Na?terea papismului

Biserica, în decursul primului mileniu al existen?ei sale, ?i-a p?strat unitatea în R?s?rit ?i în apus cu toate tangajele conjuncturale pe care le-au creat ereziile, schismele ?i feluritele neân?elegeri. Ruperea Cre?tin?t??ii apusene din trupul Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfânt?, Soborniceasc? ?i Apostoleasc?, a?a cum ea s-a definitivat în 1054, a constituit sfâr?itul tragic al unor lungi procese de alterare în spa?iul Europei Apusene, pe trei planuri strâns legate între ele: a) teologic, b) bisericesc ?i c) politic.

A.În plan teologic

Germenii diferen?ierii teologice a Apusului se afl? în scrierile fericitului Augustin (354 – 430), episcopul Ipponiei din Nordul Africii. Fericitul Augustin a ignorat limba greac? ?i P?rin?ii greci, pe care s-a sprijinit teologia primelor Sinoade Ecumenice (Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Grigore de Nyssa ?.a.). Influen?at de neoplatonism ?i de principiile Dreptului roman, el a formulat în operele sale teologice unele puncte de vedere str?ine de tr?irea Bisericii din primele veacuri, cum ar fi, de pild?, indentificarea fiin?ei cu energiile în Dumnezeu, purcederea Sfântului Duh ?i de la Fiul (Filioque) ?.a.

B.În plan bisericesc

Biseica veche accepta, în mod onorific, ca primul în ordine, în rela?iile cu ceilal?i episcopi, s? fie episcopul Romei, de vreme ce ora?ul acesta era capitala Imperiului Roman. Îns? în cadrul institu?iei sinodale, papa nu a încetat s? fie egal cu to?i ceilal?i episcopi (primus inter pares = primul între egali). Mai târziu, dup? ce capitala imperiului s-a mutat în R?s?rit, Sinodul al IV-lea ecumenic (451) a recunoscut tronului episcopal al Constantinopolului ,,privilegiu de cinste” întocmai cu cel al Romei.

Îns? duhul expansionist ?i centralizator al Vechii Rome i-a influen?at pe mul?i papi, care nu au înt?rziat s? ia primatul de cinste drept primat de putere ?i st?pânire, intervenind sub aspect pastoral în alte biserici Locale ?i pretinzând hegemonia peste toat? Biserica. Totu?i, în primele veacuri, aceste ambi?ii de st?pânire ale papilor constituiau abateri incidentale ?i exprimau de obicei ni?te sl?biciuni personale.

C.În plan politic

De la sfâr?itul secolului al IV-lea, pân? în secolul al VI-lea, diferite rase germane în stare primitiv? (francii, go?ii, longobarzii, vandalii ?.a) au inundat ?i au cucerit eparhiile prospere ale Imperiului Roman de Apus, luând în robie popula?iile b??tina?e ?i schimbând radical situa?ia social-cultural? din zon?.

Coloni?tii barbari – între care rolul principal l-au jucat francii -, în încercarea lor de a se civiliza, îmbr??i?eaz? Cre?tinismul, îns? îl amestec? cu elemente idolatre. Cu acest fel de cre?tinism problematic intr? ?i în cler, îndep?rtîndu-i treptat pe ierarhii romani de la conducerea bisericeasc?. Ace?ti episcopi franci tr?iesc îns? ca ,,nobilii” mireni ai epocii lor (con?ii, ducii ?.a.): de?in func?ii lume?ti, particip? la expedi?ii militare, poart? uniforme militare etc. Iat? cum descrie Sfântul Bonifatie, în Epistola sa c?tre papa Zaharia, în 741, situa?ia bieseiceasc? din Galia Roman?, unde predominau episcopii franci: ,,Credin?a este c?lcat? în picioare. Timp de opzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat în sinod ?i nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune episcopale se dau mirenilor iubitori de argint sau clericilor adulteri, care particip? la incursiuni militare îmbr?ca?i cu echipament militar complet, ucigând cu mâinile lor f?r? deosebire cre?tinii ?i idolatri.”

În fa?a acestui peisaj sumbru, pe care l-a creat invazia barbar?, episcopul Romei st?, de obicei, la în?l?imea misiunii sale duhovnice?ti ?i î?i asum? rolul de conduc?tor al na?iunii pentru protec?ia romanilor înrobi?i. Unii papi, îns?, pentru a-?i înt?ri tronul lor, au urmat o tactic? lumeasc?. Scot în eviden?? cu emfaz? autoritatea lor bisericeasc?, prezint? tendin?e de suprema?ie ?i se înconjoar? de st?pâniri politice. De pild?, în 754 papa ?tefan II accept? autonomia politic? a Bisericii Romei pe care i-o ofer? regele francilor, Pepin cel Scurt. Astfel se întemeiaz? primul stat papal. Mai târziu, Nicolae II (858-867), primul pap? roman francofil, concentreaz? în persoana sa cea mai înalt? st?pânire bisericeasc? ?i politic?. ,,Nicolae se consider? pe sine împ?ratul întregii lumi”, m?rturiseau contemporanii lui.

În secolul al VIII-lea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), une?te cu puterea armelor aproape toate popoarele Europei apusene ?i se ambi?ioneaz? s? formeze o nou? împ?r??ie, revendicând numele ?i str?lucirea Imperiului Roman de R?s?rit. Pentru împlinirea acestui scop organizeaz? sistematic ciocnirea Apusului cu R?s?ritul printr-o strategie care cuprinde urm?toarele dou? laturi:

1) Lep?darea Ortodoxiei ?i crearea unui cre?tinism diferit, care va accentua particularitatea cultural? a noii împ?r??ii. Acest cre?tinism franc, pe care îl proiecteaz? consilerii lui Carol cel Mare, se bazeaz? pe formul?rile teologice ale fericitului Augustin ?i se exprim? prin noi chipuri ?i forme ale practicii biserice?ti: botezul prin stropire, celibatul obligatoriu la clerici, privarea mirenilor de la împ?rt??irea din Potir, b?rbieritul clericilor ?.a.
În cadrul tacticii antiortodoxe, episcopii franci, în anul 794 (Conciliul de la Frankfurt), au condamnat hot?rârile Sinodului VII ecumenic (787) pentru închinarea acordat? icoanelor, iar în 809 (Conciliul de la Aachen) adaug? Filioque la Sfântul Simbol al Credin?ei. Aceste dou? evenimente constituie prima etap? a schimei dintre francii cuceritori ?i ortodoc?ii romani.

2) O politic? antielen?, deoarece elenismul constituia trupul istoric al Ortodoxiei ?i un element constitutiv al Imperiului Roman. Francii, dezavantaja?i cultural, încep s? denigreze cultura elen? ca fiind o cultur? a în?el?ciunii ?i îi numesc pe eleni, greci, dând acestui vechi nume al lor un con?inut batjocoritor (grec=eretic, escroc).

Sub atacul sistematic al francilor, Biserica Romei se lupt? s? r?mân? credincioas? tradi?iei cre?tine primare ?i continuit??ii elene, p?strând comuniunea bisericeasc? cu toate Patriarhiile din R?s?rit.
Astfel, de pild?, în 816, papa Leon III a lep?dat adaosul Filioque ?i, ca s? p?streze Simbolul Credin?ei neatins de falsific?rile introduse de franci, a poruncit ca textul autentic al lui s? fie scris pe ni?te pl?ci de argint, care au fost puse pe pere?ii Bisericii Sfântului Petru cu inscrip?ia: ,,Pe acestea, eu, Leon, le-am a?ezat din dragoste ?i pentru p?strarea Credin?ei Ortodoxe”.
Mai târziu, reprezenta?ii papei Ioan VIII-lea au participat la Sinodul din Constantinopol (879-880), care pentru Ortodoxie este al VII-lea Sinod Ecumenic, ?i în care, sub pre?edin?ia Sfântului Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile francilor referitoare la icoane ?i la Filioque.

În secolul al X-lea francii intensific? polemica împotriva romanilor ortodoc?i din Apus, având ca scop s? cucereasc? tronul papal. În cele din urm?, în 1009, ei ocup? Patriarhia Ortodox? a Romei ?i-l urc? pr tron pe papa franc Sergiu IV, care adaug? la Simbolul Credin?ei termenul eretic Filioque.
Patriarhiile Ortodoxe din R?s?rit r?spund prin ?tergerea numelui acestuia din Dipticele Bisericii Ortodoxe ?i astfel Schisma devine o realitate.

La 16 iulie 1054, conduc?torul reprezentan?ei papale, cardinalul Humbert a a?ezat pe Sfânta Mas? a Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol afurisirea Cre?tin?t??ii r?s?ritene.
Prin aceast? fapt?, Cre?tin?tatea franc? definitiva separarea de Biserica Ortodox?. Acesta nu a fost începutul, ci confirmarea unei schisme care fusese bine pl?nuit? cu 260 de ani mai înainte la curtea lui Carol cel Mare; a unei schisme care ,,nu s-a f?cut între romeii (romanii) apuseni ?i r?s?riteni” (Pr. Prof. Ioannis Romanidis).

Calea ?i evolu?ia papismului

Din momentul în care Patriarhia cu scaun de întâietate a Romei s-a rupt de Trupul lui Hristos, s-a lipsit de dumnezeiescul Har, acest fapt având drept consecin?? descompunerea treptat? a ei. Sfântul Nectarie al Pentapolei consemneaz? în acest sens: ,,Biserica Apusean? a pierdut libertatea ei duhovniceasc?, ?i-a pierdut podoaba, s-a zguduit din temeliile, s-a lipsit de bog??ia Harului Sfântului Duh, de prezen?a lui Hristos. În cele din urm? a ajuns un trup mut, f?r? duh ?i suflet”. De aceea, în secolele urm?toare alunec? pe un povârni? denaturant, str?in, f?r? nici o speran?? de întoarcere, conducându-l pe omul Apusului la dezn?dejde, la vid existen?ial ?i la impas.

La numai câ?iva ani dup? Schism?, în 1075, papa Grigore al VII-lea scoate în eviden?? – în renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) – preten?iile scaunului papal pentru st?pânirea absolut? a lumii:

,,Biserica Roman? a fost întemeiat? de Însu?i Dumnezeu. Papa este st?pânul absolut al Bisericii Universale. Rânduie?te ?i caterise?te episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecumenic. Reprezenta?ii lui sunt mai presus decât episcopii. Numai el folose?te însemne împ?r?te?ti. Principii sunt datori s?-i s?rute picioarele. El are dreptul s?-i destituie pe împ?ra?i. F?r? aprobarea lui nici o carte nu este valabil?. Hot?rârile lui nu pot fi anulate de nimeni; numai el poate anula hot?rârile tuturor celorlal?i.
Papa nu poate fi judecat de nimeni.
Sfin?enia lui este aigurat? datorit? virtu?ile Sfântului Petru. Biserica Roman? nu gre?e?te niciodat? ?i nici nu va gre?i vreodat?.”

Cu aceste pozi?ii ale papei Grigore al VII-lea încep luptele dure ale ,,Bisericii” Romei pentru impunerea religioas?, politic? ?i social? a ei asupra poparelor Occidentului (cearta pentru investitur?), care dureaz? vreo 200 de ani. În cele din urm?, papa concentrez? în mâinile sale orice st?pânire – spiritual?, politic?, legislativ?, juridic?. Este prima apari?ie a totalitarismului în Europa.

În 1905 papa Urban al II-lea, prin lozinca ,,Aceasta o vrea Dumnezeu”, a ridicat întrega Cre?tin?tate apusean? s? porneasc? un ,,r?zboi sfânt” împotriva musulmanilor care ocupaser? Locurile Sfinte. Este vorba despre Cruciade, pe care R?s?ritul le-a tr?it ca pe un co?mar, fiind asemenea incursiunilor barbare (vom citi mai târziu când vom ajunge, la capitolul Crime ale papismului).

În secolele al XII-lea ?i al XIII-lea ,,Biserica” Latin? întemeiaz? în m?n?stirile marilor ora?e ?coli speciale unde se înva?? teologia scolastic?. Teologii scolastici trec cu vederea credin?a de sus revelat? ?i tr?it? a Bisericii, se sprijin? pe filozofia aristotelic? ?i încearc? s? cerceteze tainele lui Dumnezeu cu logica ?i cugetarea omeneasc?. Iar aceasta are drept rezultat apari?ia credin?ei într-un dumnezeu denaturat, închipuit, de care omul Occidentului este chemat s? se apropie prin capacit??ile sale intelectuale. Drept urmare, credin?a cre?tin? se transform? dintr-o leg?tur? vie de tr?ire cu Dumnezeu într-un principiu metafizic abstract, pe care ,,Biserica” stat se angajeaz? s?-l îmbrace cu autoritatea ei ?i s?-l protejeze sau chiar s?-l impun? cu puterea ei. În cele din urm?, prin scolasticism, Occidentul se dep?rteaz? pentru totdeauna de autenticitatea vie?ii biserice?ti ?i în civiliza?ia lui domin? intelectualismul, ra?ionalismul ?i individualismul. S-a spus foarte potrivit c? ,,Cre?tinismul apusean nu este Biserica lui Dumnezeu -Cuvântul, ci religia cuvântului ra?ional” (Pr.Mihail Kardamakis).

În secolul al XIII-lea se formuleaz? de c?tre teologii scolastici principiul potrivit c?ruia conducerea bisericeasc? este infailibil?. În aceea?i epoc? (1233), papa Grigorie IX întemeiaz? institu?ia Sfintei Inchizi?ii, pentru persecutarea ?i neutralizarea organizat? a tuturor celor ce se îndoiesc de autoritatea papal?. Un mecanism ce r?spânde?te fric? ?i groaz? se întinde treptat în toat? Europa. Totodat?, st?pânirea clerului se înt?re?te, în timp ce poporul este ignorat ?i se afund? în ne?tiin?? (clericalism).

Profunda scularizare a ,,Bisericii” Apusene a zdruncinat credin?a milioanelor de cre?tini ?i de aceea s-au creat valuri de împotiviri. Comer?ul papei cu indulgen?e a dat prilejul ca, în 1517, s? erup? ca un vulcan mi?c?rile care cereau schimbarea. Monahul Martin Luther conduce acum o revolt? ce a cuprins nenum?rate mul?imi de cre?tini, care se desprind din ,,Biserica” papal? – cunoscuta Reform?. Cei care s-au rupt au fost numi?i protestan?i. Repede s-au format ?i alte asemenea grup?ri protestante. Între papista?i ?i protestan?i s-a creat o pr?pastie pricinuit? de o ur? neâmblânzit?, cu ciocniri, r?zboaie ?i crime. În Fran?a, în înfrico??toarea Noapte a Sfântului Vartolomeu (23 spre 24 august 1572), papista?ii au ucis mii de protestan?i. Apogeul r?zboaielor religioase a fost R?zboiul de 30 de ani (1618 – 1648), care a cutremurat întreaga Europ? Apusean?.

În decursul veacurilor, popoarelor Europei au tr?it sub masca papismului un cre?tinism care nu elibereaz? fiin?a uman?, ci o asupre?te ?i mai mult. De aceea, ele s-au îndreptat foarte repede spre agnosticism ?i ateism. Rena?terea, la început, (secolele al XIV-lea – al XVI-lea) ?i mai târziu Iluminismul (secolul al XVIII-lea) leap?d? ,,dumnezeul” francilor, îns? p?streaz? orientarea antropocentrist? a papismului ?i propov?duiesc autoîndumnezeirea omului. În secolul al XIX-lea se aude limpede de la Nietzsche ?i de la urma?ii lui predica mor?ii lui Dumnezeu: ,,Dumnezeu a murit, credin?a în Dumnezeul cre?tin nu mai este credibil?…” Mul?i au sesizat foarte corect c? toate sistemele ateiste contemporane ale Occidentului – filozofice, sociale, politice – sunt roadele metafizicii scolastice ?i ale totalitarismului papal.

În ultimele dou? secole, Roma, în loc s? înve?e din gre?elile trecutului, se înt?re?te ?i mai mult în pozi?ia ei.

Conciliul Vatican I (1870) impune ca dogm? de credin?? inviolabil? primatul de st?pânire ?i infailibilitatea papei. Este vorba despre c?derea definitiv? a ,,Bisericii” Apusene.
Hristos, singurul Cap infailibil al Bisericii, este izgonit de pe p?mânt, iar locul Lui îl ocup? pontiful idolatrizat al Romei!
La protestul unui cardinal împotiva introducerii acestei dogme neconforme cu tradi?ia, papa Pius al IX-lea îi r?spunde cu proverbialul s?u cuvânt: ,,Tradi?ia sunt eu!”. Dintre latinii care nu sunt de acord cu dogmatizarea absolutismului papal, o parte însemnat? se desparte ?i formeaz?. ,,Biserica Veche Catolic?”

Conciliul Vatican II (1962 – 1965) cu toate c? anun?? reînnoire, p?streaz? infailibilitatea papei ?i o extinde în toate hot?rârile lui. În acela?i timp, acela?i Conciliu îi cheam? pe to?i cre?tinii de orice confesiune la o unitate pancre?tin?, dar cu centrul la Roma ?i având drept conduc?tor pe papa (ecumenism papocentric).

La sfâr?itul secolului al XX-lea, în sânurile ,,Bisericii” papale izbucne?te o nemaipomenit? criz? de dezorganizare. ,,A?teptam ca dup? Conciliu (II Vativan) s? resar? o zi însorit? pentru Biseric? spune Papa Paul al VI-lea, dar ne-am trezit în cea mai mare furtun?”.

Câ?iva teologi papista?i renumi?i î?i exprim? deschis opozi?ia lor fa?? de infailibilitatea papal?. Mii de clerici, printre care ?i oameni de baz? ai Vaticanului, renun?? la preo?ie, iar mul?i dintre ei ?i la credin??. Voca?iile pentru via?a monahal? ?i preo?easc? cunosc o înfrico??toare sc?dere. Numai în Belgia, între anii 1995 – 2007, nu a fost hirotonit nici un preot. În facult??ile lor de teologie, chiar ?i în m?n?stirile papista?e, introduc medita?ia transcendental? ?i psihanaliza pentru a dep??i impasurile existen?iale pe care le creeaz? rigorismul ?i celibatul obligatoriu.

Dar ?i turma papista?? este condus? în chip tragic la decolorare religioas? ?i cunoa?te o înfrico??toare criz? moral?. Bisericile papista?e care se închid sau se vând, islamul ?i religiile orientale care câ?tig? teren, credin?ele oculte ?i satanismul, care î?i m?resc num?rul de adep?i ?i multe altele dau m?rturie despre pozi?ia dificil? a ,,,Bisericii” Latine. În ultimele decenii se înmul?e?te num?rul apusenilor care caut? autenticitatea vie?ii cre?tine în Ortodoxie. Interesul pentru Teologia patristic?, pentru via?a liturgic? ortodox?, pentru monahismul r?s?ritean, dar ?i revenirile la Biserica Ortodox? sunt realit??i însemnate. Cu toate aceste, mecanismele absolutiste al Vaticanului, nu se v?d dispuse s? se lepede de trecutul lor.

În 2005 profesorul filo-ortodox Joseph Ratzinger a urcat pe tronul Romei ca papa Benedict al XVI-lea, însufle?ind n?dejdile tuturor celor care a?teptau înnoirea ,,Bisericii” Apusene. Dar curând ac?iunile ?i declara?iile ?ocante ale noului pap? au ar?tat ruperea de propriile-i convingeri anterioare ?i neputin?a sa de a în?elege cerin?ele vremurilor.
Din p?cate, fiecare pap? este obligat s? urmeze calea ,,infailibil?” a înainta?ilor lui ?i s? se conformeze preten?iilor preaputernicei Curii Papale, care de asemenea de?ine ?i î?i impune ,,infailibilitatea” ei.

Despre cum s-a f?cut papa pe sine împ?rat ?i Dumnezeu – Sfânta Mân?stire Paraklitu
Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos – 2010

SURSA – Catehetica: Calea si Evolutia Papismului

Cititi si: ADEVARUL ORTODOXIEI FATA DE CATOLICISM: ORIGINILE ISTORICE ALE SCHISMEI PAPALE (Clark Carlton)


0 comentarii

Lasă un răspuns

Substituent avatar

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *