodoc?ilor ?i a monofizi?ilor. Din punctul de vedere al cercet?rii teologice, unii s-au coborât atât de jos încât au ajuns la punctul de a cere Departamentului de Teologice al Facult??ii de Teologie a Universit??ii din Tesalonic s? aprobe dou? teze de doctorat care sus?in c? monofizi?ii Dioscor ?i Sever nu au fost eretici defel, ci mai degrab? au fost condamna?i din cauze ne-teologice – aceasta ar fi de neconceput ?i hulitor la adresa Sfintelor Sinoade ?i a Sfin?ilor P?rin?i.

6. Dialogul cu vechii catolici

Singurul dialog teologic care a dus la semnarea de pozi?ii ortodoxe a heterodoc?ilor este dialogul cu Vechii Catolici. Documentele semnate condamn? toate în?el?ri de baz? ale papismului, din cadrul c?ruia a?a-numi?ii „Vechi Catolici” s-au retras în urma Conciliului I Vatican din 1870, în semn de protest fa?? de declararea ca dogm? a înv???turii despre infailibilitatea papei. Neputând evident s? accepte un asemenea progres, care a fost socotit foarte nefavorabil ?i peste puterea ei de control, Roma a f?cut tot ce i-a stat în putin?? pentru a se asigura c? acest dialog încheiat cu succes nu va duce la unirea Vechilor Catolici cu Biserica Ortodox?. Ar fi fost pentru prima dat? când o parte a cre?tin?t??ii apusene s-ar fi întors la trupul Bisericii celei Una, Sfânt?, Soborniceasc? ?i Apostoleasc?; în acest fel, ei ar fi dat o pild? care ar fi putut ar?ta calea de întoarcere pentru întregul apus, papist ?i protestant. Vechii Catolici, totu?i, de asemenea au gre?it în dialogul lor cu Anglicanii, al?turându-se lor în privin?a hirotonirii femeilor, negând astfel tot ceea ce acceptaser? cu ortodoc?ii; au fost ridicate piedici serioase pentru orice viitor progres pozitiv.

7. Adev?ratul dialog ?i premizele lui

În concluzie, în ceea ce prive?te dialogurile teologice, a fost înt?rit faptul c? Biserica nu evit? dialogurile. Biserica este deschis? tuturor ?i îi cheam? pe to?i s? vin? la Ea ?i s? fie mântui?i. Aceasta este premiza necesar? ?i condi?ia de neînc?lcat a oric?rui dialog: adev?rul mântuitor al Bisericii nu este supus discu?iei ?i dezbaterii. În cazul în care heterodoc?ii nu sunt în stare s? în?eleag? acest cadru mântuitor, sau îl neag?, durata dialogului nu ar mai trebui prelungit?, ci mai degrab? p?strându-se în limitele de timp necesare, dup? cum au f?cut Sfin?ii P?rin?i la sinoade, dialogul ar trebui întrerupt. Aceasta urmeaz? pildei Mântuitorului Însu?i cu cei ce nu vroiau s? în?eleag? înv???tura Lui ?i deveniser? nemul?umi?i: „Nu cumva ?i voi vre?i s? v? duce?i?”[8] Aceasta este singura n?dejde c? heterodoc?i î?i vor da seama de în?elarea lor, astfel c? ?i ei s? r?spund? ast?zi la fel Bisericii – care este Hristos prelungit de-a lungul veacurilor: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vie?ii ve?nice.”[9] Aceast? atitudine exemplar? ?i memorabil? a fost ?inut? de Patriarhul Ieremia al II-lea (Tranos) în cel de-al treilea s?u „R?spuns” (1581) al dialogului cu teologii protestan?i din Tubingen. Când a în?eles c? ei st?ruie în în?elarea lor ?i refuz? s? primeasc? înv???tura Sfin?ilor P?rin?i – „lumin?torii ?i teologii Bisericii” – el a încetat coresponden?a cu ei ?i i-a l?sat s? mearg? pe calea lor: „Astfel, din partea voastr?, v? rug?m s? ne slobozi?i de grijile acestea. Astfel, merge?i pe calea voastre; nu ne mai scrie?i în ceea ce prive?ti dogmele; dar dac? ne scrie?i, scrie?i-ne doar de dragul prieteniei.”[10]

La conferin?? s-a subliniat faptul c? metodologia de a purta dialoguri întemeiat? nu pe diferen?e, pe ceea ce desparte, ci mai degrab? pe asem?n?ri, pe ceea ce une?te, este nes?n?toas?, neîndrept??it? ?i unic? în întreaga istorie a Bisericii. Ce sens are s? discut?m lucrurile pe care le primim ?i asupra c?rora suntem de acord? Doar masc?m diferen?ele ?i slujim altor interese; ascundem pr?pastia ?i îi lini?tim pe eterodoc?i, precum ?i u?ur?m eforturile de prozelitism în defavoarea ortodoc?ilor. Este, de asemenea, necesar ca fiecare ?i toate deciziile luate în leg?tur? cu rela?iile cu heterodoc?ii s? aib? aprobare sinodal?, ca întreg trupul Bisericii s? fie informat, de vreme ce exist? o lips? serioas? de sinodalitate adev?rat?.

În cele din urm?, participan?ii la conferin?? au salutat ?i au l?udat gândirea acelor Biserici Ortodoxe care s-au retras sau inten?ioneaz? s? se retrag? din „Consiliul Mondial al Bisericilor” cât ?i din dialogurile teologice. Aceast? este cel mai limpede exprimat în istorica ?i foarte ortodoxa scrisoare a Bisericii din Ierusalim din 22 iunie 1992 adresat? celorlalte Biserici autocefale, în care vestea c? întrerupe dialogul teologic „cu heterodoc?ii în general, convins? c? dialogul nu este doar ne-avantajos, ci chiar p?gubitor atât pentru Biserica Ortodox? în general, cât ?i pentru Sfânta Biseric? a Ierusalimului în particular.”

8. De la sincretism inter-cre?tin, la sincretism inter-religios

S-a mai stabilit de asemenea c? ecumenismul, dup? succesul realizat în dialogurile inter-cre?tine prin producerea unor idei precum „teoria ramurilor”, „biserici surori” ?i „teologie baptismal?,” a trecut deja la urm?torul obiectiv „New Age”: unitatea inter-religioas?. În aceasta se poate întâlni ideea cu adev?rat demonic? c? Hristos nu este singura cale de mântuire, via?a, lumina ?i adev?rul; ca celelalte religii sunt c?i spre mântuire, astfel ca în cele din urm? religia unit? a lui Antihrist s? poat? fi impus? în contextul globaliz?rii ?i a Noii Ordini Mondiale. Adun?rile ?i dialogurile inter-religioase, cel mai adesea sprijinite de conduc?torii cre?tini, inclusiv unii ortodoc?i, au dus la un sincretism intolerabil; ele constituie o negare a Evangheliei ?i o jignire la adresa Sfin?ilor Mucenici ?i M?rturisitori ai credin?ei, a c?ror mucenicie ?i m?rturisire a unicului ?i singurului adev?r este r?pit? de orice în?eles, în timp ce mucenicii în?i?i sunt transforma?i în „fundamentali?ti” ignoran?i.

B. Propuneri

 

Dup? aceste concluzii ?i aprecieri ale „Conferin?ei teologice inter-ortodoxe”, s-au formulat urm?toarele propuneri:

1. În m?sura în care este universal m?rturisit, dup? mai bine de un secol de participare a Bisericii la „Consiliul Mondial al Bisericilor” ?i la dialogurile inter-cre?tine ?i inter-religioase, în termeni care niveleaz? diferen?ele inter-confesionale ?i fac toate religiile egale, c? o astfel de participare este nefolositoare ?i p?bugitoare, se propune ca Bisericile autocefale r?mase s? se retrag? de asemenea din „Consiliul Mondial al Bisericii” ?i s? pun? cap?t acestui fel de dialoguri. Pentru aceasta, o decizie pan-ortodox? nu este necesar?, de vreme ce hot?rârea de început de participare a fost luat? separat. Singurul dialog care poate fi îndrept??it de Evanghelie ?i de Tradi?ia Patristic? este acela de a r?spunde întreb?rilor puse de acei heterodoc?i ?i persoane de alte religie care se apropie de bun? voie pentru a afla mântuirea: „Ce trebuie s? fac ca s? m? mântuiesc?”[11] sau „Ce s? fac ca s? mo?tenesc via?a ve?nic??”[12]

2. Bisericile Ortodoxe, ?i mai ales Biserica Constantinopolului, care este prima în cinste ?i întâietate, s?-?i revad? ?i s?-?i reconsidere rela?iile cu papismul, pe care to?i Sfin?ii P?rin?i, de la Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu al Efesului, P?rin?i colivazi (Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Atanasie din Paros, Sfântul Macarie din Corint) pân? la, inclusiv, Sfântul Nectarie din Eghina ?i P?rintele Iustin Popovici, l-au considerat eretic ?i nu „biseric? sor?.”

3. S? fie respectate canoanele Bisericii care opresc rug?ciunea în comun cu heterodoc?ii în general, în orice situa?i, ?i nu doa

PS PHOTIOS, ARH. PHILARETE, PR. PATRIC – Reafirmarea Ereziei “Filioque” in Noul Catehism Catolic

Fragment din “Noul catehism catolic contra credintei sfintilor parinti“.

Cea mai inalta invatatura a teologiei crestine este cea a Tri-Unitatii divine: Dumnezeu Se releveaza ca Unul in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Avand aceeasi fiinta, cele Trei Persoane sau Ipostasuri sunt un singur Dumnezeu, insa Ele difera prin proprietatile personale si alcatuiesc astfel o Treime. Tatal este fara inceput, Fiul se naste din Tatal, Duhul Sfant purcede din Tatal. “Proprietatea specifica Tatalui este nenasterea, cea a Fiului nasterea si cea a Duhului Sfant purcederea”. [24] “Numai prin aceste proprietati personale cele trei Ipostasuri difera intre ele”. [25]

Cu constiinta binecuvantata a acestei teologii, deopotriva unitiva si distinctiva, Parintii Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol (381) au fixat credinta in Duhul Sfant astfel: “si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul. Care de la Tatal purcede. Care impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci”. Enuntand atributul propriu Persoanei Sfantului Duh, ei nu au adaugat nimic Evangheliei in care Iisus Hristos Domnul declara cu propria Sa gura: “Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu Il voi trimite de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (In. 15,26).

Biserica Ortodoxa n-a adaugat nimic, n-a omis nimic in legatura cu acest punct: fidela “Crezului” Niceo-Constantinopolitan normativ pentru intreaga Biserica, ea a invatat intotdeauna ca Duhul Sfant purcede numai de la Tatal, dupa cum a invatat intotdeauna ca Fiul se naste numai din Tatal, deoarece despre acesta din urma Crezul spune: “Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii”. Spunand ca Duhul Sfant purcede din Tatal si din Fiul (in latina Filioque) si incorporand aceasta doctrina in “Crez”, Biserica Romano-Catolica a introdus o inovatie contrara invataturii unanime a Apostolilor, a Parintilor si a Sinoadelor. Biserica Ortodoxa, deci, ii reproseaza doua lucruri:

a) insertia lui Filioque in Crezul Niceo-Constantinopolitan, in vreme ce, asa cum vom vedea, Parintii au pecetluit “Crezul”;

b) dogma insasi, adica ideea ca Sfantul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul, idee care nu numai ca nu se afla in Traditie dar pe care scrierile Parintilor o resping in mod explicit.

Papii Inocentiu III, la Conciliul IV Lateran in 1215, Grigorie X la Conciliul II de la Lyon in 1274 si Eugeniu IV la Conciliul de la Florenta in 1439 au proclamat Filioque ca adevar de credinta. Ei credeau ca fara acesta nu putea fi mantuire. [26] Pentru faptul ca ii acuza pe ortodocsi de a fi scos pe Filioque din “Crez”, legatul Papei, cardinalul Humbert, a depus in 1054 pe altarul catedralei Sfintei Sofii la Constantinopol o scrisoare care excomunica pe patriarhul ortodox al Constantinopolului, Mihail Kerularios, act care a fost la originea schismei definitive intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica.

Fiind vorba de o dogma atat de fundamentala, vizand Persoana Duhului Sfant, era de asteptat ca si Catehismul s-o reia explicand-o mai clar si justificand-o cu mai multa siguranta decat au facut-o alti autori catolici din trecut, caci de-a lungul secolelor Biserica catolica a incercat sa-si legitimeze pozitia prin tot felul de argumente pe care din partea lor teologii ortodocsi le-au respins .

Asadar, ce invata Catehismul cu privire la prima greseala pe care o reprezinta Filioque, adica cea a falsificarii Crezului?

1. “Crezul” relativizat

Expunerea istorica a paragrafelor 186 si 196 ale Catehismului omite referinta fundamentala la Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) care a interzis sa se prezinte oricui ar voi sa intre in Biserica un alt “Crez” decat cel Niceo-Constantinopolitan. Iar Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451) spune in cea de-a cincea sa sesiune: “Sfantul Sinod Ecumenic a hotarat sa nu fie ingaduit nimanui sa faca public, adica sa scrie, sa alcatuiasca sa invete sau sa prezinte o alta credinta. Iar cei ce ar indrazni sa scrie, sa compuna sau sa prezinte o alta credinta, daca sunt episcopi sau clerici sa fie depusi primii din episcopat, cei de-al doilea din rangul lor din cler; iar daca sunt laici, sa fie anatematizati”. Motivul pentru care Sinodul a interzis alcatuirea unei alte credinte, adica a unui alt text al Crezului decat cel Niceo-Constantinopolitan, este acela ca prezenta mai multor versiuni ii favoriza pe eretici care puteau astfel sa-si introduca pe furis propriile lor crezuri false. Existenta unei singure formule de credinta pentru intreaga Biserica facea imposibila aceasta manevra.

Sfantui Chiril al Alexandriei, participant la cel de-al III- lea Sinod Ecumenic, a dat toate explicatiile asupra acestei interdictii in Scrisoarea sa catre Ioan al Antiohiei: “Nu acceptam sub nici un chip sa vedem schimbata credinta, adica Simbolul credintei pe care l-au expus Parintii nostri si nu ingaduim ca noi sau altcineva sa schimbe vreun cuvant din ceea ce se afla aici, nici chiar sa lase sa cada vreo silaba, amintindu-ne de Cel ce a spus: “Nu muta hotarele vesnice pe care le-au asezat parintii tai” (Deut.19,14). Caci nu ei au vorbit, ci Duhul lui Dumnezeu Tatal, Care de la El purcede si Care nu este strain de Fiul dupa fiinta”. [27]

Este adevarat, deci, ca la origini, in Biserica au existat mai multe simboluri de credinta venerabile si ca explicarea Simbolului Niceo-Constantinopolitan ramane ingaduita; dar este interzisa referirea la un alt Crez decat acesta atunci cand se intentioneaza a se vorbi in numele Bisericii.

Cine le-a dat autorilor Catehismului dreptul de a da intaietate Simbolului Apostolilor (§ 196) care este venerabil, dar care nu este totusi “Crezul”? De ce se lasa astfel deoparte lucrarea Sinoadelor, a Parintilor si a papilor anteriori?

2. “Crezul” desigilat

Catehismul citeaza apoi in mod fals la pagina 51 “Crezul” Niceo-Constantinopolitan. Un text de ambitia teologica a Catehismului Bisericii Catolice ar fi trebuit sa practice cel putin regulile strictei obiectivitati si sa prezinte textele cu rigoare si exactitate. Ori citarea care se face in cazul “Crezului” Niceo-Constantinopolitan (provenit de la Sinoadele Ecumenice I si II tinute in 325 si 381) introduce in text, impotriva oricarui adevar istoric, dubla purcedere a Duhului Slant de la Tatal si de la Fiul sau Filioque (§ 184, p.51). Cum poate oare Catehismul sa afirme pe de o parte ca Simbolul Niceo-Constantinopolitan “este comun si astazi tuturor marilor Biserici din Orient si Occident” (§195) si sa-l citeze intr-o versiune inexacta, pentru ca Filioque nu figura in Simbolul Niceo-Constantinopolitan; el a aparut numai injurul secolului VI-lea, a fost combatut de Papii Romei Leon III si Ioan VIII, adaugarea sa la Crez e socotita de Biserica Ortodoxa drept o erezie si ea a fost in secolul al XI-lea cauza rupturii comuniunii cu Roma a tuturor celorlalte Patriarhate ale Bisericii vechi. Cum pot fi trecute sub tacere fapte al caror adevar este stiut de toti cei ce au cat de cat stiinta de istoria Bisericii?

De altfel Catehismul se tradeaza el insusi, caci la cateva pagini dupa ce a citat Simbolul Niceo-Constantinopolitan, recunoaste ca Filioque este o “traditie latina” (§ 246), ca “nu figura in simbolul marturisit in 381” si ca “a fost admis treptat in liturghia latina (intre secolele VIII si IX)” (§ 247). Daca, asa cum recunosc teologii romani, “introducerea lui Filioque in Simbolul Niceo-Constantinopolitan de catre liturghia latina constitute, totusi, pana astazi un diferend cu Bisericile ortodoxe” (§ 247), cum pot aceeasi autori scrie cateva pagini mai sus ca acesta mai “este comun si astazi tuturor Bisericilor Orientului si Occidentului?” Caci: sau e vorba de un articol secundar si atunci nu se intelege de ce a fost si a ramas cauza principala a separatiei Bisericii din Rasarit de cea din Apus timp de aproape o mie de ani; sau e vorba de o problema dogmatica, cum si este de fapt si, vizand esentialul, atunci nu se poate pretinde ca marturisim acelasi Crez. Contradictia este pe cat de totala pe atat de subtil disimulata.

Paragraful 247 declara ca “urmand o veche traditie latina si alexandrina, Sfantul Papa Leon il marturisise (afirmarea lui Filioque) deja in mod dogmatic inca din 447”, fara a adauga, cum ar fi fost cinstit, ca istoricii catolici cei mai eminent au recunoscut ei insisi ca aceasta traditie este eronata. [28] Istoricul lui Filioque, Kyriakos Lamprillos trimite in legatura cu acest punct la Pagi si Ffulkes. [29] Fara a desfasura toate argumentele, vom cita un text incontestabil aflat in toate colectiile Actelor Conciliilor, si apartinand Conciliului de la Aachen din 809. Karol cel Mare trimisese pe Smaragdus si pe alti teologi la Papa Leon III. Or primul lucru pe care ei il spun Papei este ca problema lui Filioque este recent ivita (nuper exorta). Dupa toate cronicile france (Adon de Vienne, etc.) ea a fost agitata pentru prima data intr-un conciliu in 767. Daca Papa marturisise aceasta doctrina din 447, cum mai putea fi ea recenta in 809?

Papa Leon III s-a opus adaugirii lui Filioque si a pus sa se scrie pe doua table de argint, in latina si in greaca, Crezul Niceo-Constantinopolitan neschimbat impreuna cu aceste cuvinte: “Eu Leon, am pus sa se graveze aceasta din iubirea si spre apararea credintei ortodoxe”. [30] Ortodocsii se tin de invatatura care a fost si cea a Papilor ortodocsi ai Romei, cei pe care ii enumera Sfantul Patriarh Fotie cel Mare in Mystagogia sa: Damasus, Celestin, Leon cel Mare, Vigil, Agaton, Grigorie, Zaharia, Benedict, Ioan VIII, Adrian si toti ceilaiti pana in secolul al IX-lea cel putin.

Si pentru a incheia acest punct, sa citam in fine cuvintele Sinodului VII Ecumenic: “Pazim legile Bisericii, pastram definitiile Parintilor si ii anatematizam pe cei care adauga sau scot ceva in Biserica”.


[24] Sfantul Grigorie Teologul, Cuvantarea 25, 15-16, P.G 35, 1220-1221[25] Sfantul Ioan Damaschin, Expunerea exacta a credintei ortodoxe 1,8; P.G.94,824 B.

[26] Anatemele acestor doua “concilii” pseudo-unioniste, sau maj curand “talharii”, n-au fost ridicate niciodata de papalitate. Cea din 18 mai 1274 proclama:”Condamnam si respingem pe cei ce cuteaza a nega ca Duhul Sfant purcede vesnic de la Tatal si de la Fiul”; cea din 4 februarie 1442, in bula de unire cu coptii, condamna si declara straini de Bisenci pe cei ce refuza sa spuna ca Duhul Sfant purcede vesnic si fara de inceput din Tatal si din Fiul.

[27] P.G.77, 180D.

[28] Catehismul trimite in acest punct (nota 55 p.64) la cartea lui H.Denzinger-Schonmetzer, Enchiridion Symbolorum 284. Textul de referinta e o scrisoare socotita a fi fost scrisa de Leon I episcopului Turribius de Astroga la 21 iulie 447. Ori savantul editor semnaleaza el insusi ca asupra acestui text exista cele mai mari indoieli (“Kunste in Antipriscilliana“, Freiburg, 1905, afirma ca aceasta scrisoare a fast compusa de un falsificator dupa conciliul de la Braga din 563 pe a carui anateme se intemeiaza”. Daca insa acest text e un fals si daca tot ce se poate spune e ca e posterior anului 563, atunci el nu dovedeste nimic aici.

[29]. La pag. 23 din noua editie a lucrarii sale La Mystification Fatale. Etude orthodoxesw le Filioque, L’Age d’Honune, Lausanne 1987.

PLACIDE DESEILLE – Un teolog, monah si preot catolic opteazã pentru Ortodoxie

“C?lug?rilor athoniti li se imput?, îndeobste, opozitia fat? de ecumenism, ei fiind acuzati, cu o und? de satisfactie, c? ar sacrifica adev?rului iubirea de aproapele. Nou? ne-a fost îns? usor s? constat?m, chiar de la cea dintâi c?l?torie a noastr? (pe când eram catolici si nu mijise înc? în noi gândul de a deveni ortodocsi), cât de bine se pricep c?lug?rii de la Athos s? îngem?neze o d?ruire plin? de grijulie delicatete fat? de orice persoan?, indiferent de convingerile sau apartenenta sa religi-oas?, cu o sever? intransigent? doctrinar?, în ochii acestora, respectul total pentru adev?r este una dintre primele îndatoriri pe care le impune îns?si iubirea de aproapele. Ei nu au vreo pozitie doctrinar? aparte, ci m?rturisesc simplu si deslusit cre-dinta Bisericii Ortodoxe: ,Biserica este una. Aceast? Biseric? una si adev?rat?, p?str?toare a continuit?tii vietii eclesiale, adic? a unit?tii Traditiei, este Ortodoxia. A pretinde c? aceast? Biseric? una si adev?rat? nu exist? pe p?mânt în stare pur?, ci c? ea s-ar cuprinde doar partial în felurite “ramuri”, aceasta în-seamn? (…) a nu avea credint? în Biseric? si în Capul acesteia, Hristos.”

Fragment din Pelerin spre izvoare / Étapes d’un pèlerinage

SF. MARCU AL EFESULUI – un ecumenist adevarat

Ecumenic are intelesul de “apartinand sau fiind acceptat de Biserica Crestina din toata lumea”; asadar, acest term reflecta regula credintei data de Sf Vicent de Lerin: adevarul crestin este acela “in care s-a crezut oriunde, intodeauna si de catre toti”. Aceasta este definitia literala corecta si singura definitie patristica a sa.

Din nefericire cuvantul “ecumenic” a capatat o alta conotatie destul de diferita in ultima parte a secolului 20. Sub influenta Consiliului Mondial al Bisericilor si a politicii de aggiornamento (aducere la zi) promovata de Biserica Catolica, termenul de “ecumenic” a ajuns sa insemne urmatoarele: unitatea Bisericii lui Hristos a fost sfasiata de-a lungul secolelor: toate Bisericile Crestine sunt in esenta egale si fiecare detine o “portiune” de adevar; de aceea, toate confesiunile trebuie sa fie unite pentru a restabili “intregul” care a existat odata. Acesta este ecumenismul modern al zilelor noastre.

Un exemplu minunat de ecumenist original insa, este Sfantul Marcu al Efesului, un campion al Ortodoxiei din secolul 15, cunoscut si sub numele de “constiinta Ortodoxiei”. Urmatoarele informatii sunt compilate dintr-o serie de 3 articole aparute in “Lumea ortodoxa” (1967), si semnate de Arhimandritul Ambrozie Pogodin.

La momentul cand fundatiile Bizantului s-au dezintegrat, diplomatii si-au redublat eforturile de a gasi o posibilitate de unire cu puterile vestice pentru o batalie impotriva adversarului comun al Crestinatatii care era islamul. Au existat incercari de a realiza tratate cu turcii insa fara succes. Singura speranta se intrezarea in Vest. Pentru aceasta insa, mai intai de toate, era necesara o pace cu Vaticanul.

La anul 1437 s-a convenit asupra unui Sinod in care s-a stabilit un comitet format din teologi Latini si Greci. In cadrul acestui comitet Papa si Imparatul Bizantin aveau rangul de conducatori. Papa, Eugenius al IV-lea avea o idee foarte exaltata despre papalitate al carei principal scop era acela de a isi subordona Biserica Ortodoxa.

Impins fiind de situatia delicata a Bizantului de la acea vreme, Imparatul a sustinut acest scop: sa ajunga la o intrelegere profitabila pentru tara sa. Cativa insa s-au gandit si la consecintele spirituale ale unei astfel de uniri. Un singur delegat, Mitropolitul Efesului, Sfantul Marcu, a stat ferm impotriva acestei intelegeri.

In cuvantarea sa catre Papa la deschiderea Sinodului, Sfantul Marcu a explicat cat de mult si-a dorit acesta unirea cu Latinii dar o unire adevarata, bazata pe unitatea de credinta si pe practica Liturgica primara. De asemenea el l-a informat pe Papa ca atat el cat si ceilalti episcopi Ortodocsi nu au venit la Sinod pentru a semna o capitulare si a vinde astfel Ortodoxia pentru beneficiul guvernului lor ci pentru a confirma adevarul si puritatea doctrinei credintei.

Oricum, multi dintre delegatii greci credeau ca salvarea Bizantului poate fi obtinuta numai printr-o uniune cu Roma. Din ce in cei mai multi deveneau astfel gata sa compromita Adevarul etern de dragul prezervarii unui regat temporal. Mai mult decat atat, negocierile au fost de o durata neasteptat de lunga astfel incat delegatii greci nu au mai putut sa isi asigure resursele necesare traiului zilnic, ajungand sa sufere de foame si astfel fiind manati de dorinta de a se intoarce acasa. Papa a refuzat sa le ofere orice ajutor pana la momentul infapturii “Unirii”. Speculand avantajul situatiei si realizand folosul unor dezbateri ulterioare, Latinii s-au folosit de avantajele lor economice si politice pentru a constrange delegatia Ortodoxa, cerand capitularea lor fata de Biserica Catolica si acceptarea tuturor dogmelor si a controlului administrativ.

Sfantul Marcu a ajuns astfel sa stea singur impotriva furtunii care ameninta sa rastoarne arca adevaratei Biserici. El a fost supus la presiuni din toate partile, nu numai din partea Latinilor, dar si din partea colegilor sai greci si a Patriarhului de Constantinopol insusi. Vazand refuzul sau persistent si incapatanarea de a semna orice tip de intelegere cu Roma in conditiile oferite, Imparatul l-a eliminat de la orice tip de dezbateri cu Latinii si l-a pus sub arest la domiciliu. La acea data Sfantul Marcu s-a imbolnavit foarte grav (aparent suferind de cancer intestinal). Dar acest om extenuat si bolnav de moarte care a fost persecutat si cazut in dizgratie a reprezentat in persoana sa Biserica Ortodoxa: el a fost un urias spiritual cu care nu se poate compara nimeni.

Evenimentele s-au succedat cu repeziciune. Iosif, Batranul Patriarh al Constantinopolului a murit; un fals document de subordonare la Roma a fost fabricat; Imparatul Ioan Paleologul a luat conducerea Bisericii in mainile sale si Ortodocsii au fost obligat sa renunte la Ortodoxia lor si sa accepte toate erorile, noutatile si inovatiile catolice incluzand si deplina acceptare a papei ca avand “primat peste intregul pamant”. In timpul unui serviciu triumfant care a urmat semnarii Unirii de la 5 iulie 1439, delegatia greaca a sarutat solemn genunchiul Papei. Ortodoxia fusese vanduta si nu numai vanduta in schimbul unui angajament al papei de a furniza bani si soldati pentru apararea Constantinopolului impotriiva turcilor. Totusi, un singur episcop nu a semnat acest acord. In momentul in cara Papa Eugeniu a observat ca semnatura Sfantului Marcu nu se afla pe actul Unirii a exclamat “asadar, nu am realizat nimic!”.

Delegatii s-au intors acasa rusinati de gestul de supunere catre Roma. Ei au recunoscut oamenilor: “am vandut credinta noastra; am vandut piosenia pe impietate”. Precum scrie Sfantul Marcu: “noaptea Unirii a cuprins Biserica”. Singur, el a fost respectat de catre popor care l-a primit si sarbatorit cu un entuziasm general atunci cand i s-a permis in sfarsit sa se intoarca in Constantinopol la anul 1440. Dar chiar si atunci autoritatile au continuat sa il persecute. Mai apoi el a fost arestat si intemnitat. Dar indiferent de conditia sa si de circumstante, el a continuat sa arda in traire si sa se lupte pentru Biserica.

In fine el a fost eliberat si, urmand exemplului sau, Patriarhii Rasariteni au condamnat Falsa Unire si au refuzat sa o recunoasca. Triumful Bisericii a fost realizat datorita unui om extenuat de boala si hartuit de inselatoriile oamenilor, dar puternic in cunoasterea promisiunii Mantuitorului nostru: “Eu voi zidi Biserica Mea; si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18)

Sfantul Marcu a murit la 23 Iunie 1444 la varsta de 52 de ani. Acest mare stalp al Bisericii a fost un adevarat ecumenist, pentru aceasta el netemandu-se sa calatoreasca in Italia pentru a discuta cu Romano Catolicii, dar mult mai important, nici neavand teama de a marturisi plinatatea adevarului atunci cand a fost nevoie.

In randurile urmatoare se pot regasi concluziile scrisorii enciclice a Sfantului pe tema subiectului falsei uniri. Aceste randuri sunt la fel de pline de inteles si vitalitate precum au fost acum 500 de ani:

“De aceea, deoarece acestea v-au fost puse inainte de catre Sfintii Apostoli, stati drepti, tineti-va strans de traditiile pe care le-ati mostenit atat pe calea scrisa cat si prin viul grai pentru a nu fi lipsiti de fermitatea voastra daca veti fi purtati de amagirile faradelegii. Fie ca Dumnezeu cel Atotputernic, sa ii faca sa cunoasca inselarea lor, si izbavindu-ne pe noi de ei ca si de neghinele cele rele dintre noi, sa ne adune in granarele Sale ca pe un graul curat si folositor, in Numele Domnului nostru Iisus Hristos a caruia este toata slava, cinstea si inchinaciunea, al Tatalalui Sau fara de inceput si al Sfantul, Bunului si de Viata facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!”

Sursa: ROCA

Despre misticismul “sfintilor” catolici – Pr. Alexi Ksutasvili-Lenski

“Lauda noastr? aceasta este: m?rturia con?tiin?ei noastre c? am umblat în lume, ?i mai ales la voi, în sfin?enie ?i în cur??ie dumnezeiasc?, nu în în?elepciune trupeasc?, ci în harul lui Dumnezeu” (Corinteni 1:12)

Angela (anul mortii 1309) la romano-catolici considerata ca “fericita”, prin metodele ei de rugaciune, a ajuns sa vada pe Hristos cam prea simtitor. De exemplu, interlocutorul mistic al ei ii spunea:” Am fost eu cu apostolii si m-au vazut ei cu ochii lor trupesti dar nu m-au simtit asa cum ma simti tu.” Angela considera ca atat de tare patimeste si chiar traieste personal patimile lui Hristos, ca cum credea ea nici Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu Maria care a stat langa crucea Mantuitorului n-ar fi putut sa le descrie atat de clar ca Angela.(24)

Tereza de Avilla Unele stari spirituale la “sfinti” romano catolici sunt atat de sensibile, ca ne fac sa ne indoim serios de curatia lor. Iata un exemplu foarte caracteristic pentru Tereza de Avilla :” adeseori Hristos imi spune: De acum Eu sunt al tau si tu a mea. Aceste mangaieri ale Dumnezeului meu ma fac sa ma rusinez nespus. In ele simt si durere si desfatare, impreuna. Aceasta este o rana prea dulce(…).Eu am vazut un inger care tinea in mana o sulita lunga de aur cu varf de fier pe care ardea o mica limba de foc. Acest inger, din cand in cand imi infingea sulita in inima si in alte organe ale trupului meu. Iar cand o tragea inapoi, atunci mi se parea ca mi se scoate afara tot launtrul meu. Durerea din cauza acestor rani a fost atat de puternica incat eu gemeam, dar si desfatarea a fost atat de mare incat nu puteam sa-mi doresc sa inceteze vreodata aceasta stare. Cu cat de adanc imi intra in mine sulita, cu atat mai mult crestea durerea, dar si desfatarea devenea mai puternica, mai dulce.” (25)

Un teolog rus D. Merejkovski comenteaza astfel aceste stari spirituale ale Terezei:” Daca o femeie stricata cu o mare experienta in viata trupeasca in acel moment ar fi vazut-o pe Tereza ea foarte bine ar fi inteles-o ce simte ea, doar ca s-ar fi mirat nevazand pe langa Tereza nici-un barbat.”(26)

Nici nu este de mirat ca Tereza tot timpul avea probleme cu duhovnicii ei -” Pentru duhovnici nu e cu putinta sa inteleaga toate acestea”- spunea adeseori ea. Aici ar merita sa mentionam ca Papa Paul VI a ridicat pe Tereza la unul din cele mai inalte ranguri de sfintenie cu titlul “Doctorita Bisericii.”

In metodele de asceza si rugaciune sus amintite se vede cel mai clar toata minciuna catolicismului. Rugaciunea ortodoxa totdeauna este asezata in partea de sus a inimii, in nici-un caz mai jos. Prin multa experienta s-a dovedit ca daca rugaciunea se aseaza undeva in alt loc aceasta de fiecare data este rezultat al inselarii duhovnicesti. Erotomania catolica se pare ca este rezultatul asezarii rugaciunii in partea de jos a inimii care din cauza apropierii de pantece provoaca stari de incalzire si ardere trupeasca.

Sa mai citam cateva pasaje din marturisirile Angelei ca sa ne dam seama mai bine de “misticismul” romano-catolic: “Cand ma apropii de ostie [1] ea imi da un sentiment de mare mangaiere. Dar tot corpul meu incepe sa se cutremure foarte tare asa ca cu mare greutate reusesc sa ma impartasesc.” “Si strigam eu fara nici-o rusine: Dragostea mea, eu inca nu Te-am cunoscut! De ce asa ma lasi pe mine? Si nu puteam sa mai zic altceva ca tipatul ma impiedica sa rostesc altceva. S-a intamplat pe cand intram in biserica sfantului Francisc si cand am simtit ca Dumnezeu s-a departat de mine; stand asezata jos, strigam in prezenta tuturor oamenilor incat cunoscutii mei care venisera cu mine, rusinandu-se, s-au departat de mine. Dar eu din cauza dulcetii Lui, si din faptul ca m-a parasit pe mine tipam asa si vroiam sa mor. Toate legaturile trupului meu se desprindeau atunci. ” (27)

“Fericita” Angela si-a dorit sa-L vada pe Mantuitorul trupeste, si -“Am vazut pe Hristos aplecandu-si capul in mainile mele. Si atunci El mi-a descoperit gatul si mainile Sale, iar gatul lui avea o frumusete de nespus.”

Este de mentionat aici ca Angela vedea in Sfanta Cruce patul de nunta(!). Insusi Hristos ii face marturisiri: “Eu nu in gluma m-am indragostit de tine”. Un teolog rus, Lev Karsavin, care toata viata sa a studiat teologia apuseana din Evul Mediu, in lucrarile sale nu poate sa ocoleasca manifestarile trupesti care se petrec in timpul asa zisei “iubiri mistice” a catolicilor fata de Dumnezeu; el arata ca aceasta “iubire mistica” de regula este insotita de exacerbarea simtirilor trupesti (28). El trage concluzia ca, “catolicismul este o religie carnala, chiar foarte carnala” si de aceea mistica apuseana introduce in relatiile cu Dumnezeu un simtamant cu totul trupesc, o inselare spirituala profunda (29). Ni se atrage atentia si asupra faptului ca, dupa vedeniile sale, si Mathilda si Gertruda si Angela sunt atat de convinse de mantuirea lor, ca nici nu mai considera necesara spovedania inainte de moarte.(30)

Noi ortodocsii, adeseori vorbim despre un teribil duh de mandrie care a contribuit la proclamarea dogmei infailibilitatii papale. Dar acest exemplu nu este deloc singular cand mandria domneste in teologia si mistica apuseana. Noi putem vedea ca tocmai ascetii romano-catolici incep deodata sa se simta ca dumnezei intrupati.

Francisc de Assisi – un “sfant” celebru al romano-catolicilor in timpul captivitatii sale la Perugia, cand prima data a inceput sa mediteze la viata de saracie pentru Dumnezeu spunea tovarasilor sai de arme: “Sa stiti insa ca, acela care ca si voi, este incatusat in fiare, va fi intr-o zi omul cel mai slavit de lume”(31). Omul inca nici n-a inceput viata de asceza si deja se vede pe sine ca “cel mai slavit de lume” fiind asadar prea incredintat de sine. Si atunci devine explicabila vedenia lui Francisc cand ajunge, cum crede el, la un nivel inalt de spiritualitate:” In timpul rugaciunii mele, in fata mea au aparut doi stalpi de lumina- intr-unul din ei am recunoscut pe Creatorul tuturor, dar in celalalt pe mine insumi”- ne relateaza insusi Francisc. A deveni omul cel mai slavit de lume nu este atat de greu de realizat, dar sa ajungi la adancul smereniei, intr-adevar, cere multa nevointa duhovniceasca. Aici este usor de observat ca invatatura romano-catolica despre meritele supra-prisositoare, face cu neputinta existenta adevaratei smerenii.

Toma de Aquino-un alt “sfant” romano-catolic, explicand politica bisericii sale, spunea: ” Erezia este pacat, pentru care vinovatul trebuie nu numai sa fie excomunicat din biserica dar si sa fie scos din randul celor vii. Daca ereticul staruie in ratacirea lui, atunci biserica, pierzand orice nadejde pentru mantuirea lui, trebuie sa aiba grija de mantuirea celorlalti oameni, izgonindu-l pe acest eretic prin excomunicare. Dar dupa aceea, biserica il preda puterii laice ca prin moarte sa-l scoata din lumea aceasta.”(32)

Desigur, este mai mult decat suficient ca sa ne dam seama cat de curati in simturi, cat de smeriti, cat de milosi si drepti sunt “sfintii” catolici.

Ar merita sa mai facem o paranteza si sa luam aminte asupra faptului ca atunci cand Sfintii parinti interzic rugaciunile in comun cu ereticii, in afara motivului pe care deja l-am mentionat mai sus, exista si un altul ,anume: rugandu-ne impreuna cu cineva, chiar inconstient ne impartasim si de duhul cu care se roaga acest om , de experienta si metoda lui de a se ruga si astfel ne punem intr-un mare pericol, ca incetul cu incetul, noi insine sa devenim partasii acelorasi metode de rugaciune, aceluiasi duh care nu este deloc duhul smereniei, al pocaintei si al iubirii si de asemenea partasi acelorasi patimi care sunt roade ale inselarii duhovnicesti si parerii de sine.
(24) Diacon Andrei Kuraev – Vizov ecumenizma. – pg.130.
(25) Ibidem – pg.133.
(26) Merejkovski D.C. – Ispanskie mistiki. Bruxel. 1988, pg.72-75, apud Diacon Andrei Kuraev – Vizov ecumenizma. – pg.134.
(27) Diacon Andrei Kuraev – Vizov ecumenizma. – pg138.
(28) Karsavin L.P. Osnovi srednevecovoi religioznosti (…) Petersburg. 1995, pg.231, apud Diacon Andrei Kuraev – Vizov ecumenizma. – pg140.
(29) Idem – Socinenia. Moscova, 1993. Pg.132-133, apud ibidem – pg.140.
(30) Idem – Osnovi srednevecovoi religioznosti(…) – pg.233.apud ibidem – pg.140.
(31) Ioan Gh. Savin – Mistica apuseana. – pg.44
(32) Diacon Andrei Kuraev – Vizov ecumenizma. – pg.170.

Sursa: Pr. Alexi Ksutasvili-Lenski


Note: ostie = Paine nedospita (azima) care serveste la cuminecatura in cultul catolic si in cel luteran