Luna trecută (pe 19 ianuarie) l-am prăznuit pe Sfântul Marcu, episcopul Efesului, Evghenicul, care a spus „nu” papei. Astăzi se aude din nou un „nu” papei. L-a spus un alt sfânt, mare dascăl şi părinte al Bisericii, Sfinţitul Fotie. Despre el vom spune câteva cuvinte.
Marele Fotie s-a născut în capitala Imperiului Bizantin, în Cetate (Constantinopol), în jurul anului 810. A trăit şi a activat în veacul al IX – lea – au trecut deci de atunci mai bine de o mie de ani. A fost educat într-un mediu familial bun. Familia joacă un rol important. Dacă deschidem Vieţile Sfinţilor, vom vedea că toţi aceştia pe care îi sărbătorim (Vasilie, Grigorie, Gură de Aur, Fotie…), toţi au ieşit din case creştine. Atunci, în casele acelea se făcea rugăciune, priveghere; casa se transforma în biserică. Din astfel de case sfinţite au ieşti Părinţii. Atunci din case ieşeau îngeri; astăzi ies demoni. De unde să iasă acum părinţi şi dascăli? O mare răspundere aveţi voi, părinţii, care – am spus-o de mii de ori şi voi muri cu această durere – pe copiii voştri îi faceţi învăţători, profesori, generali, avocaţi; dar niciunul afierosit pentru preot, cleric, misionar! Şi dacă englezii, francezii, italienii au trimis jos, în Africa, în acele părţi sălbatice, pe cei mai buni copii ai lor, noi nimic.
Aşadar, Sfântul Fotie a ieşit dintr-o casă creştină: tatăl evlavios, mama evlavioasă. Erau nobili şi după lume. Ce înseamnă nobil? Nu că aveau bogăţii şi funcţii. Cea mai mare nobleţe este virtutea. Aşadar, erau oameni virtuoşi şi evlavioşi. Şi cum spuneau şi strămoşii noştri, „tot aurul de pe pământ şi de sub pământ nu valorează cât virtutea” (Platon, Nόμ. 5,728 A). Cât valorează virtutea nu valorează tot aurul din lume. Dintr-o astfel de casă a ieşit Fotie. Mama lui, Irina, şi tatăl lui, Serghie, au fost martiri în perioada iconoclasmului.
Fotie a arătat de mic că va deveni mare. Era un copil – minune, nu era doar deştept; era un geniu. Genii se numesc cei care pot să pătrundă adânc în lucruri şi să rezolve cele mai dificile probleme. Precum Olimpul este cel mai înalt munte, tot aşa genii sunt marile înălţimi ale cugetării. Odată la o sută, două de ani se naşte un geniu. Mari bărbaţi, staturi înalte, precum erau de pildă Homer, Platon, Aristotel, sau – în epoca noastră – Einstein.
Sfântul Fotie nu era doar un geniu; era şi sârguitor. Nu semăna cu acea slugă leneşă din pilda talanţilor, care a luat talantul şi l-a ascuns în pământ. Marele Fotie a cultivat talantul său. Noaptea nu dormea decât puţine ore. Studia. Ce studia? Pe scriitorii antici, iar, mai mult, pe Părinţii Bisericii: Gură de Aur, Vasilie, Grigorie Teologul…Dar mai înainte de toate o carte o ştia pe de rost: Sfânta Evanghelie, Sfânta Scriptură. Geniul şi osârdia lui s-au împletit în aşa fel, încât el s-a dovedit unul din cei mai mari bărbaţi ai umanităţii. A studiat gramatica, poezia, retorica, filozofia, chiar şi medicina şi orice altă ştiinţă. Preda în Constantinopol trecând drept un profesor înţelept.
Foarte devreme a fost luat la palatul împăratului şi a ocupat mari funcţii la Curtea lui Teofil; a ajuns protospătar (şeful gărzii imperiale), protoasicrit (secretar general al statului) şi senator (parlamentar).
Deodată, la vârsta de 47 de ani, a devenit patriarh al Constantinopolului, într-o perioadă dificilă a Imperiului Bizantin. Şi-a dorit? Nu şi-a dorit. El iubea cărţile, îi plăcea în cabinetul de studiu. L-au luat de acolo – laic fiind – să-l hirotonească. Când a văzut că se insistă, nu a dormit toată noaptea. Plângea şi spunea: Prefer să mor decât să se întâmple aşa ceva. Nu pentru că dispreţuia demnitatea preoţească, ci pentru că ştia cât de dificil este să ridice cineva această răspundere, mai ales în astfel de timpuri. La urmă însă s-a supus. A fost hirotonit într-o săptămână: monah în prima zi, apoi citeţ, ipodiacon, diacon, preot şi mai pe urmă episcop şi patriarh în ziua Naşterii Domnului, în anul 857. Nu s-a mândrit. Şi-a păzit cugetul în cumpătare. Era smerit. Spune Viaţa lui că atunci când auzea că cineva a păcătuit, curgeau lacrimi din ochii lui; credea că a păcătuit el însuşi şi se tânguia şi-l ruga pe Dumnezeu să-l ierte.
Aşa era Sfântul Fotie, plin de iubire şi de compasiune pentru turma lui. Dar faţă de vrăjmaşii credinţei era leu. S-a luptat împotriva multor erezii şi desigur a iconomahilor. Îi mustra pe bogaţii care erau răpitori şi nedrepţi. S-a pus rău însă cu împăraţii şi autocratorii. Şi aceasta i-a adus prigoană. Avea duşmani. Cine au fost cei care l-au mâncat? Preoţii, episcopii şi călugării. Nu suportau limba lui. Toţi aceştia s-au aliat împotriva lui. Au reuşit şi au atras pe împăraţi de partea lor şi de două ori Sfântul Fotie a fost trimis în exil. Prima oară în 867, sub Vasile Macedoneanul, în Mănăstirea Acoperământului pe ţărmurile tracice ale Bosforului. Şi nu i-au permis să ia cu el pe nimeni. Ceea ce l-a durut cel mai mult a fost faptul că nu l-au lăsat să-şi ia cu el nici cărţile care erau mereu tovarăşii lui. L-au caterisit în 869. În 878 a revenit pentru a doua oară în tronul patriarhal, însă iarăşi l-au detronat în 886, sub Leon cel Înţelept, şi l-au exilat într-o mică insulă lângă Calcedon, în mănăstirea Ieriei. Acolo, în exil, şi-a închis ochii pe 6 februarie 891.
Marele Fotie a spus „nu” papei, care voia să supună întreaga lume stăpânirii lui.Dacă suntem astăzi ortodocşi, o datorăm Sfântului Fotie. Catolicii nu vor să audă de numele lui; pentru noi, ortodocşii, este apărător al credinţei, precum Marele Atanasie, precum Marcu Evghenicul şi atâţia alţi părinţi.
Sfântul Fotie, iubiţii mei, ne-a lăsat ceva preţios, Ortodoxia. Aceasta este cea mai mare comoară a noastră. Nu o înţelegem, nu o simţim. Un sfânt ascet din zilele noastre a rostit o profeţie: dacă vom continua să trăim cum trăim, va veni ziua în care unii vor fi franci (catolici), alţii protestanţi, unii masoni, alţii marxişti şi atei, unii în diferite alte erezii şi religii… Din nefericire, cei mai mulţi sunt indiferenţi. Dacă se înmulţesc iehoviştii (hiliaştii); pe cine interesează? Îţi spun: De asta să se îngrijească preoţii şi episcopii…
Nu este aşa. Eşti creştin ortodox? Trebuie să te lupţi pentru credinţa ta şi să te rogi lui Dumnezeu. Suntem datori. Cât s-au nevoit Părinţii pentru credinţa noastră! Să ne facem şi noi astăzi imitatorii lor. Când va apărea la casa voastră vreun eretic şi va bate în uşă, imediat să informaţi Mitropolia. Ereticii şi cei de alte religii câştigă acum privilegii; iar noi, ortodocşii, vom deveni elini de mâna a doua. Aceştia Îl hulesc pe Hristos, pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, toate cele sfinte şi nu-i împiedică nimeni. Dacă le spui ceva şi îi speri, imediat te denunţă că i-ai atacat. Patria noastră s-a transformat într-o vie fără gard.
Unde este acum Marele Fotie, unde este Marcu Evghenicul, unde sunt Vasilie şi Gură de Aur, unde sunt mucenicii şi mărturisitorii! Noi, cei puţini, câţi am mai rămas şi mai credem, să ne trezim şi să luptăm pentru credinţa noastră. Mai bine să se stingă soarele decât Ortodoxia. Unul din cei de demult zicea: Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că nu m-ai făcut copac, că nu m-ai făcut animal patruped, ci m-ai făcut om. Şi un altul spunea: Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai făcut elin. Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, pentru că ne-am născut ortodocşi.
Fie ca Dumnezeu, pentru mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfântului Marcu Evghenicul şi ale Sfântului Fotie, să ne miluiască şi să ne mântuiască. Amin.
+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina,
7 spre 8.02.1986, vineri spre sâmbătă)
”Beatificarea” Papei Ioan Paul al II-lea este un pas previzibil pe care Vaticanul il face din ratiuni de marketing religios. Este forma cea mai propice de exploatare a imaginii fostului papa pe dimensiunile sale ”charismatice”: deschiderea maxima fata de modernitate, fata de celelalte religii si populismul sau colocvial. Grabirea procesului de ”beatificare” se explica, de altfel, prin motivul de a specula la maxim efuziunile sentimentale fata de Ioan Paul al II-lea; o asteptare de cinci ani ar fi dezumflat mult din acest entuziasm si, ca orice vraja care nu are consistenta in sine, mirajul ”charismei” papei polonez s-ar fi risipit si el pana atunci.
