Extras din: Adevarul Ortodoxiei fata de Catolicism, Clark Carlton, Ed. Ecleziast

Sfin?ii romani ?i intriga bizatin?

Pentru c? cele ale noastre au fost cândva vrednice de cinste ?i pentru Apuseni, care aveau acelea?i sfinte slujbe ?i m?rturiseau acela?i Crez. Îns? înnoirile nu erau cunoscute P?rin­?ilor no?tri, nici se pot ar?ta c? s-ar afla în scrierile P?rin?i­lor ortodoc?i apuseni, nici c? ar avea obâr?ie din vechime ori soborniceasc?. Înc? la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodat? a aduce lucruri noi, c?ci p?zitorul Credin­?ei este însu?i trupul Bisericii, adic? poporul însu?i, care vo­ie?te ca ve?nic neschimbat? s?-i fie credin?a, ?i la fel cu a P?­rin?ilor s?i (Enciclica Patriarhilor R?s?riteni, 1848, XVII).

Exista o veche glum?, mult îndr?git? de profesorii de istorie de liceu, care spune c? Sfântul Imperiu Roman nu era nici sfânt ?i nici roman. Dintr-o perspectiv? ortodox?, aceea?i glum? – de?i aici nu este loc de haz – ar putea fi aplicat? Bisericii Romano-Catolice. Astfel, Biserica Roman? nu este nici roman? ?i nici catolic?. De fapt, odat? cu încoronarea lui Charlemagne (Carol cel Mare) în 800 A.D., destinele Sfântului Imperiu Roman ?i cele ale Bisericii Romano-Catolice au devenit atât de strâns legate, încât soarta unuia afecteaz? soarta celuilalt1.

Desigur, acest lucru va p?rea surprinz?tor celor mai mul?i romano-catolici. La urma urmei, Biserica Romano-Catolic? este cea mai mare organiza?ie religioas? din lume, o birocra?ie mondial? condus? de cel mai faimos ?i mai puternic lider religios. Cum ar putea Biserica ce ?i-a avut mereu centrul la Roma s? nu fie roman??2 Cum ar putea o organiza?ie religioas? universal? s? nu fie catolic?? Pentru a r?spunde la aceste întreb?ri, trebuie s? ne dezv?­??m de o mare parte din ceea ce am fost înv??a?i despre istoria cre?­tinismului ?i s? ne dezbr?c?m de prejudec??ile care au fost consoli­date de istorici mai pu?in meticulo?i.

Pentru romano-catolici, Roma este centrul universului bisericesc ?i a?a au socotit dintotdeauna. Biserica Roman? este Biserica Catoli­c?, adic? Biserica r?spândit? în toate col?urile lumii, Biserica univer­sal?. Latina este – sau a fost, pân? la Vatican II – limba liturgic? uni­versal?. Mesa latin? este ritul euharistic recunoscut pretutindeni.

Exist? ?i alte „Biserici”, desigur, fie p?r?i ale Bisericii Romano-Catolice, precum uni?ii, fie aflate în schism? cu Roma, precum ortodoc?ii. Acestea sunt Biserici etnice, str?vechi, venerabile, oarecum exotice, dar, în mod evident, în afara normei, nealiniate la practica roman?. În definitiv, papa – singurul cap al Bisericii universale ?i vicar al lui Hristos pe p?mânt – s?vâr?e?te Mesa în latin?.

O floare cu un nume oarecare

Aceast? p?rere preconceput? despre lume se sprijin? pe o fals? dihotomie, care este atât de bine împ?mântenit? în gândirea noastr? încât chiar ?i ortodoc?ii o accept? f?r? ezitare: Imperiul Roman ?i Biserica vs. Imperiul Bizantin ?i Biserica. Înainte de a ne apuca de altceva, trebuie s? ne descotorosim de aceast? diviziune artificial?.

Îng?dui?i-mi s? prezint problema cât mai clar ?i succint: nicio­dat? nu a existat în istoria omenirii vreun Imperiu Bizantin. Atunci când, dup? convertire, Sfântul Constantin a reconstruit ora?ul Byzantium ca noua sa re?edin?? ?i capital? imperial?, redenumindu-l Constantinopol, el nu a creat un nou imperiu. De?i administra?ia imperial? se muta adesea de la Roma la Constantinopol – Noua Rom?, imperiul a r?mas unul ?i acela?i3.

Vreme de secole, istoricii ne-au înv??at c? Imperiul Roman a început s? decad? odat? cu jefuirea Romei de c?tre go?i, în 410. În timp ce acest eveniment a creat valuri de ?oc în Europa de Vest ?i în Nordul Africii, la Constantinopol de abia a fost b?gat în seam?4. De ce? Fiindc?, de?i cetatea Romei c?zuse prad? barbarilor, Imperiul Roman era înc? intact ?i func?iona. Profesorul Jones observ? exact:

To?i istoricii care au discutat declinul ?i c?derea Imperiului Roman au fost occidentalizan?i. Ochii lor s-au fixat pe colapsul autorit??ii romane în p?r?ile vestice ?i pe evolu?ia apusului european medieval. Au avut tendin?a de a uita sau de a ?terge un lucru foarte important, acela c? Imperiul Roman, de?i în declin, nu a c?zut în secolul al cincilea ?i nici pentru înc? o mie de ani5.

Dac? imperiul care î?i avea centrul la Constantinopol era acela?i cu vechiul Imperiu Roman, de unde venea numele de „bizantin”? Mai la subiect, de ce a fost acceptat peste tot ?i ce importan?? are?

Cuvântul „bizantin” este destul de vechi ?i, chiar dac? numele de Byzantium a fost schimbat în Constantinopol, oamenii obi?nu­iau s?-l foloseasc? pentru a-i denumi pe locuitorii ora?ului. În orice caz, nu era folosit pentru a desemna Imperiul însu?i sau pe cet??enii care tr?iau în afara grani?elor ora?ului imperial. Dimpotriv?, cet?­?enii „Imperiului Bizantin” î?i spuneau „romani”, deoarece erau cet??eni ai Imperiului Roman6.

Chiar ?i dup? cucerirea musulman?, cre?tinii care tr?iau în teritoriile musulmane erau numi?i romani. Într-adev?r, conform legii musulmane, to?i cre?tinii care tr?iau pe teritoriul musulman, indiferent de ras? sau de limb?, erau considera?i a avea Rum Millet, sau na?ionalita­tea roman?. Pân? în ziua de azi, adresa oficial? a patriarhului de Constantinopol este cea de Rum Patrikhanesi, Patriarhia Roman?.

Ceea ce este, în opinia istoricilor, restaurarea Imperiului de Apus de c?tre Carol cel Mare, pentru curtea imperial? roman? de la Constantinopol a fost o uzurpare7. De?i curtea roman? a trebuit s? cad? la în?elegere cu Charlemagne din motive politice, ea niciodat? nu s-a bizuit pe Imperiul Franc (German) întemeiat de acesta. În chip semnificativ, Carol cel Mare, care a încercat s? pretind? tronul Imperiului Roman pentru el, nu se referea la cet??enii de sub auto­ritatea împ?ratului roman din Constantinopol cu denumirea de ro­mani, ci de „greci”8.

Astfel, sub Carol cel Mare, o fals? dihotomie a fost impus?, cu ajutorul c?reia „Imperiul Roman” din Europa de Vest a fost opus „Imperiului Grec” cu capitala la Constantinopol. Dar, în realitate, imperiul lui Carol cel Mare, cu capitala Aix-la-Chapelle, nu avea nimic în comun cu Roma, poate doar cu excep?ia faptului c? era capabil s? exercite suficient? presiune asupra papei pentru a fi încoro­nat de mâinile Pontifului9. Pe de alt? parte, împ?ratul de la Constan­tinopol reprezenta continuitatea istoric? cu Imperiul Roman.

În timp ce folosirea de c?tre Carol cel Mare a termenului „grec”, pentru a descrie Imperiul Roman de R?s?rit, era menit? s? sprijine preten?iile sale la coroana Romei, avea totodat? efectul suplimentar de a fi extrem de insult?toare pentru cre?tinii din imperiu. La acea dat?, adjectivul „grec” devenise sinonim cu „p?gân”. Bise­rica chiar îi condamna pe cei ce credeau în „miturile eline?ti”10.

Abia din perioada modern? au început oamenii s? se refere la Imperiul Roman de R?s?rit cu sintagma de „Imperiu bizantin”. Primul care a procedat astfel a fost istoricul german din secolul al XVI-lea Hieronymous Wolf. P?rerea i-a fost adoptat? ?i de marele istoric francez din secolul al XVII-lea Charles DuCange. În zilele noastre, termenul „Imperiu bizantin” este atât de r?spândit încât este greu de g?sit un alt cuvânt cu care s? fie asociat Imperiul Roman de R?s?rit. Chiar ?i speciali?tii, care ?tiu c? termenul nu este corect, continu? s?-l foloseasc?11.

Înv??atul ortodox Pr. John Romanides consider? folosirea termenului „bizantin” ca pe o continuare deliberat? a campaniei de propagand? ini?iat? de Carol cel Mare12. De?i nu subscriu la teoriile conspira?ioniste emise de Pr. Romanides, este greu de negat faptul c? folosirea termenului a avut acela?i efect ca folosirea de c?tre Carol cel Mare a aceluia de „grec”, ?i anume efectul de a distrage aten?ia de la discontinuitatea fundamental? dintre „Sfântul Imperiu Roman” germanic ?i adev?ratul Imperiu Roman13. În acela?i timp, el umbre?te identitatea fundamental? care separa imperiul ce î?i avea centrul la Constantinopol de imperiul Vechii Rome14.

Franci, romani, ??rani

În acest punct, e posibil s? te întrebi ce leg?tur? au toate acestea cu rela?iile dintre ortodoc?i ?i romano-catolici. Îns? relevan?a lor se afl? în influen?a pe care Imperiul Franc a exercitat-o asupra Bisericii Romei, o influen?? care a dus, în cele din urm?, la schisma dintre Roma ?i Bisericile Ortodoxe din R?s?rit.

De?i el însu?i abia ?tia ceva carte, lui Carol cel Mare îi pl?cea s? se considere patron al artelor ?i înv???mântului, adunându-?i la curte un grup de înv??a?i15. Îns?, în materie de teologie, curtea franc? ?i teologii s?i erau extrem de incompeten?i16. Aceast? incompe-ten?? avea s? se dovedeasc? fatal? pentru unitatea Bisericii. S? ana­liz?m dou? exemple din programul teologic franc.

În timpul secolelor al VIII-lea ?i al IX-lea, Imperiul Roman de R?s?rit a fost zguduit de controversa iconoclast?. Cinstirea icoane­lor a fost condamnat? drept idolatrie. În 787, a fost ?inut un sinod la Constantinopol, în care s-a declarat c? cinstirea icoanelor nu numai c? este permis?, dar, mai mult, ea este necesar? pentru a în?elege corect hristologia. Astfel, icoanele au fost considerate a fi martori, din punct de vedere teologic, ai faptului c?, în Hristos, Dumnezeul cel nev?zut S-a f?cut v?zut. P?rin?ii f?ceau o distinc?ie clar? între venerarea relativ? (proskinesis) acordat? icoanelor (cinstea care trece la persoana pictat?) ?i adorarea (latreia) care este oferit? doar lui Dumnezeu.

De?i chestiunea nu a fost pe deplin reglementat? pân? în secolul al IX-lea, acest sinod a fost recunoscut pretutindeni, atât în R?­s?rit cât ?i în Apus, drept al ?aptelea Sinod Ecumenic; pretutindeni, cu excep?ia Imperiului Franc. În 792, Carol cel Mare a trimis Papei lucrarea Libri Carolini – oficial scris? de el, dar, mai mult ca sigur, întocmit? de o alt? persoan?. C?r?ile caroline con?ineau respingerea celui de-al ?aptelea Sinod Ecumenic de c?tre franci. Într-o uluitoa­re demonstra?ie de ignoran??, autorul chiar îi acuza pe „greci” c? ar fi autorizat adorarea sau „venerarea supersti?ioas?” a icoanelor17.

O chestiune cu mult mai important? decât bizara interpretare la controversa iconoclast? o constituie ad?ugirea lor cea mai renumit?, aceea f?cut? la Crezul niceean: Filioque. Acest cuvânt, însemnând „?i de la Fiul”, a fost introdus în articolul despre Duhul Sfânt, afir­mând c? Duhul Sfânt purcede de la a Doua Persoan? a Trinit??ii, întocmai precum de la Tat?l. Vom discuta în detaliu mai jos Filioque ?i dogma Trinit??ii. S? not?m, pentru moment, faptul c? teologii franci au devenit principalii promotori ai acestei ad?ugiri18.

Ceea ce este cu adev?rat amuzant este faptul c? teologii lui Carol cel Mare, care ?i-au demonstrat ignoran?a atât de str?lucit cu declara?iile lor despre al ?aptelea Sinod Ecumenic, s-au dep??it pe ei în?i?i în privin?a lui Filioque: chiar îi acuzau pe „greci” c? ar fi îndep?rtat cuvântul nou din Crezul original! Aici trebuie s? subli­niem faptul c? Crezul de la Niceea – ca ?i Noul Testament – fusese scris în greac?. Greaca, ?i nu latina, a fost dintru început limba în care dogma cre?tin? a fost formulat?19. Toate sinoadele ecumenice s-au desf??urat în R?s?rit. Deliber?rile, ca ?i deciziile lor, au fost trasate în greac?. Chiar ?i când scrisori ale papei circulau prin R?­s?rit, ele erau citite în traducere greac?, translatorii permi?ându-?i s?-?i ia anumite libert??i fa?? de text20.

Insist pe aceast? tem? pentru a reliefa faptul c? Roma nu a fost niciodat? centrul redact?rii expresiei teologice cre?tine. Prin aceasta nu sugerez c? papii ?i teologii romani nu au jucat nici un rol în formularea doctrinei, ci subliniez faptul c? nu au avut un rol principal. Chiar ?i Tomosul lui Leon, atât de influent pentru Sinodul de la Calcedon, a fost interpretat în lumina teologiei Sfântului Chiril al Alexandriei, care a fost un criteriu/standard pentru P?rin?ii de la acel sinod21.

Prin urmare, teologii franci au în?eles complet pe dos proble­ma Filioque. Nu au fost romanii r?s?riteni – ai c?ror înainta?i au scris Crezul în greac? – cei care au schimbat textul Crezului, ci, mai degrab?, francii au fost cei care au promovat o noutate scris? în limba latin?. În mod semnificativ, papii s-au opus acestei ad?ugiri pân? în secolul al XI-lea. De exemplu, în 809, Papa Leon al III-lea a refuzat cererea lui Carol cel Mare de a cânta Filioque în Crez22. Leon chiar a gravat pe pl?ci de argint Crezul f?r? Filioque.

Papii, în mare majoritate, au arbitrat între Imperiul Franc ?i cel Roman de R?s?rit, între Biserici. În orice caz, papa Nicolae I (858-867) a decis s? profite de pe urma disensiunilor politice dintre franci, dar ?i de instabilitatea de la curtea roman? din R?s?rit, pen­tru a-?i impune preten?iile la jurisdic?ia universal?. Ceea ce a urmat a fost o dihonie de durat? între Roma ?i Constantinopol, cunoscut? în istorie sub numele de „schisma fotian?”. În timpul acestei con­troverse, Papii Nicolae I ?i Adrian al II-lea s-au contrazis cu Fotie, Patriarhul Constantinopolului, în privin?a lui Filioque ?i a naturii autorit??ii Bisericii Romane23.

Schisma a fost aplanat? în timpul unui sinod la Constantinopol, în 879, când lega?ii Papei Ioan al VIII-lea (872-882) au semnat con­damnarea oric?ror „ad?ugiri” la Crezul niceean ?i a oric?rei persoane care ar fi negat legitimitatea Sinodului al VII-lea Ecumenic ?i a hot?­rârilor sale în privin?a icoanelor. Mai mult, s-a decis ca nici una din Biserici s? nu se amestece în problemele eparhiale ale celeilalte. Papa Ioan al VIII-lea a ratificat actele acestui sinod, care a fost con­siderat atât de Roma cât ?i de Constantinopol drept al Optulea Sinod Ecumenic… pân? în secolul al XI-lea.

Sinodul din 879 este de o importan?? covâr?itoare: nu numai c? a încheiat „schisma fotian?”, dar a pus bazele politicii papale oficiale în privin?a problemelor divergente cu R?s?ritul. Mai întâi, ad?ugarea lui Filioque a fost condamnat? în mod categoric. În al doilea rând, recunoa?terea celui de-al ?aptelea Sinod Ecumenic se adresa teologilor franci care respinseser? hot?rârile sinodului. În final, prin promisiunea de a nu se amesteca în problemele interne ale patriarhiei de la Constantinopol, papa a renun?at tacit la orice preten?ie de jurisdic?ie universal?. Astfel, la sfâr?itul secolului al IX-lea, comuniunea dintre Roma ?i Constantinopol a fost ref?cut?, în condi?iile în care Roma a respins categoric inova?iile teologice ?i preten?iile jurisdic?ionale care vor duce la desp?r?irea Bisericilor… în secolul al XI-lea24.

Schimbarea din secolul al XI-lea

Una dintre cele mai importante urm?ri ale hegemoniei francilor în Europa de Vest a fost completa absorb?ie a Bisericii occidentale în sistemul feudal german. Biserici ?i m?n?stiri au devenit proprietatea celor care le fondau ?i nu a Bisericii, iar st?pânitorii civili au împ?­mântenit regula de a investi clerici cu însemnele conducerii ?i privile­gii patrimoniale asupra p?mântului care decurgeau din func?ie. Nu mai este nevoie s? spunem c? simonia – practica de a cump?ra func?ii biserice?ti cu bani – a devenit r?spândit?. Drept rezultat al acestei situ­a?ii, starea moral? a clerului a dec?zut, iar, odat? cu aceasta, ignorarea celibatului a devenit o obi?nuin?? pentru clerici25.

S? spunem lucrurilor pe nume: pe la sfâr?itul secolului al X-lea, Biserica Romano-Catolic? era în dezordine. În secolul al XI-lea, scaunul papal a fost ocupat de o serie de papi reformatori, care au ?intit spre restaurarea ordinii morale ?i ecleziastice în Biseric?. În timp ce înl?turarea abuzurilor nu poate fi decât apreciat?, refor­mele gregoriene, cum au r?mas cunoscute în istorie, au mers mai departe de reglementarea problemelor canonice ivite datorit? absorb?iei Bisericii în sistemul feudal26.

Ca o ironie a sor?ii, ace?ti papi reformatori nu erau romani ci, aproape f?r? excep?ie, franci (germani). Ei au adus din Renania nu doar dorin?a de a pune cap?t corup?iei care îmboln?vise Biserica, dar, totodat?, ?i devotamentul pentru programul teologic franc27.

În 962, într-o reeditare a urc?rii pe tron a lui Carol cel Mare din 800, Papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe Otto I ca împ?rat. Otto a declarat r?spicat c? to?i viitorii papi, înainte s?-?i intre în atribu?ii, vor trebui s? jure loialitate fa?? de coroana german?. Consecin?a acestui lucru a fost deschiderea perspectivei pentru clericii germani de a accede la scaunul papal. Aristeides Papadakis afirm?:

De?i ac?iunea german? din 962 a avut în întregime un caracter poli­tic, nu a durat mult pân? ce a intrat în scen? ?i teologia. Confiscarea papalit??ii de for?ele germane marcheaz?, de asemenea, rena?terea gradual? a influen?ei teologiei germane la curtea papal?. Acest fapt este cel mai evident în cazul lui Filioque, sau doctrina dublei purcederi. Acceptat? fiind, ea s-a r?spândit pe întreg cuprinsul Europei de Nord ?i a fost ad?ugat? în Crez înainte de secolul al X-lea. Pe de alt? parte, acest lucru s-a realizat f?r? încuviin?are sau autorizare papal?. Roma condamnase mai mult decât o dat? aceast? expresie; în Apus a fost chiar principalul ei oponent de când sf?tuitorii lui Carol cel Mare au socotit de cuviin?? s? se pronun?e asupra ortodoxiei sale. Cu toate acestea, dup? 962, papalitatea a început s? ?ov?iasc? în aceast? problem?, iar dup? încoronarea împ?ratului german Henric al II-lea, formula a fost introdus?, de asemenea, ?i la Roma (1014). A fost un exemplu bun al triumfului teologiei germane la sud de Alpi dup? încoronarea lui Otto, de?i nu a fost ?i singurul. Imediat vom vedea c? mare parte din agen?ii reformei gregoriene erau de origine german? sau proveni?i din mediul episcopal german. De fapt, ideologia re­formei va fi ini?ial implementat? aproape în întregime de un cerc restrâns de nordici ne-romani, chiar renani28”.

Ca parte a programului lor de reform?, papii germani au început s? demonteze în mod sistematic programul teologic al papilor anteriori. Prin introducerea la Roma a lui Filioque în Crez, ei au înc?lcat în mod deliberat decizia celui de-al Optulea Sinod Ecume­nic din 879. Într-adev?r, începând cu secolul al XI-lea, acest sinod a fost îndep?rtat din colec?iile canonice romane ?i înlocuit cu Sino­dul anti-fotian din 869 – un sinod care fusese repudiat de Ioan al VIII-lea ?i de succesorii s?i imedia?i29.

De asemenea, pe lâng? introducerea lui Filioque, papii germani au început s? afirme preten?ia la jurisdic?ie universal?, preten?ie care fusese anterior repudiat? (sinodul din 879). Dictatus papae al lui Grigorie al VII-lea a stabilit cu claritate tonul pentru programul pa­pal. Între cele 27 de articole ale acestui Dictatus se reg?seau30:

2. doar pontiful roman are dreptul de a fi numit universal.

3. doar el singur poate depune sau repune episcopi.

12. doar el poate depune împ?ra?i.

19. doar el nu poate fi judecat de nimeni.

22. Biserica Roman? nu a gre?it vreodat? ?i, prin m?rturia Scripturii, nu va gre?i în vecie31.

De?i nu toate aceste idei erau noi în secolul al XI-lea, era nou? aplicarea lor sistematic?. Rezultatul nu a fost altul decât transformarea naturii papalit??ii32. Noua teologie papal? nu numai c? a dus la schism? cu R?s?ritul, dar a transformat rela?ia dintre pap? ?i episco­pii apuseni, care au devenit mai mult decât vicari ai acestuia33.

Prin urmare, pân? la sfâr?itul secolului al XI-lea, papalitatea încape în mâinile etnicilor germani, care impun în toat? Biserica Apusean? programul teologic german (franc). Al Optulea Sinod Ecumenic, recunoscut de Papa Ioan al VIII-lea ?i acceptat ca legi­tim din secolul al XI-lea, a fost respins. Filioque, respins de papii preceden?i ?i condamnat de Ioan al VIII-lea, a fost introdus în Crezul Romei ?i a devenit dogm?. Mai mult, papii au început s? pretind? dreptul de a conduce întreaga Biseric? – R?s?rit ?i Apus – o preten?ie care nu a fost niciodat? recunoscut? în R?s?rit ?i care fu­sese repudiat? de însu?i papa în 879.

Astfel, în secolul al XI-lea, Biserica Romano-Catolic? a încetat s? mai fie roman? ?i catolic?. Cu papalitatea aflat? sub controlul cle­ricilor germani, Crezul niceean cel de neschimbat a fost schimbat, vechiul sistem de conducere bisericesc a fost r?sturnat, iar unitatea de o mie de ani a Bisericii a fost sfâ?iat?. Aceasta nu mai era Biserica lui Leon I, Grigorie I (cel Mare), sau Ioan al VIII-lea. Era o biseric? nou? ?i diferit? – o form? nou? ?i diferit? de cre?tinism.

1 Sfântul Imperiu Roman este adeseori datat începând cu încoronarea lui Otto I, în 962. Dac? este adev?rat c? Imperiul Carolingian s-a destr?mat dup? moartea lui Carol cel Mare, nu se poate pune la îndoial? faptul c? Charlemagne a pus bazele pentru ceea ce avea s? vin?. Din acest motiv, m? simt îndrept??it s? datez începutul Sfântului Imperiu Roman de la domnia lui.

2 Trebuie avut în vedere c?, timp de 70 de ani, din 1309, papii nu au locuit la Roma, ci la Avignon, fiind unelte în mâinile regilor Fran?ei.

3 Conform lui A.H.M. Jones, Constantinopolul a fost, ini?ial, destinat s? fie re?edin?? imperial? ?i nu capital?. Senatul, care era în secolul al V-lea dominat de p?gâni, a r?mas la Roma. În acest context, a fost creat un nou senat ?i în Constantinopol, de?i avea un caracter diferit fa?? de cel din vechea Rom?, a?a cum era el dominat de vechea aristocra?ie roman?. Departe de a fi potrivnic deciziilor împ?ratului, senatul constantinopolitan era alc?tuit în parte din reprezentan?i ai administra?iei imperiale ?i func?iona în strâns? leg?tur? cu politica imperial?. The Later Roman Empire 284-602: A Social, Economic, and Administrative Survey, Vol. 1 (Baltimore: Johns Hopkins Univ. Press, 1990), pp. 83-84, 132-133.

4 Pentru motivul devast?rii Romei, în opinia scriitorilor latini, vezi Jones, vol. 2, p. 1025.

5 Jones, vol.2, pp.1026-1027.

6 Pentru dovezi numismatice, vezi Clifton R. Fox, “What, if Anything, is a Byzantine”, Celator 10:3 (March, 1996). Totu?i, Fox gre?e?te când afirm? c? romanii din perioada târzie nu cuno?teau termenul de „bizan­tin”. S? re?inem c? Imperiul Roman, spre deosebire de alte imperii str?­vechi, a extins cet??enia la popoarele cucerite. De exemplu, Sfântul Apostol Pavel era cet??ean roman, cu toate c? era un evreu din Orientul Mijlociu (Fapte 22, 25). Imperiul Roman era o realitate multi-etnic?, multi-na?ional?, multi-lingvistic?. Astfel, cet??enii romani din Asia Minor erau la fel de romani ca ?i locuitorii Cet??ii eterne.

7 Cf. Francis Dvornik, Byzantium and the Roman Primacy (New-York: Fordham Univ. Press, 1996), p. 116.

8 Acest lucru avea s? devin? uzan?? comun? în Apus: „Un incident care a avut loc în 968 arat? cât de pu?in în?eleseser? ace?ti noi veni?i ideea de imperiu universal în care Bizan?ul credea cu atâta fermitate. În acel an, Otto I a trimis un lombard care ?tia greaca, Liutprand de Cremona, la împ?ratul Nichifor Focas, s? cear? mâna prin?esei (fiica lui Nichifor, n. n.) pentru fiul lui Otto, viitorul împ?rat. Papa Ioan al XII-lea, recomandându-l pe ambasador, l-a numit pe Nichifor „împ?ratul greci­lor”. Cu greu ar fi putut g?si o insult? mai grea la adresa bizantinilor care se considerau romani”. Dvornik, Byzantium, p. 126.

9 A?a cum ar?ta un istoric, „omul care a venit la Roma pentru a fi încoronat, a venit ca un cuceritor ?i nu ca un credincios”. Peter Gay, R.K. Webb, Modern Europe to 1815 (New-York: Harper & Row, 1973), p. 28.

10 Identificarea termenului de „grec” cu „p?gân” poate fi g?sit? deja în Noul Testament, unde este uneori tradus prin „neam” (sintagm? opus? celei de „iudeu”) sau chiar „p?gân”. În antichitatea târzie, ortodoc?ii de limb? greac? erau extrem de con?tien?i de tradi?ia filozofic? greac? ?i de pericolul pe care aceasta îl reprezenta pentru teologia cre?tin?. A se ve­dea în acest sens Cuvântul împotriva elinilor de Sfântul Atanasie cel Mare. Pentru o sumar? prezentare a rela?iei dintre teologia ortodox? ?i filozofia elin?, a se vedea J. Meyendorff, Greek Philosophy and Christian Theology in the Early Church, în Catholicity and the Church (Crestwood, NY:SVS Press, 1983), pp. 31-47.

11 Acest lucru este valabil ?i pentru speciali?tii ortodoc?i. Câteva studii realizate de scriitori ortodoc?i, citate în aceast? carte, poart? termenul „bizantin” în titlul lor. De?i p?rintele John Meyendorff îl folosea cu lejeritate, era con?tient de faptul c? locuitorii imperiului se ?tiau ca fiind romani.

12 John S. Romanides, Franks, Romans, Feudalism and Doctrine (Brookline, MA: Holy Cross Orthodox Press, 1981). Cititorul trebuie aver­tizat c? lucrarea lui Romanides abund? în teorii ale conspira?iei. Po?i s? nu fii de acord cu acestea, dar trebuie luate în considera?ie faptele pe care el se bazeaz? pentru a descoperi adev?rata identitate a Imperiului Roman.

13 Conform lui Dvornik, „din ce în ce mai pu?in în?eleg apusenii conceptul bizantin de Imperiu cre?tin universal, iar, în Occident, ideea c? doar împ?ratul încoronat de Pap? la Roma poate fi adev?ratul succesor al Cezarilor a câ?tigat acceptul general. Existen?a unui Împ?rat roman la Constantinopol a fost ?tears? din memorie”, Byzantium, p.127.

14 Mai exist? un motiv pentru care ne re?inem s? denumim Imperiul Roman, Imperiu Bizantin. „Bizantin” a c?p?tat conota?ii negative în vorbirea modern?. Cuvântul a devenit sinonim cu complexitatea labirintic?, corup?ia ?i intriga politic?. Totu?i, aceste cuvinte pot fi atribuite, de asemenea, oric?rei cur?i – politice sau ecleziastice – din lumea veche. Într-adev?r, dezordinea de la curtea papal? din secolul al X-lea nu î?i g?se?te vreun rival în tot ceea ce s-a petrecut la Constantinopol: „în 904, Sergius al III-lea a avut doi rivali, Leo al V-lea ?i Cristopher I, pe care i-a întemni?at ?i, apoi, ucis. El ajunsese la putere cu sprijinul uneia dintre cele mai puternice familii din Italia. Aceast? familie era condus? de Theofilact ?i de so?ia sa, Theodora, a c?ror fiic?, Marozia, era amanta Papei Sergius. La scurt timp dup? moartea lui Sergius, Marozia ?i so?ul s?u, Guido de Tuscia, au ocupat palatul Lateran ?i l-au f?cut prizonierul lor pe Ioan al X-lea, dup? care, mai târziu, l-au sufocat cu o pern?. Dup? scurtele pontificate ale lui Leon al VI-lea ?i ?tefan al XII-lea, Marozia a pus pe tronul papal pe fiul pe care l-a avut din rela?ia cu Papa Sergius al III-lea, cu numele de Ioan al XI-lea. Timp de treizeci de ani dup? moartea lui Ioan al XI-lea, Papalitatea a fost în mâinile lui Ioan al XII-lea, un nepot al Maroziei. Mai târziu, un nepot de frate al Maroziei a devenit Papa Ioan al XIII-lea. Succesorul s?u, Benedict al VI-lea, a fost înl?turat ?i ?trangulat de Crescentius, un frate al Papei Ioan al XIII-lea. Papa Ioan al XIV-lea a murit fie de foame, fie otr?vit în închisoarea în care fusese aruncat de Papa Bonifaciu al VII-lea, care va sfâr?i, la rândul s?u, otr?vit”, Justo J. Gonzalez, The Story of Christianity, Vol. 1 (New-York: Harper & Row, 1984), p. 275.

15 „Eminen?a intelectual? a regimului s?u este o m?rturie în privin?a platitu­dinii din restul teritoriului; cu toate acestea, intelectuali din toat? Europa se ad?posteau la curtea sa de la Aix-la-Chapelle”, Gay, Webb, p. 28.

16 „Cea mai important? consecin?? a na?terii imperiului carolingian a fost apari?ia în Occident a unui nou tip de cre?tinism, o realizare a celor veni?i din p?r?ile „barbare” din Nordul Europei, care erau foarte pu?in familiari­za?i cu atmosfera intelectual? a lumii romano-bizantine, în care tr?iser? P?rin?ii Bisericii ?i unde s-au ?inut vechile sinoade”, John Meyendorff, The Orthodox Church: Its Past and Its Role in the World Today (Crestwood, NY: SVS Press, 1981), p. 43.

17 Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition: A History of the Development of Doctrine, Vol. 2, The Spirit of the Eastern Christendom (600-1700) (Chicago: University of Chicago Press, 1977), p. 156.

18 Filioque este, de asemenea, un subiect important în Libri Carolini. Cf. Meyendorff, Orthodox Church, p. 42.

19 De fapt, greaca era limba original? a Bisericii Romane. Cel mai vechi document papal, Întâia epistol? a lui Clement (c. 96 AD), a fost redactat în greac?. Într-adev?r, de abia în secolul al III-lea a devenit latina limba folosit? de papi ?i de teologii romani. Cf. Johannes Quasten, Patrology, Vol. 2, The Ante-Nicene Literature After Irenaeus (Westminster, MD: Christian Classics, Inc., 1986), p. 153. Mul?i vorbitori de greac? sus?ineau c? latina nu era capabil? de subtilit??i teologice ?i de gândire filozofic?. Împ?ratul Mihai al III-lea, spre exemplu, considera latina o limb? „barbar?”, „scit?”. De?i ar putea s? par? preten?ioase sau provinciale, exist? o oarecare justificare în aceste aprecieri. Pân? la na?terea filozofiei cre?tine cu Fericitul Augustin ?i Boethius, extrem de pu?in? filozofie s-a scris în limba latin?. Cicero s-a b?l?cit în filozofie, dar originalitatea sa este pus? în discu?ie la modul cel mai serios. Împ?ratul Marcus Aurelius, cel mai abil filozof al vremii sale, a scris în limba greac?.

20 Cf. Pelikan, Spirit, p. 155.

21 Cf. John Meyendorff, Imperial Unity and Christian Divisions: The Church 450-680 A.D. (Crestwood, NY: SVS Press, 1989), pp. 171-178.

22 J. Pelikan, Spirit, pp. 186-187. Leon a afirmat c? el nu avea nimic îm­potriva Filioque, dar nu putea s? schimbe unilateral Crezul niceean.

23 Pentru o prezentare rezumativ? a evenimentelor, a se consulta Meyendorff, Orthodox Church, p. 39. Pentru un studiu mai detaliat, a se vedea Francis Dvornik, The Photian Schism: History and Legend (Cambridge, Cambridge University Press, 1984).

24 Desigur, Roma ?i-a reafirmat prerogativa sa tradi?ional? din cadrul Bisericii universale, dar R?s?ritul nu a negat niciodatat? aceasta; a negat doar preten?ia la jurisdic?ia universal?.

25 Pentru o excelent? prezentare, a se consulta Aristeides Papadakis, The Christian East and the Rise of the Papacy: The Church 1071-1453 A.D. (Crestwood, NY: SVS Press, 1994), p. 17. De asemenea, vezi Dvornik, Byzantium, p. 128.

26 „Reformatorii nu au socotit un tratament mai bun pentru eliberarea Bisericii de sub influen?a sufocant? a puterii seculare decât restaurarea puterii ?i influen?ei papale. La baza sa, principiul era bun… Din neferi­cire, ace?ti reformatori nu au ?inut cont de situa?ia special? a Bisericilor din R?s?rit, ei dorind s? extind? pretutindeni dreptul interven?iei neîn­gr?dite a papalit??ii – chiar ?i în R?s?rit, unde Bisericile se bucurau de o autonomie suficient? pentru a-?i conduce treburile interne conform obi­ceiurilor locale”. Dvornik, Byzantium, p. 129.

27 Cf. Dvornik, Byzantium, pp. 126-127.

28 Papadakis, Christian East, p. 29.

29 Sinodul din 869 este înc? num?rat drept al Optulea Sinod Ecumenic de c?tre Biserica Romano-Catolic?.

30 Papadakis, Christian East, pp. 47.

31 Prin aceasta se ignor? cu lejeritate faptul c? papa Honorius a fost con­damnat de al ?aselea Sinod Ecumenic pentru sprijinul dat ereticilor ?i c? acest sinod, cu tot cu anatemizarea lui Honorius, a fost confirmat de c?tre to?i papii la încoronarea lor… pân? în secolul al XI-lea.

32 Dvornik descrie Dictatus-ul ca proferând „o nou? ideologie politic?”. Byzantium, p. 137.

33 Papadakis, Christian East, pp. 50-51.


0 comentarii

Lasă un răspuns

Substituent avatar

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *